Printesa Ecatherina Caradjea - Ingerul de la Ploiesti

" The true story of the Princess Catherine Caradjea and Richard W Britt"

Astazi am sa ma consolez cu gandul ca exista (sau poate doar au existat???) si romani de exceptie si-am sa scriu despre Catherine Caradja, printesa a carei urmasa este Brianna Caradja. Aceasta s-a nascut in Bucuresti la data de 28 ianuarie 1893, fiind descendenta domnitorului Constantin Brancoveanu. Mama ei a fost Printesa Irene Cantacuzino, iar tatal ei, Printul Radu Kretulescu. La varsta de 3 ani, pe fondul unor dispute financiare intre cele doua familii princiare, a fost  rapita de catre tatal ei, dusa in Anglia si inchisa intr-un orfelinat sub un nume fals. Intre timp parintii au divortat, iar mama s-a recasatorit cu Printul George Cantacuzino care detinea multe mosii si terenuri petroliere langa Ploiesti. Printesa Cantacuzino, neimpacata de disparitia fiicei sale, a construit o fundatie pentru copiii orfani al carei motto era “pentru copiii care si-au pierdut mama”. Dupa moartea mamei in 1906, tatal a scos-o din orfelinat si a luat-o acasa, iar in acelasi an a fost gasita de o matusa care a ajutat-o sa fuga de la tatal ei intorcandu-se  in Romania in ingrijirea bunicii din partea mamei. A fost educata in scoli de prestigiu din Anglia, Franta si Belgia, a vorbit cinci limbi straine si si-a dedicat intreaga viata actiunilor filantropice. In 1914 s-a casatorit cu printul Constantin Caradja, un ofiter militar si descendent al unei renumite familii fanariote cu care a avut trei fete : Irene Mathilde Catherine, Marie Constance Lucie si Alexandra. Dintre toate fiicele, doar Alexandra i-a supravietuit. In 1933, Marie deceda la Viena din pricina unei boli, la doar 17 ani, iar in 1940, in timpul cutremurului, a pierdut-o si pe Irene impreuna cu sotul acesteia, Constantin Emandi. In 1948, Alexandra a plecat din Romania si s-a stabilit la Paris. Catherine Caradja a avut o viata interesanta, s-a opus nazismului, a ingrijit pilotii americani si britanici doborati in timpul bombardamentelor de pe Valea Prahovei in Operatiunea Tidal Wave in 1944, soldati pe care i-a adapostit pe proprietatile ei de la Nedelea. Tot ea a fost aceea care i-a ajutat sa evadeze in Italia. Acestia au denumit-o “Ingerul de la Ploiesti”. O alta porecla a fost Mrs Blue Cross deoarece a purtat uniforma de asistenta in culorile albastru si alb. Gurile rele spun ca in timpul razboiului Printesa ar fi avut o aventura cu Frank Wisner care era seful operatiunilor OSS din sud-estul Europei. In toamna anului 1944 comunistii ii confiscasera averea, inclusiv orfelinatele in care se adaposteau peste 3000 de orfani. La fel de inversunata a fost si impotriva comunismului care a prins-o in tara, reusind sa fuga din Romania abia in 1952 cu barca pe Dunare. In aceasta aventura a fost ajutata de catre serviciile secrete franceze si asteptata de catre fiica ei care era stabilita deja la Paris. A tinut prelegeri in care a vorbit despre realitatile sistemului comunist, a dat interviuri in presa si la radio, pe retelele BBC. Si-a dedicat intreaga energie activitatilor filantropice desfasurate in mai multe tari pe mai multe continente. In 1955 a emigrat in America unde a avut marea bucurie sa se intalneaca cu cei peste 500 de piloti pe care aceasta ii ingrijise in timpul razboiului in Romania. Incepand din 28 august 1972, acestia au organizat intalnirea anuala la Dallas, in Texas. Ea a locuit in Texas Hill Country, Baltimore, Maryland si Kansas City. In 27 august 1976, Printesa a inaugurat Monumentul pentru Pace  la Valley Forge National Historical Park, iar in ianuarie 1977, America a recompensat-o cu Medalia de Onoare George Washington (General George Washington Freedom Medal)  pentru meritele si actiunile sale. In 18 mai 1991, la San Antonio in Texas, pilotii i-au organizat banchetul de adio doamnei careia ii datorau vietile lor, luandu-si ramas bune. Se pregatea sa se intoarca acasa, bucuroasa ca Romania era in sfarsit libera dupa 1989. S-a intors in tara in mai 1991 la varsta de 98 de ani, iar guvernul de atunci a recompensat-o returnandu-i 20 de acri de pamant din totalul bunurilor confiscate de comunisti.  A decedat la varsta de 100 de ani in locul in care s-a nascut, in Bucuresti, si in tara in care nimeni n-a vrut si n-a fost interesat sa ii cinsteasca memoria. A fost inmormantata alaturi de bunica, mama si cele doua fiice, slujba fiind tinuta in biserica Kretulescu, lacasul de cult ctitorit de familia ei.

Istoria palariei

Draga Jeni, voi scrie articolul asta special pentru tine! Si tot pentru tine m-am apucat de-am rascolit net-ul si-am facut o imensa dezordine printre bonete, palarii, clopote si alte minunatii. Dar trebuie sa recunosc faptul ca mi-a si placut! Astazi m-am amuzat copios cand am citit istoria paslei sau a fedrului in care Sfantul Clement este considerat patronul spiritual al palarierilor de pretutindeni. Legenda spune ca prin anii 800 dupa Hristos, Clement ratacea pe drumurile prafuite ale Irlandei impartasind cuvantul lui Dumnezeu si pentru ca drumurile erau necrutatoare cu pielea bietelor picioare ranita de contactul cu pietrele ascutite, calugarul si-a indesat roata in sandale ghemotoace de lana. De la transpiratie si de la mersul apasat pe jos, lana s-a comprimat, transformandu-se intr-un material placut tactil, desi dur ca si consistenta. Altii sustin ca pasla ar proveni din Asia unde triburile nomade o foloseau pentru a-si ridica faimoasele corturi. Un lucru este sigur: Grecia se poate mandri cu prima palarie cu boruri denumita Petasos. Desi in Evul mediu palaria reprezenta accesoriul care facea diferenta dintre paturile sociale, in secolul 16 palaria a cunoscut prima sa perioada de glorie. In Evul Mediu, palariile conice purtate de femei se deosebeau intre ele prin lungime si ascutime avea menirea de a face deosebirea dintre paturile sociale. Barbatii purtau palariile din fetru negru, cu bor intors in fata, decorate cu panglica lata prinsa cochet intr-o parte cu o brosa, catarama sau cateva pene de strut. In secolul urmator, femeile s-au razbunat si orasul Milano a impus moda la nivel european prin celebrele sale Milliner-e, termen care avea sa fie inlocuit putin mai tarziu cu deja cunoscutele modiste. Doua secole au avut de reinventat forma ideala a palariei, iar in secolul 19 femeile au purtat palariile largi, decorate cu panglici, flori, pene sau fructe. Secolului 20 ii revide de fapt si de drept palaria mica: in forma de clopot, cilindru, con sau rotunda. Din pacate, secolul 21 se arata la inceput indiferent fata de acest accesoriu. Palaria poarta cu sine bagajul diferentelor dintre paturile joase ale societatii si aristocratie, a marcat istoria pacii si a razboiului, a fost aceea care a facut trecerea de la bum-ul economic la marile crize financiare. daca ar fi sa alcatuim o istorie sumara a palariilor, iata cum ar arata ea:

Bereta – palaria rotunda, moale si scunda a aparut inca din Evul Mediu si a fost purtata atat de oamenii obisnuiti, cat si de military.

Palariile de dama si-au inceput ascensiunea in secolul 17, devenind unul dintre cele mai controversate accesorii feminine, cunoscand evolutii spectaculoase de-a lungul vremii.

In secolul 18, faimoasele bonete purtate de catre sexul slab a devenit un accesoriu obligatoriu al femeilor maritate.

Palariile de dama si-au inceput ascensiunea in secolul 17, devenind unul dintre cele mai controversate accesorii feminine, cunoscand evolutii spectaculoase de-a lungul vremii.

Porkpie – a aparut prin anii 1800, numele provenindu-i din asemanarea cu o placinta britanica traditionala. Ea avea o forma tubulara cu calota dreapta.

Jobenul – lansat de catre Printul Consortiu Albert in 1850, a fost confectionat din fetru din blana de castor.

Borsalino a fost creata de catre Giuseppe Borsalino prin 1857. El si-a castigat renumele prin calitatea fedrului din blana de iepure din care confectiona palariile barbatesti.

Palariile de dama aveau boruri largi si se innodau cu panglici sub barbie.

Fedora- numele ei vine de la eroina unei piese de teatru scrisa in 1882, Printesa Fedora care purta o palarie cocheta ce se putea rula cand nu o purta. Este o palarie indoita de-a lungul si stramta pe laterale si in fata. A fost la moda in secolul 19, fiind purtata de catre barbatii artistocrati. Cu toate astea, palaria a fost purtata prima data de catre o femeie, actrita Sarah Bernhardt cand a interpretat rolul Fedorei. Femeile inca nu se despartisera de chou , rozeta realizata din tul, catifea si dantela frantuzeasca.

Panama – palaria ecuadoriana facuta din paie si purtata de muncitorii care au construit canalul de la care ii vine si numele, a aparut la inceput de secol 20.

Melonul a fost inventat de William Bowler ca accesoriu obligatoriu in echitatie si a fost la moda la inceput de secol 20.

Clopotul a fost purtat de catre femei in anii 1920. Inaltimea depasea cu mult latimea palariei si a dominat o buna perioada de timp moda feminica.

Prin anii 1930, palaria feminina are forme atat de fanteziste, incat imprumuta forme triunghiulare sau trapezoidale.

In perioada gangsterilor americani, palaria Hamburg a cunoscut perioada de varf, fiind o palarie de inaltime medie, dura, cu o adancitura ce desparte calota in doua si borurile intoarse.

Toca – palaria mica, rotunda, cu parti drepte si inguste, fara boruri a fost promovata de catre Jacqueline Bouvier - Kennedy in anii 1950.

Palaria cocktail este o palarie mica , asortata tinutelor de seara , decorata cu margele, voal, penaj. ea a aparut ca o reactie la palariile cu boruri mari purtate de doamne.

Sombrero este palaria mexicana cu boruri largi.

Si nu ma pot abtine sa nu iti arat cat de frumos era Oscar Wilde cu palarie!

Sau Humphrey Bogard,

ori Brad Pitt,

sau Johnny Depp.

Din pacate, mie nu mi-a stat niciodata bine cu palarie! Nu ma intreba de ce! Poate pentru ca nu stiu sa o port. Nu poti sa fii frumoasa daca nu te simti asa. Eu nu am avut acest sentiment al implinirii purtand palarie, nici acum, nici in tinerete. Dar tie ti-a stat dumnezeieste mereu. Iata ce surpriza am eu pentru tine. Aici si acum le ai pe toate si in sfarsit cred ca iti sunt suficiente.

Bibliografie:

 http://vintagefashionguild.org/fashion-history/the-history-of-womens-hats/

http://www.fashion-era.com/hats-hair/hats_hair_1_wearing_hats_fashion_history.htm

Clara Haskil - "Soarele negru al pianului" (Diapason)

Am pastrat-o in sertar pana azi, pentru ca acest personaj are farmecul aparte al unei epoci apusa demult si pentru totdeauna. Ea se numeste Clara Haskil si a fost o celebra pianista evreica de nationalitate romana, nascuta in Bucuresti in 1895 si refugiata in timpul razboiului in Franta, iar mai apoi in Elvetia.

Muzicologii inca spun despre ea ca a fost cea mai buna interpreta a pieselor lui Mozart in sec 20, fara a trece cu vederea piesele lui Beethoven, Schumann, Chopin, Schubert si Scarlatti impecabil interpretate. La 5 ani canta in fata Reginei Elisabeta a Romaniei, la 6 ani era inscrisa la Conservatorul din Bucuresti, la 7 ani Regina Elisabeta i-a acordat o bursa si a ajutat-o sa studieze la Viena sub directa indrumare a lui Richard Robert, cel care a fost mentorul celebrilor Rudolf Serkin si George Szell.

La 10 ani a sustinut primul ei concert si s-a inscris la Conservatorul din Paris avandu-l ca profesor pe Morpain. In 1907, George Enescu a renuntat la bursa primita de la Ministerul Instructiunii Publice lasand trei tineri studenti sa plece la studiu in capitala franceza. Clara Haskil era una dintre cei trei. La 12 ani studia deja cu Alfred Cortot care la un anumit moment dat i-a reprosat ca ar fi cantat "ca o femeie de serviciu". La educatia ei muzicala au participat pentru o scurta vreme Lazare Levy si Madame Giraud-Letarse. La 15 ani a absolvit Conservatorul, primind Premiul Premier.  

 

 

Din cauza multiplelor problemele de sanatate si-a intrerupt deseori cariera muzicala, dar de fiecare data a revenit mai in forta. Sanatatea sa precara s-a datorat multiplelor boli carora a trebuit sa le faca fata intr-o maniera eleganta: scolioza, apendicita, bronsita, preumonii, operatii pe creier, radioterapie, erizipel. Scolioza a fortat-o in anul 1918 sa poarte corset de fier pentru o lunga perioada de timp. In perioada Primului Razboi Mondial a fost internata intr-un azil unde a fost tratata de o forma severa de scolioza care a tinut-o imoblizata la pat timp de patru ani. Originea iudaica a condus la marginalizarea ei in lumea muzicala. In plus, Clara era o femeie onesta, constienta de valoarea talentului ei, fara dorinta si fara resurse de a lua ochii audientei prin artificii vestimentare sau joc de scena. Asta nu a impiedicat-o sa  cante alaturi de George Enescu, Dinu Lipatti, Eugene Ysaye, Pablo Casalas , Arthur Grumiaux si multii altii.

A avut norocul sa aiba prieteni de o rara frumusete spirituala si cu un suflet urias. Cel mai drag i-a fost Dinu Lipatti pe care il cunoscuse in 1936 in salonul Printesei Polignac. Charlie Chaplin a spus despre ea: “ in viata mea am intalnit trei genii, pe Clara Haskil, pe Einstein si pe Winston Churchill”. Clara il cunoscuse pe Chaplin in casa unor prieteni din micul orasel elvetian. Ea a fost una dintre cele mai indragite prietene ale familiei marelui actor, in casa acestuia petrecandu-si ultimul Craciun, cu un an inainte sa moara. Printre admiratorii ei s-au numarat Printesa Winnaretta de Polignac, Contesa Pastre, Werner Reinhard, Contesa Lily Pastre, industriasul elvetian Michel Rossier, dirijorul Hermann Scerchen, violoncelistul Pablo Casals, pianistul Nichita Magaloff, violonistul Arthur Grumiax si dirijorul Herbert von Kajan.

Ceea ce m-a socat a fost faptul ca recunoasterea talentului sau exceptional a venit abia cand artista implinise varsta de 50 de ani, cand a sustinut 80 de concerte. Pana la aceasta varsta, Clara Haskil a fost intretinuta de catre putinii ei admiratori care au vazut geniul dincolo de fiinta modesta si lipsita de ostentatie. Desi s-a bucurat de un succes urias tarziu, Clara Haskil nu a avut niciodata casa ei, intotdeauna a stat cu chirie. Pana in 1951 nu a avut nici macar un venit constant, acesta fiind anul in care a inceput sa primeasca onorarii din concertele sustinute. Iar ceea ce pare absolut imposibil este faptul ca abia in anul 1952 a avut primul pian personal. Persoana pentru care a avut o afectiune imensa si pe care l-a apreciat din punct de vedere profesional a fost Dinu Lipatii. N-as vrea sa credeti ca intre cei doi a fost o alta relatie decat una pur artistica. Ar fi fost cam greu: ea avea 50 de ani, el 19! Cei doi si-au scris unul altuia, iar frumoasele sentimente care i-a legat stau marturie in cele 31 de scrisori pe care Clara Haskil i le-a trimis acestuia:

 

13 iulie 1939, Schlossberg

 

"Scumpe prietene,

 

{...}imi inchipui cate vei lucra si compune vara asta. Cand are cineva talentul dumitale atat de mare si de rar si in acelasi timp inteligenta, spiritual patrunzator, la ce nu poate tinde cu success? Cat de reconfortant trebuie sa fie asa un sentiment care corespunde la un adevar atat de puternic ca in cazul dumitale. Asta mi-aduce aminte de vorbele lui Enescu vorbind de dumneata cu o admiratie si o afectiune miscatoare.

Clarineta"

 

 

15 martie 1940, Paris

" Mon cher Dinu,

 

Scrisoarea dumitale plina de stiri interesante mi-a facut cea mai mare placere si m-am bucurat de a te sti intr-o dispozitie buna si de a vedea ca faci proiecte frumoase si lucrezi cu curaj. Bine faci, bravo! Mi-a fost tare necaz nr.1 ca m-ai si inlocuit cu Madeleine Cantacuzene - concurenta redutabila in toate privintele! - nr.2 ca ai copiat programul nostru din Paris - nr. 3 ca mi-a sosit vestea ca o sa canti la radio la 29 februarie. In ziua de 29! Tocmai anul asta a trebuit sa fie de 29 de zile! De...prin urmare asa faci?"

 

Criticul musical Alain Lompec i-a spus "un mister in varful degetelor", iar aparitia ei in lumea muzicala a numit-o "o experienta singulara si ...imposibila", fiind adorata datorita "fragilitatii ei, ceea ce era descris ca puritate estetica, limpezime a stilului, pentru faptul ca nu se interpunea niciodata intre piesa cantata si ascultator". Tot Lompac povesteste intr-un interviu cum odata Clara Haskil a fost intrebata de un mare dirijor cum il concepe ea pe Mozart, iar raspunsul a venit in cea mai sincera si onesta forma: "Eu nu-l concept pe Mozart, il cant numai asa cum este scris pe partitura". Intr-o dimineata de decembrie in 1960 , aflata in turneu in capital Belgiei, s-a impiedicat de-o treapta pe peronul garii din Bruxelles si a suferit un traumatism cranio-cerebral sever. Desi operata de urgenta, a doua zi dimineata si-a dat ultima suflare trecand in lumea celor drepti. Avea 66 de ani. Regina Belgiei a dat ordin sa fie retinut si expus corpul neinsufletit al artistei in capitala, astfel incat insasi Majestatea sa si toti admiratorii ei sa isi poata lua ramas bun. In ziua urmatoare, sicriul ei a fost dus la Paris.

 

 

Este ingropata in cavoul familiei Haskil in cimitirul Montparnasse. Dupa trecerea ei in nefiinta, localnicii din micul orasel elvetian, Vevey, au decis sa dea numele ei unei piete si strazii unde nu demult locuia intr-un umil apartament. Iar ca o forma umila de recunoastere si pretuire, din doi in doi ani, orasul care a gazduit-o organizeaza festivalul Clara Haskil, unul dintre cele mai importante festivaluri de pian din lume. Chiar si astazi localnicii se mandrec cu numele compatrioatei noastre. Oare cati romani stiu istoria ei? Macar numele! In Romania nu exista un loc public destinat memoriei celei care a fost ambasadorul Romaniei in Europa si America. Ne-am mira sa fie!!!

 

Ia care a-nflorit odinioara hora

 

Astazi fiica-mea mi-a trimis un mesaj despre o expozitie care a avut loc in Bucuresti despre BORANGIC! Uitasem de existenta lui, desi undeva prin sertare intepenite, odihnesc in asteptare cateva stergare tesute de bunica din partea mamei! Astazi, probabil foarte putini mai stiu cum arata borangicul. Ce este borangicul? In botanica este denumit tortel, in sudul tarii i se spune borangic, in Moldova, intortel, inita si parul Sfintei Marii, iar in Banat, steagul zanelor. Voi spuneti-i cum vreti, dar trebuie sa stiti ca este cea mai fina matase naturala, obtinuta din gogosile viermilor de matase. Odinioara, din panza asta se croiau haine usoare de vara, iar tinerii le jucau in hore si le purtau cu mandrie in zilele de sarbatoare. Poate in lazile de zestre sa mai gasesti “ciupagari” si “cotrante” cusute cu dichis in tehnici mestesiugite: dubiu, ațău, păstă fir, împunsariu. Din  borangic se faceau costume mestesiugite pentru fetele de maritis. Traditia cerea: “ cârpa dă băciconi” , “ cârpa pră frunce”, “ciumpag ciurat”, opreguri, brâie, cotrânțe, poale si alte minunatii. In Baragan se faceau marame, ii, perdele , fete de masa si stergare.

Atunci mi-am amintit de copilaria mea din Baraganul scaldat de fierbinteala si de praf, de duzii care cresteau pe marginea drumurilor maturate de ciulini, de “ datoria noastra de pionier”  care ne impingea de la spate sa culegem vara frunzele de dud pe care trebuia sa le ducem la scoala in vacantele de vara! Scolile erau impanzite cu oua  care in 40 de zile ajungeau la maturitate, transformandu-le in fabrici de matase naturala. Toate clasele erau pline de viermi care devorau frunzele carate de copii in plase de nailon si teseau in jurul lor gogosile de matase. De cate 3-4 ori pe zi armate de copii carau pungile catre scoala si viermii, pe masura ce cresteau, deveneau si mai mancaciosi. Fiecare tragea cu ochiul la mesele acoperite cu hartie si se holba mirat la coconii albi care cresteau pe zi ce trecea. Noi le spuneam gogosi de borangic. N-aveai voie sa le atingi, se compromitea gogoasa si nu mai era de calitate. Fiecare cocon era adunat si desirat in fir de borangic ce urma sa fie tors si tesut in razboiae de lemn, montate special in gospodariile taranesti. Una dintre surorile mamei avea unul in pod pe care il aducea in casa iarna , il monta langa soba de teracota si se apuca de tesut la lumina lampei cu petrol. N-avea televizor, erau saraci, dar pornea radioul si ascultam teatrul de seara, iar vocile actorilor se-mpleteau in jurul zgomotului sacadat facut de razboi. Era ceva magic in lumina aceea calma care invaluia odaia in vreme ce viforul zgaltaia geamul de la fereasta. Si matusa avea fata de maritat, plecata invatatoare la oras. Din matasea fina tesuta in case se faceau frumoase straie populare, cea tesuta industrial lua drumul strainatatii.

Intotdeauna mi-a fost frica, oarecum si sila, de viermi si insecte si nu intelegeam frenezia care ii cuprindea pe copii, nerabdarea cu care navaleau in clase si chicotelile insotite de priviri sticloase de curiozitate. Intotdeauna erau dati afara, iar eu ramaneam muta de uimire, agatata de clanta, pitita dupa scandura usii cu vopseaua scorojita, in asteptare. Nimic nu m-ar fi convins sa intru. Dar ma fascina gramada de gaoace miscatoare in amalgamul verde al frunzelor de dud, galagia copiilor si reprosurile profesorilor care ii puneau pe goana. Astazi, sunt simple amintiri. Parca nici dude nu mai stim sa mancam. Sunt ani de cand nu mai m-am gandit la dulceata lor, la cele umflate si negre sau cele ovale si albe, pudrate cu samburi milimetrici negri. Ne patam boticurile si palmele stand suspendati pe crengi, agatati de fructele dulci! Ce delectare!

 

Si-atunci, cine isi mai aminteste de borangic?

Sanda Tatarescu sau lectia din pricina careia Romania n-a trecut clasa!

Stiti si voi expresia frantuzeasca „noblesse oblige”, cum ar spune englezul „nobility obliges”; chiar si romanul a invatat intre timp ca „obrazul subtire cu cheltuiala se tine”. Pentru cei care se incapataneaza sa nu priceapa le voi spune mai simplu: nobletea trebuie sa fie insotita de fapte care o onoreaza. Cei care aveau constiinta acestei apartenente aristocratice nu numai in privilegii, ci si in obligatiile fata de societate sunt demult tarana. Noua patura instarita a societatii noastre nu are nici noblete, nici constiinta, nici fapte pe masura statutului la care aspira. Nobletea le vine intocmai ca si hainele marimea 32 pentru o namila de 56. Partea proasta este ca nici macar nu isi dau seama de aceste inadvertente in efortul lor de a se convinge cat de stimati si apreciati sunt. Omul „mic”, croit de imprejurari si nu de educatie are nevoie sa creada ca este stimat, chiar si atunci cand nimeni nu da nici macar o para chioara pe el. Exemplele sunt atat de multe astazi, incat ai senzatia ca asta suntem: un popor sortit intotdeauna sa poarte haine second hand, cu sapte masuri mai mici! Astazi rugineam in pat intre 17 stranuturi, cefalee si dureri musculare. Stiti cum se zice: gripa si amorul de trateaza cu patul. Si iti trece fie in 7 zile, fie intr-o saptamana! Azi, ca si ieri, mi-am luat laptoul in brate si dai si alearga pe net! Si-am gasit un articol superb, despre ce a insemnat si a fost odinioara aristocratia romaneasca! Uneori am senzatia ca abia acum sunt la scoala si invat ceea ce ar fi trebuit sa imi fie demn model inca de acum 30 de ani! Am avut exemplul concret al faptului ca nobletea care obliga presupune mai multe indatoriri fata de cei saraci decat drepturi in lumea celor bogati.  Imaginati-va ca, pana prin 1947, Romania a avut aristocratia ei, ghidata dupa principii si obligatii, dar si dupa drepturi si privilegii. O aristocratie care, constienta tocmai de privilegiile ei, nu se dadea in laturi sa ajute poporul si tara in momentele sale de criza sociala si financiara. In acele vremuri nimeni nu traia ostentativ, pentru ca educatia presupunea austeritatea in gestica, in cuvinte, in comportamente vadite. Ca si acum, doar parvenitii dadeau cu mucii in fasole, iar aristocratia se regrupa precum albinele in stup si il izolau. Nu era de-al lor. Constiinta apartenentei la aceasta clasa sociala se facea tot prin rafinament: balul debutantelor, organizat anual de catre clasa aristocratica, era un bun prilej prin intermediul caruia parintii isi prezentau tinerii si tinerele care implinisera varsta de 16 ani „lumii bune”. Ei deveneau un fel de ucenici pe langa cei care organizau actiuni de binefacere, de strangere de fonduri, de implicare in actiuni umanitare, iar dineurile si balurile organizate in mediul familiar lor aveau rolul de masurator si potentator al relatiilor financiare. Ei reprezentau o galerie de modele comportamentale pentru cei care aveau sa le calce pe urme, dar si celor are caror priviri se ridicau cu speranta catre ei. Aristocratia romaneasca s-a croit dupa modelele europene, imprumutand aceeasi dinamica si verticalitate. Astazi, sunt personaje de poveste, intr-o realitate iesita din canoanele normale occidentale. „Aristocratia” prezentului este lipsita de verticalitate, nu se poate mandri cu acte caritabile reale de vreme ce averile au fost acumulate ilicit prin actiuni care sfideaza legea si principiile crestine. Care nu inceteaza sa socheze prin opulenta afisata, prin educatia mimata, prin sfidare si nepasare, prin acte de coruptie fatise si prin minciuna, fuga de raspundere si nesimtire.  

   

Ce sa nu mai lungesc vorba, am avut norocul sa citesc niste articole publicate in Cotidianul (http://www.cotidianul.ro/inalta-societate-romaneasca -in-marturisirile-sandei-tatarescu-negroponte-211204/) si in Jurnalul national  (http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/viata-mea-e-un-roman/de-la-curtea- regala-la-plivit-rosii-56816.html) despre fiica celui care odata avusese  privilegiul sa ocupe pentru mai multe mandate functia de prim-ministru, nimeni  alta decat Sanda Tatarescu, una dintre domnitele frumoase ale Romaniei  interbelice. Nascuta la Targul Jiu in anul 1919, Sanda a fost fiica lui Ghoerghe  Tatarescu care a fost prin-ministrul Romaniei, de doua in timpuldomniei lui  Carol al II-lea si o data intimpul lui Petru Groza. Mama ei, Arethia Tatarescu,  a fost o femeie educata in stil occidental in Belgia, caresi-a canalizat toate  eforturile catre cele 14 societatide caritate pe care le coordona. Sanda a  absolvit scoala primara si liceul la Institutul Catolic de Maici Notre-Damme de  Sion, luandu-si bacalaureatul simultan, in acelasi an, la „Scoala de fete Regina  Maria” si la Institutul Catolic de Maici. Fetele absolveau atunci scoli renumite  si invatau din dorinta de a fi educatesi de a intoarce privilegiul educatiei primite  in favoarea tarii. Evident ca eraumultiple situatiile in care, tanara fiind, avusese  oportunitatea de a se considera privilegiata. In amintirile distinsei doamne s-au  conturat douaastfel de imprejurari evocate cu dor, dar si cu oarecare tristete:  prima estebalul roz organizat in 1937 de sotia ambasadorului Frantei in Romania, Madame Thierry, bal care era organizat in incinta Ambasadei si care sarbatorea obtinerea bacalaureatului de catre tanara domnita. Balul era anuntat pe tematica cromatica de „roz si negru” (parca se preconiza de- atunci conturarea unor destine in care viata le servise tonurile de roz la tinerete, lasand amaraciunea toata pentru restul vietii lor). Tinerele doamne aveau obligatia sa poarte rochii roz asortate la corsaj cu garoafe negre, iar domnilor li se impunea prezenta garoafei roz la buzunarul elegantelor costume negre. Un an mai tarziu avea sa plece la Londra sa isi definitiveze studiile si sa obtina recunoasterea in randul aristocratiei   britanice, fiind primita de insasi Regina Elisabetha la curte. Cea de-a doua imprejurare a fost aceea in care, dupa absolvirea liceului, i-a fost daruita   masina mult visata un Mercury alb, tapitata cu piele rosie. Sanda nu a mai apucat sa o vada si nici sa se urce la volanul ei, pentru ca soferul care o aducea acasa a intrat cu ea   intr-un copac si a facut-o praf! Dupa absolvire, a plecat la Londra unde a   studiat muzicologia si decoratiunile interioare. Atat ea, cat si fratele ei,   Tudor, au fost incurajati de catre parinti sa invete mai multe limbi straine.   In 1939, candrazboiul batea la poarta Europei, iar tatal ei fusese deja investit ca prim – ministru, Sanda a fost chemata in tara si la 21 de ani s-a maritat cu unuldintre prietenii din copilarie, cu avocatul stagiar Ulise Negropontes.   Copiii familiei Negropontes, trei baieti si o fata, fusesera tovarasii ei si ai fratelui ei de joaca in timpul copilariei.  Familia Negropontes era la origine de vita   armeneasca, bogata, cu multiple ramificatii in Balcani si in restul Europei. Cand   comunistii au venit la putere, o parte din ei au traversat oceanul si au ajuns in fruntea statului american. Doi ani mai taziu Sanda a nascut primul copil,Gheorghe, iar trei ani mai taziu, pe cel de-al doilea, Nicolae. Barbatul i-a plecat pe front, ea s-a inscris la Crucea Rosie, fiecare incercand sa fie util tarii. Cand Romania a intors armele impotriva nemtilor, Ulise a banuit ca urmau sa vina vremuri grele si s-a inscris la scoala pentru instalatori de gaze. Avea sa monteze pisoare ca sa poata sa si hraneasca familia lui, dar si pe a Sandei, insa la vremea aceea inca nu banuia nimic. In '49, Gheorghiu-Dej avea sa spuna in CC a PMR: „Toate jigodiile astea, prin insasi prezenta lor, prezinta un pericol.(...) Este timpul sa ii arestam pe toti, conducatori ai partidelor burgheze, liberali, sa arestam capeteniile, Alexandrini, Tatarescu. Nu facem galagie.” In 1950, comunistii l-au arestat atat pe tatal ei, cat si pe ea. Tudor a scapat pentru ca se afla la Paris studiind dreptul, dar a facut o criza atat de puternica afland de arestarea lor incat a fost internat intr-un azil de nebuni, iar in 1969 avea sa moara. Sanda a impartit celula cu o alta femeie   acuzata si condamnata de canibalism. Comunistii le-au confiscat averea: fabricile, mosiile, casele si I-a mutat fortat intr-o camera in bordelul „Crucea de Piatra” despre care am povestit intr-o alta postare mai veche. Sanda a iesit dupa 3 ani, tatal,dupa 5 ani de temnita, insa, bolnav de tuberculoza, avea sa moara la cateva luni dupa eliberare. Timpurile erau grele din toate punctele de vedere, deoarece Sanda a trebuit sa faca fata atat mortii mamei, cat si   fiului mai mic, Nicolae, dupa ce isi ingropase tatal si fratele. Cand a implinit 25 de ani, fiul cel mare s-a insurat cu fata istoricului renascentist Adrian Otetea si au plecat definitiv in Franta.   Sanda a ramas in tara impreuna cu sotul ei si a lucrat pentru inceput la deratizare, iar mai apoi a dat lectii de franceza. La un an dupa revolutie, avea sa ramana singura. Inscrisa in PNL-ul renascut parca din propria cenusa, avea sa cunoasca o primavara spiritual tarzie la 70 de ani si, in entuziasmul noilor schimbari, avea sa isi cheme fiul in tara. Acesta, precaut, avea sa o aduca la realitate: „am prins radacini intr-o tara in care am fost primit cu bratele deschise. Daca rupi pentru a doua oara radacinile unui copac, acesta nu mai sta in picioare” si n-a venit inapoi. S-a stins in 2009 in tara, dupa ce reusise sa recupereze o parte din averea neamului sau, avere estimata la aproximativ 20 de milioane de euro, fiind unul dintre cei mai bogati oameni din Romania. Averea a impartit-o intre fiii si nepotii ei si-ai familiei Negroponte. La 85 de ani marturisea: „daca as face un bilant al intregii vieti, mi-am distrus 40 de ani in plina floare a varstei si am trait frumos si bine alti 40 de ani, foarte tanara si foarte batrana”. Iata interviul ei publicat in ziarul Cotidianul inainte sa moara: „Numele meu este Sanda Maria Negroponte născută Tătărescu; Sanda pentru că tatăl meu ţinea la un nume scurt care să nu-mi dea posibilitatea unor diminutive, era obsedat de această chestiune, Maria pentru că bunica maternă se numea Maria. Soţul meu avea obiceiul să spună: „Ai fost 20 de ani Tătărescu şi 50 de ani Negroponte”. Azi am depăşit cu mult această vârstă de 20 plus 50, căci am 86 de ani şi supravieţuiesc generaţiei mele poate pentru a da mărturie de multe lucruri pe care le-am trăit. Copilărie într-o societate aleasă Am convingerea că toţi aceia care au vorbit de copilăria lor şi-au amintit-o cu drag, cu duioşie, cu tandreţe sau câteodată cu tristeţe. Eu mă situez printre cei care-şi amintesc de copilărie cu drag, cu regretul infinit că a durat atât de puţin. Când privesc în urmă am impresia că a trecut ca o săgeată. Nu am fost singurul copil. Am mai avut un frate cu patru ani mai tânăr decât mine şi el cu un nume scurt: Tudor. Ceea ce mi-aduc aminte foarte bine sunt minunatele veri petrecute la Poiana în Gorj, unde părinţii mei aveau o culă oltenească şi unde noi copii, alături de prietenii noştri, duceam o viaţă de vis. Atmosfera casei noastre era însă destul de austeră. Este un lucru foarte ciudat pe care îl trăiesc azi uitându-mă la tinereţea din jurul meu. Sigur, altă epocă, alte vremuri, alte preocupări. Noi duceam o viaţă mult mai simplă, mai fericită. Noi ştiam într-adevăr să râdem, ştiam într-adevăr să plângem, sau ştiam într-adevăr să ne bucurăm de un fleac. Am pomenit de Poiana Gorjului,   verile petrecute la Poiană. Mama mea era o femeie excepţională. Se vorbeşte   de obiceişi îndeobşte de tatăl meu. A fost prim-ministru de două ori, ambasador în Franţa, apoi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri după al   Doilea Război Mondial. A fost pe cele mai înalte culmi ale politicii. O mare   parte din legislaţii, din 1923 până în 1940, fusese ori deputat, ori senator. Mama a avut delicateţea şi inteligenţa să se pună puţin deoparte. Păcat. Mama era înzestrată cu valori aproape tot atât de mari ca tatăl meu. A rămas   orfană de tată la opt ani iar bunica mea i-a luat pe cei trei copii ai ei, a vândut o moşie şi a plecat în Belgia. Şi mama mea a primit o educaţie occidentală, în sensul bun al cuvântului, neuitând nici o clipă că e româncă, rămânand cu dragostea de ţară şi aştepând să se întoarcă în România cât de repede. A venit din cauza celor doi fraţi care intrau în armata română, pentru că începea Primul Război Mondial; epocă când l-a cunoscut şi pe tata, foarte romantic. S-au îndrăgostit la mănăstirea Tismana şi s-au căsătorit la începutul războiului. Eu m-am născut în 1919. M-am născut în Târgu Jiu printr-un accident. Normal trebuia să mă nasc în Bucureşti, dar mama, făcând o excursie, m-a născut puţin prematur. Revin la acele veri minunate petrecute la Poiana Gorjului. Era atmosfera care ne înconjura. Am vorbit de amândoi părinţii mei pentru că mama era o artistă... aceasta explică cum mai târziu l-a adus pe Brâncuşi în România... tatăl meu era un om politic. Aveau prieteni fiecare în domeniul său. Veneau oameni politici ai vremii la Poiana, dar veneau şi artişti ai vremii. Aşa se face că la noi vara veneau Elena Văcărescu, Martha Bibescu, Miliţa Pătraşcu, dar şi mulţi oameni politici între care regele Carol al II-lea, Valentin Bibescu, Titulescu etc. La noi în casă viaţa era o viaţă de intelectuali în orice domeniu.   Noi copiii aveam voie să asistăm la discuţii cu condiţia să nu scoatem o vorbă. Aşa ne-am obişnuit să ştim să ascultăm. Aşa se face că, la o vârstă foarte fragedă, eram un pic mai avansaţi decît vârsta noastră. Tot la noi în casă am învăţat două lucruri importante: mesele nu erau foarte importante ca conţinut. La noi nu erau mese care durau ore. Părinţii mei considerau că mai important era conversaţia care a vea loc la masă. Se purta la un înalt nivel şi sigur nu se vorbeşte cu gura plină. Şi apoi, al doilea lucru, era foarte important pentru ei, care-şi iubeau Gorjul foarte mult, să facă excursii. Copilăria mea mi-o aduc aminte ca imagini, excursii şi picnicuri. Plecam   dimineaţa de la noi de la culă şi raionam în jurul nostru. Aşa am amintiri dragi de la Adah Kaleh, insula care exista în mijlocul Dunării, care pentru mine era un vis, pentru că era ceva superb... aşa am amintiri de la toate mănăstirile din Gorj: Tismana, Polovragi etc. Aşa am amintiri cu excursii în munte: Molitivişul, Parângul, Retezatul. Erau excursii care dominau viaţa noastra, aşa încât ceea ce era mai presus de orice era modestia, decenţa, cu o notă elegantă, dar sigur, cu o notă de modestie, nu de exces sau de   aparenţă. Părinţii mei nu ţineau deloc la o aparenţă de situaţie: prim-ministrul, doamna Tătărescu, nu! Aveam o viaţă bazată pe lucruri foarte serioase şi era puţin austeră.Îmi amintesc de lucruri la care mai ales tata ţinea foarte mult. Aveam spre exemplu, în mijlocul salonului, pe o măsuţă, un purceluş care era o puşculiţă. Această puşculiţă era pentru noi doi, fratele meu si cu mine... trebuia să băgăm câte un leu de câte ori spuneam un neologism. Adică „bonjour” În loc de bună ziua, „mersi” în loc de mulţumesc, „cadeaux” în loc de dar. Tatăl meu ţinea foarte mult să vorbim o limbă foarte neaoşă, românească. Mama mea, pe de altă parte, ţinea foarte mult să învăţăm limbi străine. Aşa se face că din momentul în care eu am intrat la şcoala franceză, Notre Damme de Sion, unde am făcut ultimele două clase primare şi tot liceul, iar fratele meu a intrat la Şcoala germană Sf. Iosif. La mijlocul anilor '40, în pragul deplinei maturităţi Sigur că toată această contrazicere într-un anumit fel era făcută cu duioşie unul faţă de altul, dar cu severitate şi unul şi altul. La început, în Bucureşti, am locuit pe Strada Silivestru 55, unde exista o vilă modestă. În 1935, când mama, care era mai avută din familia ei, a vândut nişte case, nişte terenuri şi a construit o frumoasă vilă care este şi acum pe Strada Polonă 19. Şi eu îmi aduc aminte de tinereţea mea şi mai ales de adolescenţa mea din Strada Polonă. Regret faptul că de această casă sunt legate multe clipe minunate, dar şi multe amărăciuni. Noi am trăit fără să vrem epoca   legionarilor, care-l puseseră pe tata pe lista neagră. Din Polonă 19, tatăl   meu a fost arestat în 1950, iar noi am fost daţi afară cu confiscarea   întregilor bunuri. Şi eu am fost arestată... încă o dată, de casele noastre se leagă amintiri dragi, dar şi amintiri triste. Depăşind o anumită epocă, până în 1933, când aveam 13 ani, sigur că nu am decât amintiri plăcute. Începând cu vârsta mai conştientă, mai puţin copilăroasă, am şi amintiri foarte triste. Epoca legionară chiar a fost teribilă. Erau aproape de sfârşitul liceului şi fratele meu, care din clasa a V-a de liceu   se mutase într-un liceu românesc, la Cantemir. Şi de la Liceul Cantemir   într-o zi a fost adus acasă bătut îngrozitor de către legionari, plin de sânge, groaznic! Pentru părinţii mei a fost un şoc. Noi nu ştiam în epoca aceea ce înseamnă bodyguard, pază, trăiam liniştiţi... din clipa aceea s-a pus un văl de griji peste casa noastră. Când unul dintre cei doi copii întârzia seara începeau grijile: unde mergeţi, cât staţi, când vă întoarceţi. Noi nu am avut ceea ce este astăzi, o libertate totală a tuturor, care pleacă unde vor, şi nu ştiu părinţii când se întorc. Pe când aveam 6 ani, am intrat în clanul Negroponte, unde erau patru fraţi (trei băieţi şi o soră). M-a legat toată viaţa şi copilăria de familia Negroponte şi pe urmă m-am căsătorit cu fratele cel mare al acestor patru fraţi... aşadar, copilăria mea a fost strâns legată şi de familia Negroponte, unde găseam tocmai puţin superficial la epoca aceea, pentru că în preajma lor era mult mai plăcut: erau mai veseli, erau mai deschişi, nu se făcea politică, viaţa era complet alta. Făceau parte poate, şi ei şi noi, din o anumită clasă socială. Astăzi această clasă nu mai există şi poate că e bine aşa. Dar erau anumite reguli care par puţin superficiale astăzi, dar care erau o regulă de ţinută, de   comportament, de prezentare, de conversare, în privinţa cunoştinţelor, în sistemul de a vedea viaţa, toate erau complet diferite de ceea ce este   astăzi. Privilegiul aristocraţiei şi obligaţiile sociale Părinţii mei însă totuşi mi-au oferit privilegiul celor care mi-au fost părinţi. Am vorbit de mama mea, care era excepţională, mama mea avea 14   societăţi de binefacere şi se ocupa de aceste societăţi. Eram obligată să merg cu mama... să dau un exemplu. Una dintre societăţile sale se afla lângă Bucureşti şi avea ca scop să îngrijească de tinere fete orfane. Să nu uităm eram imediat după marele război. Se urmărea să li se dea o carieră, să li se dea posibilitatea de muncă. Mergeam cu mama, deşi eram o fetiţă   neştiutoare. Mergeam cu mama in casele oamenilor săraci unde depistam pe aceia care aveau nevoie să intre în orfelinat. Aşa se face că, cu toate că   eram fată de prim-ministru, am venit acasă într-o zi cu părul plin de păduchi. Se întâmplau tot felul de lucruri neaşteptate, dar asta era viaţa. Pe de altă parte am avut privilegiul de care astăzi mă întreb, dar şi când am fost în închisoare sub regimul comunist, când am fost condamnată ca duşman de clasă, m-am întrebat oare am trăit adevărat? De exemplu, pe vremea aceea, era obiceiul, ca tinerele fete, de 16-18 ani, să iasă în lume. Era un privilegiu şi se dădea un bal. Acest bal mi-a fost dat mie, tatăl meu fiind prim-ministru, de către ambasadoarea Franţei, doamna Thierry, şi era un bal în negru si roz. Cavalerii purtau o garoafă roz la butonieră iar fetele erau îmbrăcate în roz cu o garoafă neagră la corsajul rochiei. Încă o dată vă spun, era alternanţa asta, între realităţi pe care le   trăia ţara mea, şi de care eram obligată de către părinţii mei să iau   cunoştinţă, şi să fiu conştientă, şi anumite privilegii, pe care indiscutabil, vrând-nevrând, societatea bucureşteană fiind ceea ce era, profitam de ele. Tot aşa, terminîndu-mi liceul cu două bacalaureate, unul francez la Notre Damme de Sion şi unul român, la care ţinea tatăl meu, la Liceul Regina Maria. I-am spus tatălui meu că le voi lua în acelaşi an, lucru pentru care am cerut prima mea maşină. Spun asta pentru că nu vreau să se spună că am dus o viaţă de călugăriţă, nu! Nicidecum, am profitat de viaţă din plin. Dar vreau să vă spun realităţile. Am luat bacalaureatele amândouă, am primit maşina, care era un Mercury foarte frumos, de culoare albă şi scaune capitonate în roşu. Şoferul nostrum, când a trebuit să o ducă la Târgu Jiu, pentru că acolo ne aflam noi, după ce i-a scos sigiliile în vamă, a făcut-o zob! A intrat într-un pom şi a fost din fericire ejectat pentru că maşina era decapotabilă, astfel ar fi fost omorât pe loc. Cine a fost cel mai fericit de acest incident? Tatăl meu, care mi-o dăduse contrar dorinţelor lui. Ceea ce culminează în viaţa mea a fost prezentarea de la curtea Angliei. În 1938, tatăl meu este numit ambasador la Paris iar el a ţinut foarte mult să plec la Londra, să-mi   definitivez studiile acolo, fiind speriat şi de revirimentul legionar din epocă. Am făcut la Londra o şcoală care se numea „finishing school”, adică un sfârşit de şcoală, nu pentru diplomă, ci pentru cunoştinţe. Era după   bacalaureat. Şcoala era la „Monkey Club”, deci „Clubul Maimuţelor”, de fapt   trei maimuţe care se aflau pe frontispiciul şcolii: a nu vedea rău, a nu vorbi rău, a nu auzi rău. Era o şcoală foarte agreată, era o viaţă de şcolăriţă, dar de un înalt nivel. Doamna care avea grijă de mine, care era patroana, ca să zic asa, lady Ascott, soţia fostului prim-minstru englez, lordul O. Ascott. Şi îmi spune: „Ştii, prin situaţia tatălui tău, cred că-ţi obţii să fii printre debutantele de la Curtea Angliei”. L-a obţinut, apoi a urmat pregătirea pentru curtea Angliei, îmbrăcămintea specială, penele de pe cap, multe lucruri care făceau parte din decorul acesta. Şi apoi noaptea prezentării, care a fost ceva de vis. Care sigur, când o povestec azi, sau când îmi aminteam în închisoare, spuneam, „nu, nu sunt eu! E clar nu se poate să fi trăit!”. Şi totuşi am trăit. Dacă vrei, viaţa mea a fost precum dinţii de ferăstrău. Când foarte sus, când foarte jos. Foarte jos, când a venit regimul comunist. Atunci au început ororile. Foarte sus, când tata a fost ambasador la Paris, când mama, dorind să nu-şi părăsească dragile ei instituţii de binefacere, era mai mult la ţară. La Paris tata se considera ostracizat, nu-i plăcea poziţia de ambasador, însă eu eram încântată: baluri după baluri, recepţii, primiri, totul ca într-un vis... până în 1940. La Notre Damme de Sion, profesorii erau călugăriţe, iar acest liceu era de fapt un institut, care avea filiale în lumea întreagă, unde intrau maici, întâi de toate, diplomate, fiecare cu o altă specialitate şi fiind oameni de înaltă cultură, aşa încât eu nu pot să spun că maicile erau călugăriţe neştiutoare, erau încă o dată, cu diplome. Aveam o maică care se ocupa de clasa noastră... era o parte şi de decor căci aveam o uniformă cu un cordon de culoare diferită în funcţie de clasă, apoi mici decoraţii pentru fiecare materie... era o emulaţie oarecum. Au existat uniforme făcute la Notre Damme de Sion; exista şi tendinţa de catolicizare a elevelor, dar era o bună disciplină, severă... purtam fuste lungi, iar pe coridoare trebuia să stăm într-o linişte perfectă. Când ieşeam în recreaţie nu se auzea o vorbă... era o disciplină. Eu eram semi-internă, adică dejunam la şcoală şi după-amiaza luam întotdeauna trei-patru ore de meditaţii deoarece clasa trebuia să fie perfect pregătită pentru a doua zi. Nu se putea trage chiulul! Şi nu se putea trage chiulul pentru că atmosfera era de aşa natură... dorinţa de a fi printre cei mai buni era sinceră. Sincer doream să fim premiante. Şi sincer era ceva la care ţineam. Aveam senzaţia unui concurs real pentru toată viaţa. Nu mai spun că învăţai şi să te porţi. Şi să te ţii, să te controlezi... era în fond o   disciplină de viaţă puţin militară, dacă vreţi. A fost foarte bine, pentru că după această experienţă am văzut viaţa mult mai sever... mi-am dat seama că viaţa nu-i foarte amuzantă şi că trebuie să fie bine studiată. Era un mic contrast care începea să se prevadă a ceva veni... bietele mele măicuţe, în timpul războiului au fost bineînţeles nevoite să inchidă liceul care avea trei sucursale: Bucureşti, Galaţi şi Iaşi. Şi când după 1989 am vrut să regăsesc Notre Damme de Sion la Paris,mi s-a spus că nu mai există decât câteva case unde măicuţele, care mai erau în viaţă, foarte bătrâne, aşteptau să părăsească în linişte această lume. Adică Notre Damme de Sion nu mai exista. Îmi pare tare rău, trebuie să recunosc. Dar aşa e viaţa. Suntem în 1939. Tatăl meu este rechemat de   Carol II şi este numit iar prim-ministru. Dumnezeu parcă a vrut mereu ca   bietul tata să fie prim-ministru, de câte ori era un prim-ministru asasinat.   Prima dată I.G. Duca... Când a fost tata rechemat, părinţii mei simţeau că   vine războiul şi nu au vrut să rămân singură ca româncă în Anglia şi m-a   rechemat spre marea mea părere de rău, pentru că mă ataşasem foarte mult de „finishing school”. Am revenit în ţară, mi-am regăsit prietenii, familia Negroponte şi am decis de   comun acord, eu şi cu Ulise Negroponte, cel mai mare dintre fraţi, să ne   căsătorim. Se întâmpla în 1940. A fost o căsnicie bazată pe o mare prietenie   şi pe o înţelegere extraordinară care a durat 50 de ani fără pată, doar   momentul în care am fost obligată să fac acei ani de închisoare, mai târziu.   Curând a început războiul iar tatăl meu, după ce a semnat cedarea Basarabiei, şi-a dat a doua zi demisia. Carol II a fost ulterior nevoit să abdice... soţul meu era mobilizat şi a plecat pe front iar eu, ca să nu stau degeaba, m-am inscris ca voluntară la Crucea Roşie, care avea drept scop aducerea răniţilor de la Otopeni la Notre Damme de Sion, care devenise acum spital. Şi a mers aşa ani de zile. 23 august 1944 şi anii care au urmat Îmi amintesc... cumnatul meu, care era prieten cu regele Mihai, se afla la palat, atunci pe 23 august 1944. Am trăit cu emoţie arestarea generalului Antonescu, cu toate că generalul Antonescu, din punct de vedere politic, îl considera adversar pe tatăl meu, totuşi pentru noi reprezenta un general român, de care, oarecum, toată lumea era mândră. Dar trebuie să   recunoaştem că toatăţara era antigermană în momentul acela. Arestarea lui Antonescu era inerentă. Îmi amintesc acele momente, îmi amintesc intrarea ruşilor în ţară. Iată un fapt divers: mama era o colecţionară de scoarţe şi costume olteneşti. La 23 august ea se afla la Poiana. Se spunea că ruşii intră prin Filiaşi şi Craiova şi că vor avansa. Şi atunci familia mea s-a refugiat la Târgu Jiu. În casa unde era mama, a văzut tancurile ruseşti intrând în Târgu Jiu acoperite cu scoarţele de la Poiana. Devastaseră ruşii Poiana, o prima oară. Îngrozitor şi trist. Eu eram lângă Bucureşti, la socrii mei, cu fiul meu cel mare, care venise intr-o permisie. Trăiam într-o contradicţie pe care nu mi-o pot explica nici astăzi:   eram fericiţi că eram de partea aliaţilor, dar eram înspăimântaţi de către ruşi. Toată ziua auzeam că ce bine că am scăpat de nemţi, iar seara începea fiecare să spună cum a fost atacat de câte un rus. Cum a fost cu „davai ceas”... era o dualitate pe care încă nu o înţeleg... Apoi în 1946, tatăl meu este chemat de Petru Groza să participe la guvernare.   Această parte a vieţii tatălui meu este încă pentru mine inexplicabilă azi.   De ce a acceptat să facă parte din guvernul Petru Groza? Tata spunea:   „Trebuie să câştigăm timp, să avem dârzenia, puterea să rezistăm pasiv, nu activ, pentru că o să treacă şi asta”. Nu şi-a dat seama că epoca va dura atâta vreme. A spus: „România contrarie”. Tatăl meu intrând în guvern, încetul cu încetul, încerca întâi să se opună la toate legile care au venit mai târziu, la toate arestările care au venit şi ele mai târziu, a ajutat   mulţi oameni să plece din ţară, să se refugieze. Eu zic, sacrificiul tatei nu a fost inutil. Când a intrat în guvern mama a spus: „Eu nu. Nu vreau să aud nimic. Nu vreau să ştiu că soţul meu este cu ruşii”. Atunci a intrat fiica în joc şi toate recepţiile au căzut în seama mea. Încet, încet au cunoscut pe fiica lui Tătărescu, şi în momentul când a fost arestarea întregii familii Tătărescu în 1950, au fost 11 arestaţi din familie: fraţi, cumnaţi, cumnate. În momentul arestării au fost trei femei din familia Tătărescu, două mătuşi şi cu mine.   Sanda Maria Negroponte (născută Tătărescu) la începutul anilor 2000. Familia Negroponte au fost mari prieteni ai familiei regale. Două luni înainte de abdicarea regelui Mihai, unul dintre cumnaţii mei, Teodor Negroponte, a fost arestat pe stradă, dus într-o casă conspirativă, vai de capul lui, îmbrăcat în uniformă rusească şi dus în Rusia. Acolo i s-a făcut un proces inventat... era traducător de limbă engleză la Comisia Aliată de Control şi l-au tratat de spion. În fond era prieten cu regele Mihai şi nu au vrut să fie aproape de rege. Ceilalţi, în afară de soţul meu, care fiind căsătorit cu mine nu a putut să plece, cumnatul meu, cumnata mea, Ioana Negroponte născută Focşanu, cumnata mea, Zizica Negroponte necăsătorită, şi soacra ei, au plecat ajutaţi de către   familia regală. Harry Negroponte cu Zizi au fost ca doamne de onoare, cumnata mea, Varia şi cu fiul mic, de cinci ani, au fost luaţi de trenul regelui   Mihai. Familia Negroponte a dispărut deodată cu regele Mihai. Noi nu am avut voie să plecăm. Mai mult decât atât, soţul meu făcea o cură de ape la Karlovy Vary, de unde am fost chemaţi ca să rămânem zălog aici când tata a plecat împreună cu mama la pacea de la Paris în februarie 1947. Începând   cu 1940, când m-am căsătorit, evenimentele au fost înfiorătoare. Nu ne puteam  închipui nici noi că vom trăi ce am trăit. Eram în domiciliu forţat, anii   1948-1950, din cauza tatălui meu. Locuiam în Polonă cu Securitarea alături...   ceva groaznic, dar încă eram în casa noastră, deşi nu era foarte agreabil.   Tatăl meu a fost arestat în lotul   oamenilor de vază ai ţării, unde erau generali, oameni politici, preoţi, înalţi prelaţi, tot ce avea ţara mai bun... În acea noapte securitatea a uitat ordinul de arestare pe biroul tatălui meu... era în ruseşte! Au venit a doua zi şi au recuperat ordinul. Până la arestarea mea au mai trecut două luni. În aceste două luni nu am avut dreptul să ieşim din casă. Pe 30 iunie 1950 au venit cu urlete, cu ţipete, cu strigăte: „Afară! Luaţi un schimb şi luaţi paturile de servici. Nimic altceva!”. Ne-au percheziţionat de parcă eram deja arestaţi. Eu care îmi adorasem ţara şi mi-o ador în continuare, ţară pe care nu am părăsit-o într-o singură zi, să fiu tratată ca duşman de clasă. Nu înţelegeam ce era duşman de clasă. În fine, rezumăm. Am fost dusă într-un lot de 16.000 de arestaţi la Ghencea. Un loc de triere. Eram câteva femei, soţii de oameni politici, surori, fiice etc. Dar erau şi de la ţară, mai-marii satelor. Oamenii care erau de o anumită notorietate în satele noastre. Arestaţi într-un mod brutal: cu urlete, cu ţipete, cu confiscare. Nu s-au gândit o clipă, ce facem cu hoarda asta de oameni, cărora le luăm tot, îi aruncăm în stradă şi din ce vor trăi? Pentru că una din primele întrebări pe   care mi-am pus-o atunci a fost: „Doamne, din vor trăi?”. Era vorba de soţul si fiul meu, care rămăseseră acasă. Pentru că noi trăiam din vânzări. Aveam obiecte de artă şi trăiam din vânzarea lor. Şi încropeam o lună de zile. Iar   acuma că erau toate confiscate! Soţul meu a fost aşa de realist! A înţeles, ca avocat cum era, stagiar lângă un mare avocat de vază, nu o să mai facă nimic. Şi a făcut o şcoală de maiştri, de instalatori de gaze. Eu când am venit din închisoare l-am găsit pe soţul meu un bun instalator de apă şi de canal. Instalând closete! Şi-a dat seama şi cu asta a câştigat o biată pâine, vai de capul lor... Când am revenit din închisoare, am fost trimişi într-un loc groaznic, într-un loc pe care nu-l pot numi casă. Era o bojdeucă lângă Crucea de Piatră. Era un loc a căror pensioare erau cu noi; ca să ne înjosească mai rău, ne-au pus cu femeile uşoare în acelaşi loc şi în aceeaşi cămară. O situaţie nu numai   nedreaptă, venită dintr-o răzbunare pe care nu am înţeles-o şi de altfel nu o înţelegea nimeni. Ca probă este că, statistic, atât a vrut să ştie tatăl meu, din simplă curiozitate, câţi comunişti erau în momentul 23 august 1944: numai   800! Inexistent! Este ceva care am trăit atât de contrariu, numai din această   nenorocire că am avut neobrăzarea să intrăm în Rusia; o răzbunare rusească pe care am suportat-o cât am putut. Elita ţării apoi a murit, ori a fugit, ori a   fost aşa distrusă, încât la un moment dat nu mai erau decât firimituri. Totuşi aş zice... am trăit revoluţia... poate a fost ziua cea mai fericită a vieţii mele!  Iată viaţa mea foarte pe scurt. Simt obligaţia acum la sfârşit să vă spun că port o mare recunoştinţă părinţilor mei. Am avut pentru ei, mai ales pentru tata, o mare admiraţie. Nu am avut faţă de ei un moment de revoltă, graţie educaţiei lor, am avut curajul să nu cedez sub nici o presiune şi sunt mândră de lucrul acesta. Dacă aş face un bilanţ al întregii vieţi, mi-am distrus 40 de ani în plină floare a vârstei şi am   trăit frumos şi bine alţi 40, foarte tânără şi foarte bătrână.” (http://www.cotidianul.ro/inalta-societate-romaneasca-in-marturisirile- sandei-tatarescu-negroponte-211204/ )