La Multi Ani!

La Multi Ani!

Fie ca batranul an sa plece! Cu toate disperarile si convulsiile sale, cu neajunsurile si lipsurile sale, cu neimplinirile si nehotararile sale.

Fie ca noul an care vine sa ne aduca macar un strop de mai bine, mai multa chibzuinta si ingaduinta, sa nu ne mai goneasca de la spate si sa aiba putina rabdare.

Sufletul sa tina pasul cu mintea si mintea cu secunda. Sa nu mai fim asa grabiti si nici atat de osteniti! Sa ne permitem ragazul unei bucurii. Si clipa sa o trecem mai altfel, mai cuminti!

La Multi Ani, prieteni!

Ploaia de cuvinte

Moş Crăciun nu dă daruri ticăloşilor! - Dan Puric

Selectie de citate:

"Dacă ai doar cord, capeţi privirea porcului care nu crede că există Crăciun."

"Hristos a înfrumuseţat suferinţa, pe care a făcut-o corabie către Dumnezeu."

"Vei învăţa să conduci când vei şti să te fereşti de proşti, nu când vei şti legea! "

"Ce rău îmi făcuse mie pasărea aceea, ca s-o ucid? Nu-mi reproşa nimic. Atârna în mâinile mele mici ca şi cum îmi dădea un sărut de adio. Am îngropat-o încet. Apoi bătrânul din mine a desenat pe moviliţă o cruce. O lacrimă a căzut în mijlocul ei. Murea specia din mine şi se năştea omul. De atunci, sufletului meu îi este hărăzit să cânte şi să zboare, dar să şi fie lovit de moarte. De atunci îmi îngrop veşnic sufletul ucis. Dar ce ciudat, de data aceasta, cu fiecare înmormântare devin mai tânăr. Da, pasărea mea de vis m-a iertat. Prin moartea ei nevinovată a ucis vânătorul din mine."

"Antrenamentul de uitare la care este supus poporul român, astăzi, face ca gândirea şi inima să se rotească pe loc şi, din această rotire în gol, paradoxal, o dată cu trecutul, dispare şi viitorul. El, omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului, şi aceea distorsionată, înseamnă moartea lentă, dar sigură, a identităţii. "

"Aşa a fost la noi transfigurat urâtul. Am înfrumuseţat ceea ce nu se poate înfrumuseţa: hidosul. "

"Dacă priveşti România prin ochii lui Sancho Panza, un ţăran plin de vitalitate, cu simţul realităţii, vezi un ghetou neocomunist, fără perspectivă politică, fără viitor, trăind o confuzie şi o improvizaţie totală. Un destin aproape tragic. Dacă priveşti prin ochii lui Don Quijote, vezi o ţară cu o taină imensă, capabilă să dăruiască şi celorlalţi. Depinde prin ce ochi o priveşti. El s-a îndrăgostit de Dulcineea nu din văzute, ci din auzite. Eu, la fel, m-am îndrăgostit de România, nu din văzute, pentru că îţi vine să te sinucizi dacă ieşi acum pe stradă, ci din ce-am citit şi din ce mi-au povestit alţii despre ea."

"În numele democraţiei artistice, deci în numele unei ilegimităţi, prostul gust şi-a câştigat dreptul la exprimare."

"La român, Moartea nu este de capul ei, trebuie să respecte regula jocului. Ea nu este un duşman al vieţii, ci, paradoxal, un partener al ei. Nu este dimensiunea cea mai mare, ci stă la coadă după Necaz şi datorii. Mormântul nu este loc de blestemat, ci de iubit."

"Priviti-ma ca pe o troita ramasa singura in Baragan. Va veni cineva sa se inchine. Nu e vorba de optimism, care nu e o categorie crestina, ci de nadejde."

"Se obişnuieşte să se vorbească despre "delirul dragostei", acel "ceva" ce te orbeşte şi te face să nu mai vezi realitatea. Dar nimeni nu vorbeşte despre delirul mediocrităţii, acea "beţie a lucrurilor meschine" (mărunte), care-şi cer dreptul la suveranitatea fiinţei tale, doar prin covârşitoarea lor majoritate, sabotând în permanenţă visul de a fi om, şi a cărui urmare este urâţenia continuă a vieţii. Frumosul rănit de sabia realului îşi lasă sângele ca jertfă (asupra acestuia), dar, ce ciudat, numai aşa, rănit, frumosul înfrumuseţează!"

"Omul frumos în ziua de azi e cel ce urcă invers pe scară, înfruntând nu numai turma care coboară, dar şi insultele ei!"

"Într-o piaţă, într-o marchetizare a sufletului, sufletul însuşi devine o marfă cu diferite valori, cu branduri. Ticăloşia este un fel de a te descurca în viaţă, este un grad de inteligenţă."

"Darwin l-a smuls pe om din braţele lui Dumnezeu şi l-a pus în braţele maimuţei.

Conştiinţa martirică este profund salvatoare. Ne salvează de la înecul istoric. Ea este un paradox izbăvitor ce anulează în chip firesc instinctul de conservare atunci când este vorba de apărarea chipului lui Dumnezeu. Iese astfel în mod nebănuit din lanţul cauzal al naturii, aducându-ne o natură superioară. Contrazice flagrant raţiunea omenească, ascultând de o altă raţiune, de cea a lui Dumnezeu.

România de azi este copacul uscat, care şi-a pierdut frunzele. Aceste frunze, în căderea lor la pământ, au şoptit în taină sau au strigat, neauzite, sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei la care au fost supuse."

"Lipsa de răgaz istoric îşi spune cuvântul. Oboseala de a fi român a devenit indiferenţă, pentru ca, apoi, să o trăim astăzi difuz, ca pe o ruşine."

"În puşcăriile comuniste a murit poporul lui Eminescu."

"Umorul nostru este de cea mai bună calitate. El are o substanţă creştină, în sensul că nu răneşte. Nu este cinic, nu are nicio legătură cu băşcălia, care este copilul ateismului. Când faci băşcălie, râzi de tot: de valori, de mamă, de Eminescu, de Dumnezeu. În România, totul se "băşcălizează", totul se minimalizează, totul se încolonează. Umorul îţi arată încă o realitate paralelă, ca în fizica cuantică... Cred că el are o rădăcină dacică, acel râs în faţa morţii..."

"Niciodată ca acum omul n-a fost mai despărţit de sine. "

"Voi, femeile din România, sunteţi responsabile să îi învăţaţi pe bărbaţi să aibă curajul să se reîndrăgostească. "

"O femeie scurtcircuitează logica masculină. Ea creează evenimente care înfrumuseţează viaţa."

"Nu se nascuse legea care sa aresteze dorul. Acea conditie valaha de a fi. Dorul era inima omului frumos, iar bolovanul era Romania eterna."

"Taranul roman nu se lasa gandit de gandirea sa, ci se lasa gandit de Dumnezeu. Niciodata romanul, in crunta lui istorie, terorizat de nedreptatile vremurilor pe care le-a trait, nu a strigat: Dumnezeu e mort."

"Umorul romanesc este de cea mai buna calitate. El are o substanta crestina, nu raneste. Nu are nicio legatura cu bascalia, care este copilul ateismului. Cand faci bascalie, razi de tot. In Romania, totul se bascalizeaza. Umorul iti arata inca o realitate paralela, ca in fizica cuantica. Cred ca el are o radacina dacica, acel ras in fata mortii, pe care nu l-am intalnit la alte popoare."

"Mi-a zis mie un chinez miliardar: "Bai, Dane, gaseste-mi o romanca sa ma insor cu ea. De ce? De ce nu-ti iei o chinezoaica? Imi zice: O romanca este singura care mai face cartofi prajiti". El simtea ca a ramas un loc de dragoste feminina.

Feminitatea de tip romanesc (n.r este unica)… Pastrati-va nostalgia in ochi, privirea aia a romancei grigoresciene, frumusetea aia care nu e obraznica, nu e de top- model, are o melancolie. Am zis ca romanca este ca Biserica Ortodoxa, nu se duce spre tine, ci te duci tu spre ea. Nu vedeti ce succes au romancele in general?

Aici, cand au venit francezii, de la Berthelot incoace si de pe vremea lui Napoleon s-au indragostit de romance. O romanca este un fond sufletesc – de-asta am scris despre mama, de-asta am scris despre bunica – voi, femeile sunteti un alt spatiu de petrecere ontologica, al omului. Spunea Borges ca in preajma unei femei frumoase te schimbi ca-n fata unei poezii. Femeile sunt expresia fizica a fizicii cuantice, a unei alte realitati. O informatie, o realitate aberanta este distrusa in camin datorita unei femei care poate sa iti fie sotie, poate sa iti fie prietena, poate sa iti fie mama, sau poate sa iti fie bunica."

"Ştii care e diferenţa între creştinul adevărat şi pietistul, care pupă o mie de icoane şi nu face nimic? Am intrat într-o zi într-o biserică. Era o biserică micuţă, improvizată, pentru că se lucra la biserica mare. Eram cu soţia şi, din cauza mirosului abundent de lumânări, tămâie, soţia a leşinat. M-am speriat, am luat-o în braţe şi-am ieşit cu ea afară, pe iarbă. Nu ştiam cum să o trezesc, mă speriasem, era, poate, o cădere de calciu, ştiu eu ce. S-a trezit şi mi-a spus: dă-mi ceva să mănânc. Unde să fug eu duminica, când totul era închis? Am intrat în biserică, era în timpul Liturghiei, şi, în biserică, am găsit pâinile cu lumânări, dar şi-un pluton de babe care le păzea, şi am rugat din suflet să-mi dea şi mie o bucăţică de pâine, că cineva se simte rău.

– Nu-ţi dau, că nu e sfinţiţă, mi-a răspuns baba, cu autoritate, de parcă era parlamentar.

– Dar, vă rog din suflet, eram disperat, doar o bucăţică…

– Nu, că nu e sfinţită.

Tot aşa mi-au răspuns toate cele 10 babe:

– Nu-ţi dau că nu e sfinţită.

Pănă s-a trezit unul şi-a zis:

– Dă, fă, pâine, că-ţi trag una de te sfinţesc pe loc!

Acela este creştinul adevărat. Tânărul ăsta a văzut formele de impostură…"

“Mi-am făcut, cum am putut, un catarg, de care m-am legat, strigându-le sirenelor :-Minţiţi ! A fi român este o frumuseţe a lumii !"

"… Ai să fugi de-aici … Ai să pleci în America …
- Nu, n-ai să pleci, îmi şopteau frunzele pomilor, iarba.- Ba da!, răspundeam din răsputeri. Ce să fac aici, în lumea asta urâtă ?[…]
- Soldaţi, vom vizita Muzeul Mărăşeşti ! […]
Şi, deodată, ochii îmi cad pe o cămaşă găurită în piept de un cartuş.
Sângele se mai păstra. Era ca o rană neânchisă.
- Eu sunt ţărâna pe care tu o calci si pe care vrei să o părăseşti, ! mi-a şoptit cămaşa însângerată."

“[…] Undeva, pe marginea râului de munte, stătea o băbuţă care avea casa şi gardul parcă crescute în râu. […] Băbuţa a primit într-o zi o carte poştală dintr-o ţară îndepărtată.
”Pe scurt, fata băbuţei care plecase de multă vreme în America, o chema acolo. După ezitări, se hotărăşte să înfrunte autorităţile şi să plece. Ajunsă la vamă, :

“ – Ce-i asta?! Au întrebat uimite uniformele grase.
– Un bolovan de râu maică …
- De ce l-ai luat ?!
- De dor maică … […] Cu ură se uitau

uniformele la bolovan, cu ură de Dumnezeu.”

Obiceiuri ciudate de Craciun din Europa

Fiecare om face umbra pe pamant in felul sau. La fel sunt si natiile, inlantuite intr-o hora neobisnuita de traditii, unele mai ciudate decat celelalte. Mie imi plac lucrurile iesite din marca banalitatii, lucruri care nu se incadreaza in canoane si tipare. Primul popas o sa il fac in Anglia unde o traditie veche zice ca, daca iti pui o dorinta, in timp ce prepari budinca traditionala de Craciun, aceasta se va indeplini doar daca se amesteca ingredientele numai in sensul acelor de ceasornic. Pe langa budinca asezonata cu sos de brandy, se prepara placinte, insotite de fructe uscate. Pe masa sunt asezate diferite feluri de mancare. Frumenty-ul este un porridge facut din porumb, la care se adauga oua, fructe, bucati de carne si prune uscate. Tot acum se mananca faimosul cap de porc asezonat cu sos de mustar sau friptura de curcan cu legume si sosuri. In Italianu exista nici Mos Craciun, nici brazi de Craciun. Italienii decoreaza cu fructe mici piramide din lemn. In Cehia, exista obiceiul ca femeile singure sa isi gaseasca alesul de Craciun prin intermediul ...pantofului. Putin cam ciudat obiceiul, ce-i drept. Presupune ca femeia care vrea sa se marite sa stea cu fata spre usa si sa arunce peste umar cu un pantof. Daca acesta aterizeaza cu partea din fata in usa, femeia se va marita in mai putin de un an. Daca pantoful aterizeaza cu tocul, casatoria nu se va savarsi in anul care urmeaza. InSlovenia, Croatia, Germania si Austria, exista sarbatoarea Krampus - al cărui nume derivă din arhaismul germanic "Krampen" , tradus prin gheara. In spiritul acestei sarbatori, tinerii se costumează in primele doua saptamani din decembrie in costume specifice: pe fata poarta masca de lemn cu coarne, la care asorteaza o piele de oaie. Tinerii colinda strazile si sperie trecatorii atat prin tinutele lor infricosatoare , cat si prin sunetele scoase de zdranganitul de lanturi si clopote ruginite care intregesc peisajul. In unele zone rurale, de Krampus , tinerii poarta un manunchi de nuiele cu care lovesc tinerele pe care le-ntalnesc in cale. La sate , tinerii inca se intrec in premierea celei mai ingrozitoare masca de Krampus. Tot in Germania exista obiceiul ca pomul de craciun sa fie impodobit cu globuri in forma de castravete, ca sa aduca noroc tuturor copiilor. Castravetii din sticla sunt bine  ascunsi printre crengile bradului, obligand astfel copiii sa ii caute cu atentie printre ramurile verzi ale pomului. Cine va gasi primul globul va avea noroc pe tot parcursul anului. Obiceiul  dateaza din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand nemtii din Germania de Est erau atat de saraci, incat nu isi permiteau sa cumpere globuri si puneau in locul acestora castraveti murati.  Daca ne indreptam spre zone mai calde, mai exact in Spania catalana, traditia cere ca in fiecare an sa se aleaga un bustean de Craciun, caruia catalanezii ii spun Tio de Nadal, denumit popular"Caga tio". Busteanul trebuie sa aiba lungimea de aproximativ 30 de cm lungime si sa fie gol pe dinautru.  El este ancorat pe 4 picioruse de lemn, iar la un capat ii este desenata o fata zambitoare, careia i se pune o caciula rosie intr-un mod cat mai caraghior, facuta dintr-un ciorap, "arretina". Incepand din data de 8 decembrie cand se sarbatoreste Imaculata Conceptiuni, catalanii "hranesc" zilnic busteanul, indesand in el cat mai multe bomboane si ciocolate. Aceasta traditie este atat de indragita, incat, daca va nimeriti in Catalania de Craciun, va puteti cumpara propriul  Caga tio. In ultima zi, inainte de Anul Nou, catalanii ii indeasa "pe gat" fortat un hering afumat, un catel de usturoi si o ceapa. In seara de Anul Nou, el este mutat langa semineu si se bate busteanul in cap cu batul pana toate dulciurile ies afara pe partea cealalta. Daca cineva isi imagineaza ca singurul lucru de facut este sa se bucure de gustul minunatelor dulciuri fara sa faca nimic, ei bine, se inseala. Intregul proces este insotit de intonarea unor cantece traditionale cat bietul bustean este altoit sa elibereze bomboanele si ciocolatele frumos ambalate in staniol. Dulciurile sunt simbolul darurilor facute de Cei Trei Magi la Nasterea Domnului. N-as vrea sa fiu nici malitioasa, nici lipsita de bun simt, dar, se pare ca in aceasta perioada, tot ce are de-a face cu "rahatul" in Catalonia e de bun augur si aducator de noroc de vreme ce mai exista o alta traditie al carei personaj este Caganer, adica "cacaciosul", un personaj nelipsit din scenetele cu Nasterea Domnului in Betleem. El este mereu ascuns intr-un colt si de fiecare data aflat intr-o ipostaza nu tocmai eleganta. De asemenea el poate fi cumparat in perioada aceasta de la orice taraba de Craciun. Este un personaj foarte indragit de copii deoarece, cel care il gaseste primul in dimineata de Craciun, mai primeste un dar in plus. Acest personaj este intalnit si in Salamanca, Murcia (unde se numeste "cagone"), in Napoli (unde se cheama "Pastore che caca") si in Portugalia (sub numele de "cagoes"). Islanda se remarca prin legenda care are ca protagonisti doi nevinovati condamnati la moarte prin taierea capetelor. Din sangele lor a crescut un copac. In fiecare an, in noaptea solstitiului de iarna, islandeziiaprind mii de lumini pe crengile lui. Copiii harnici si cuminti primesc daruri, in vreme ce aceia care au fost lenesi si neascultatori nu primesc nimic. Pe tot parcursul anului, insa, parintii isi sperie copiii cu un personaj malefic, Jolakotturinn, care vine si ii mananca pe copiii obraznici si rai! Cam dura lectia si ne-educativa, mi se pare mie! Si cum islandezii au o inclinatie spre lucrurile sinistre, mai exista un obicei, The Yule Cat, faimoasa pisica malefica, ce se incapataneaza sa traiasca din secolul 19 si care de atunci este prezentata ca o bestie nemiloasa. Saracii copii! Bine macar ca Yule Log (Busteanul Yule) este pasnic, desi are o traditie de sute de ani. In Olanda, avem Zwarte Piet, adica Petru cel Negru, ajutorul lui Mos Craciun, altfel spus Sinterklaas, care vin cu vaporul impreuna si o tin dintr-o calatorie in alta inca din anul 1850. In Norvegia si Finlanda mortii colinda strazile de Craciun, prezicand viitorul. In conditiile date, cred ca nici n-as vrea sa il stiu! Oamenii merg in cimitire in Ajun. In Helsinki, 75% dintre familii merg in cimitire si aprind lumanaripentru cei decedati. Norvegienii isi ascund maturile in aceasta perioada pentru ca spiritele rele sa nu le fure, iar vrajitoarele sa nu incalece si sa aduca groaza printre cei vii. In Rusia, Ded Moroz, adica Parintele Zapezii este prezent in toate povestile pentru copii inca din secolul 19. Ucrainienii se roaga sa ii napadeasca paianjenii si sa le fie umpluta casa de panze. Ei cred ca panza de paianjen este aducatoare de noroc, motiv pentru care agata in brad ornamente in forma de panza de paianjen. Legenda spune ca traia odata o femeie asa de saraca. incat nu a avut bani nici sa-si cumpere brad, nici decoratiuni. asa ca si-a decorat casa cu crengute pe care paianjenii milosi le-au impodobit cu panja lor fina si alba. In noaptea de Craciun, panza delicata s-a transformat in aur si argint. Asta da Craciun!Eu ce sa va doresc? Sa nu mai pierdeti timpul si sa porniti la drum. Ciudate sau nu, acestea sunt traditii de Craciun!

Maitreyi

Maitreyi. Un roman care astazi mi-a cazut pur si simplu in brate in timp ce rascoleam in rafturile bibliotecii dupa un mic volum de poezie. Si atunci mi-am amintit fara sa vreau de toate experientele exotice care au facut deliciul numeroaselor ore de lectura cand pur si simplu devoram romanele si nuvelele lui Eliade. Cativa ani mai tarziu am fost martora aceleiasi magii pe care scrierile sale o exercitau asupra fiicei mele, la adolescenta. Dar Eliade este departe de a fi un autor ale caror scrieri sa se incadreze unei perioade din viata cititorului. Epica sa, o imbratisare intre traditiile si miturile romanesti si experientele sale esoterice de factura hindusa fascineaza la orice varsta. Dar azi mi-a aterizat brusc si aproape dureros in brate romanul Maitreyi. De multe ori am vrut sa scriu despre Eliade, dar m-am intrebat: ce-as putea scrie despre tine si ei sa nu stie? Mi se parea imposibil sa vin cu ceva nou. Acelasi semntiment l-am avut cand mi-am propus sa scriu despre Nichita. Ma gandeam: ce sa scriu si tu, cel de dincolo de ecranul laptopului, sa nu stii? Iar postarea dedicata lui Nichita a ajuns in topul lecturilor pe blog. Ca semn ca, daca il iubesti, il citesti de dragul amintirii. Nu pentru ca blogerul ti-ar spune ceva ce tu nu stii. Sper sa va placa la fel de mult si aceasta postare. Pentru ca Eliade este, dincolo de cuvant, o stare intre mit si filosofie, intre sentiment si ratiune, intre real si ireal, intre fantastic si cotidian. Este scriitorul care si-a gasit motive de inspiratie in folclorul romanesc, in mitologia greaca, in miturile, credintele si practicile hinduse. Este un intreg pe care nu poti sa il descoperi decat pe bucati, pentru ca are agilitatea unui acrobat care face cu usurinta saltul de la particular la universal si invers, are capacitatea de a privi lumea trecand peste granitele spirituale , profund marcat de doruri si nelinisti, de suferinta si bucurie, deasupra carora se ridica la fel ca un veritabil invingator. Dar astazi nu o sa vorbim de Yoga, despre Tantra, despre trecerea in starea de spiritualitate absoluta. O sa vorbim de dragoste ca initiatoare in spiritualitatea absoluta. Ca o usa care deschide o calea catre o lume noua. Ca o forma de desavarsire a propriei spiritualitati, ca o experienta dureroasa de a invata ca renuntarea este o alta forma de a-ti demonstra iubirea neconditionata si ca durerea te impinge catre o treapta superioara a intelegerii.

Cand am citit romanul, stiam ca multi critici romani il considerau cel mai frumos roman de dragoste romanesc. Si acum ma-ntreb daca Eliade a iubit-o pe Maitreyi sau doar a fost atras de exotismul unei iubiri interzise (de vreme ce el era de religie ortodoxa, iar ea era hindusa) care nu putea avea decat un singur deznodamant: despartirea. Amandoi erau tineri: Mircea Eliade avea 23 de ani, iar Maitreyi Devi, 16 ani. Dupa ce s-a intors in tara, in 1933, el a scris romanul ,,Maitreyi", iar ea, patru decenii mai tarziu, a publicat versiunea ei cu privire la acest episod comun in romanul ,,Dragostea nu moare". Eliade a plecat in India in noiembrie 1928, cand avea 21 ani si doar absolvise Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Obtinuse o bursa particulara de la maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar, care i-a permis sa studieze limba sanscrita si yoga cu profesorul Surendranath Dasgupta. Acesta era socotit in Bengal a doua glorie nationala, dupa Tagore, si era o mare onoare sa fii acceptat ca doctorand sub directa lui indrumare. Dupa cultura italiana, filozofia indiana devenise noua sa pasiune si era decis sa invete cat de mult se putea. S-a dedicat studiului gramaticii sanscrite si a filosofiei hinduse. Dasgupta l-a indragit imediat pe tanarul Eliade, luandu-l sub protectia sa si devenind discipolul sau favorit. Cand a fost invitat prima oara in casa profesorului sau si a intalnit-o pe fiica cea mare a acestuia, Maitreyi. I s-a parut uratica, rasfatata si prea zvapaiata. Doi ani mai tarziu, Eliade s-a mutat in casa mentorului unde familia acestuia s-a straduit sa il faca sa se simta ca acasa. Eliade a avut prilejul sa cunoasca latura mai putin evidenta a adolescentei pasionata de filosofie si discipola a poetului Rabindranath Tagore si care avea sa devina o poeta respectata in India. “Când eşti bătrân iubeşti mai mult şi suferi mai puţin,” afirma tanara cu privire la venerabilului poet. Pana atunci, Maitreyi deja publicase un prim volum de versuri, intitulat ,,Uditta (Rasaritul)". Eliade a inceput sa o invete franceza, in vreme ce ea ii dadea lectii de bengali.

Cei doi s-au indragostit aproape fara sa-si dea seama, in ciuda faptului ca stiau ca apartin unor religii si lumi diferite. „Cu tot ce putea separa o sensibilitate şi o cultură indiană de una occidentală, cu toate neîndemânările sau îndrăznelile noastre, dragostea a crescut şi s-a împlinit aşa cum îi era destinul”, scria Eliade in ,,Memoriile’’ sale. Prezenta ei ii ravasea simturile: “la ea mă excită totul, carnea ca şi sufletul, virginitatea ei barbară,” desi ea ii vorbea neincetat despre vesnicia iubirii dintre ei. Entuziast, naiv si inflacarat, Eliade se decisese sa se converteasca la hinduism si chiar isi anuntase familia cu privire la aceasta decizie. Tanarul astepta raspunsul regelui si actele universitare care sa-i asigura existenta in India, cu un venit lunar de 35 lire sterline. Dialogul relatat in carte dintre cei doi protagonisti este fascinant. El, mirat de propriile trairi si martor surprins la dovezile ei de dragoste, nu promitea nimic. Incercand sa inteleaga, Eliade nota in jurnalul sau: “mi se părea un viol asupra dragostei, orice tendinţă de legalizare sau exteriorizare simbolică.” Dar Chabu, sora ei mai mica, s-a prins de ce se ascundeau mereu cei doi si avea sa ii spuna acest lucru mamei lor ceva mai tarziu. Inainte de asta, Maitreyi apucase sa ii marturiseasca mamei sale ca Mircea ( Allan este numele personajului in roman) era îndragostit de o indianca, iar aceasta i-ar fi raspuns raspicat ca “nimic durabil, nimic fericit nu poate ieşi dintr-o pasiune, când această pasiune nu a fost corectată de tradiţie, adică de familie.” Cand profesorul Dasgupta a aflat, acesta l-a obligat pe Eliade sa paraseasca imediat casa, interzicandu-i fiicei sale orice forma de contact cu elevul sau. Profesorul Dasgupta, jignit de îndrazneala europeanului, i-a spus raspicat: “Eşti un mare maestru în arta disimulării. Niciodată, dar niciodată să nu mai încerci să vii la mine acasă, sub nici un motiv.” Tanara a fost aspru pedepsita pentru incalcarea traditiilor si ritualurilor hinduse. Oarecum dramatic, Eliade a decis sa porneasca spre Himalaya unde avea sa traiasca in asceza timp de cateva luni. ,,Sufeream cumplit. Sufeream cu atat mai mult cu cat intelegeam ca, o data cu Maitreyi, pierdusem India intreaga. Tot ce mi se intamplase pornise din dorinta mea de a ma identifica cu India, de a deveni cu adevarat,,<<indian>>". (...)

,,Aceasta Indie, pe care incepusem s-o cunosc, la care visasem si pe care atata o iubisem, imi era definitiv interzisa. Nu voi putea niciodata dobandi o identitate indiana. Speranta noastra, a mea si a lui Maitreyi, ca ne-am fi putut casatori, se urzise dintr-o iluzie. Invatasem destula filozofie indiana ca sa stiu cat e de greu sa te eliberezi de iluzii, sa te trezesti din vis. in putinele clipe de completa luciditate, imi dadeam foarte bine seama ca fusesem fermecat de propriile mele naluciri. Ma lasasem legat si fermecat de miraje si nu aveam altceva de facut decat sa sfasii panza tesuta de Maya si sa redevin liber, senin, invulnerabil", povestea Mircea Eliade in jurnalul publicat niste ani mai tarziu. Ajuns la manastirile din Himalaya, la Rishikesh Svarga Ashram, l- a avut drept guru pe Swami Shivananda. Iar mai apoi s-a intors la Calcutta, unde a invatat limba tibetana si a studiat etnografia Asiei orientale. La sfarsitul anului 1931 a fost obligat sa plece din India, sa isi satisfaca stagiul militar in tara. In anul 1932, Mircea Eliade s-a intors in Romania, iar doi ani mai tarziu s-a casatorit cu Mina Mareş. Cam in aceeasi perioada, Editura Culturii Naţionale a organizat un concurs pentru cel mai bun roman original care urma sa fie premiat cu suma de 20 de mii de lei. Eliade s-a pus pe treaba. Traise o poveste de dragoste frumoasa, intr-o lume exotica, incarcata de traditii si credinte diferite, cunoscuse dezamagiri, dureri, infruntase doruri si ramasese cu multe intrebari. S-a hotarat atunci sa scrie Maitreyi. A scos din cufere prafuite corespondenta dintre el si Maitreyi, scrisorile primite de la tatal ei, profesorul indian, o fotografie veche, flori uscate presate intre paginile unei carti, jurnalul tinut in acea perioada, in care consemnase zilnic faptele petrecute in acei ani , o suvita din parul iubitei si multe altele. Cand s-a apucat de scris a realizat ca romanul era deja redactat in mintea si in inima sa. Era usor sa povestesti despre oameni si intamplari adevarate. Cine spune ca dragostea interzisa nu uneste destinele si mai puternic se inseala amarnic. Pentru ca tocmai acele oprelisti faceaa ca iubirea lor sa fie din ce in ce mai puternica. Pentru ca destinul facuse posibila o iubire intr-o lume potrivnica . Pentru ca ceea ce ii apropia asa de tare avea sa ii desparta cu aceeasi forta nimicitoare. Ceremonialul logodnei in ceas de taina dintre cei doi indragostiti este mistic si de o frumusete aproape ireala: “Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a iubitului meu şi a nimănui altcuiva. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea.” Eliade, ca un adevarat maestru, foloseste tehnica narativa a confesiunii. Formula lexicala este incisiva, clara si succinta. Dincolo de cuvintele atent alese, razbat provocari delicate si ademeniri studiate, candide sovaieli si gesturi infranate. Cartea a marcat un succes national si international. Maitreyi avea sa afle despre romanul care ii purta numele abia in 1972, adica dupa 40 de ani, din relatarea unui alt roman ajuns la Calcutta, sanscritologul Sergiu Al-George. Maitreyi era deja casatorita, era fericina si multumita de caminul pe care si-l construise, dar amintirile au coplesit-o la fel de violent si contradictoriu cum se intamplase in adolescenta sa. Cand a recitit cartea a fost revoltata de scenele de dragoste descrise, pentru ca ele nu existasera niciodata in realitatea. Acesta a fost motivul pentru care ea a decis atunci sa scrie versiunea ei, “Dragostea nu moare”. In 1957, Eliade s-a stabilit la Chicago, unde, după 16 ani, a primit vestea ca Maitrey dorea sa il intalneasca in orasul in care acesta locuia. Dupa 40 de ani, aveau sa se reintalneasca. Profesorul Pabitra Sarkar, doctor in lingvistica, care a fost martorul acestei reintalniri dupa mai bine de 4 decenii, avea sa declare intr-un interviu revistei Timpul: ,,Maitreyi Devi radia. La fel, si Eliade. Nu stiu ce gandeau, dar cred ca amandoi erau fericiti. Insa Eliade era un batran urat, stiam ca nu fusese prea frumos nici in tinerete si nu intelegeam cum s-a indragostit Maitreyi de el..." ,,(...) Cand am intalnit-o, a doua zi, era bucuroasa. Ne-a spus ca si-a indeplinit misiunea pentru care a venit la Chicago, anume sa il intalneasca pe Eliade si sa il faca sa se simta bine in modul tipic bengalez: servindu-i cu mancare gatita cu propria ei mana. Era fericita si ne-a povestit despre iubirea ei pentru Mircea. Pana atunci nu am stiut nimic cu siguranta, aveam doar banuieli", a rememorat Sarkar.Probabil ca Maitreyi a fost marcata de aceasta intalnire, pentru ca la sfarsitul aceluiasi an avea sa vina in Bucuresti, ca invitata a Uniunii Scriitorilor. In acel popas, Maitreyi le-a vizitat pe mama si pe sora lui Eliade si le-a daruit cate un exemplar din romanul vietii ei, "Dragostea nu moare". Concluzia este ca din aceasta iubire imposibila, despartita de continente, religii si principii, s-au nascut doua romane de dragoste : "Maitreyi" si "Dragostea nu moare", care amandoua povestesc, din doua perspective diferite, dragostea dintre romanul Mircea Eliade si bengaleza Maitreyi.

Mircea Eliade insusi a recunoscut ca a fost atras spre studiul religiilor datorita perioadei petrecute in India. A fost surprins de cate curente religioase existau in cultura hindusa, iar Maitreyi l-a ajutat sa inteleaga. Despre rolul lui in studiul istoriei religiilor nu mai are rost sa vorbim, de vreme ce Catedra de Istorie a Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poarta numele. In mai 1966 a devenit membru al Academiei Americane de Arte si Ştiinte, a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Yale, iar in februarie 1976 a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Sorbona. Ulterior retragerii sale, catedra a fost preluata de catre asistentul sau Ioan Petru Culianu, un alt savant roman de talie internationala, asasinat la 21 mai 1991 de catre comunisti. In 1935, Eliade s-a apropiat de ideologia Mişcării Legionare si, cu toate ca ulterior s-a delimitat de aceasta doctrina, a ramas un admirator al valorilor legionare. Eliade a fost un scriitor care a ales sa fie calator al vietii sale, traindu-si anii intr-o România tulbure si controversata ca si astazi, in Portugalia, in Franta si India, ca mai apoi sa se stabileasca definitiv in America.

N-as vrea sa inchei acest material fara a insista putin asupra personalitatii celei care a fost cunoscuta de catre publicul roman cu numele de Maitreyi. La 16 ani a publicat primul volum de poezii, prefatat de Rabindranath Tagore. Acest volum a fost urmat de alte patru volume de poezie, opt lucrari despre viata si opera lui Rabindranath Tagore, a scris filosofie si carti de calatorie. A fondat in 1964 ,,Council for the Promotion of Communal Harmony’’ si a fost investita cu functia de vice-presedinte al All-India Women’s Coordinating Council. A fondat un orfelinat pentru ajutorarea si educarea copiilor din zona Calcuttei si a celor ramasi in India dupa separarea Bangladeshului de Pakistan, in 1971.

Cat a iubit-o Eliade pe Maitreyi este greu de spus, pentru ca nimeni nu le-a masurat iubirea, nici in metri, nici in fapte, nici in cuvinte. Dar Eliade a cunoscut India prin Maitreyi si iata ce scria el despre femeia si tara pe care le- a iubit atat de mult: “In India, orice femeie e Devi, o zeiţă. Când te adresezi unei doamne sau domnişoare – de orice rang, de orice vârstă – nu pomeneşti numele de familie, ci adaugi Devi după numele ei propriu. O domnişoară Indira Sen, ajunge astfel Indira Devi. Amănuntul acesta e semnificativ. India nu vede în femeie nici fecioara, nici amanta. India vede numai zeiţa, numai jertfa creatoare, mama. Orice altă virtute feminină păleşte alături de aceasta din urmă. Orice femeie e adorată întrucât este sau va fi o mamă. De aceea, când cunoşti prea bine o femeie ca să o mai poţi numi Devi, o numeşti mamă. Chiar dacă ea e numai o fată de ţară sau o adolescentă de colegiu.” Adaugati acestui citat faptul ca indienii vorbesc despre ţara lor ca despre o mama, iar imnul lor national incepe cu cuvintele “Plecăciune Mamei.”

Despre Mircea Eliade poti sa scrii la nesfarsit. Este greu sa spui tot despre o personalitate atat de greu de definit. Este atat de vast incat numai gandul ca vrei sa il cuprinzi te sperie profund. Dar care lanseaza mii de provocari pentru cei care au curiozitatea sa ii citeasca primul cuvant.

" Orasul florilor" fara Mühle nu exista!

In Timisoara de astazi, oamenii protesteaza impotriva indiferentei autoritatilor fata de una dintre cladirile emblema ale orasului: Casa Mühle, odinioara una dintre cele mai frumoase vile ale orasului, astazi o ruina, cazuta in posesia clanurilor tiganesti care o lasa sa se deterioreze si sa ridice, cel mai probabil, inca o oribilitate de palat tiganesc. Wilhelm si Arpad Mühle , tatal si fiul, doi celebri gradinari care au construit Parcul Rozelor din Timisoara si Parcul Cismigiu din Bucuresti, au fost singurii rozaristi care au fost investiti cu titlul de bey de catre ultimul sultan otoman. Inainte de inceperea Primului Razboi Mondial, in Timisoara existau mai multe parcuri: Parcul Catedralei, Parcul Justitiei, iar de estetica lor se ocupau Wilhelm Mühle, Franz Niemetz si Beno Agatsy. Acestia au adus flori, plante, arbori indigeni si straini, straduindu-se sa le dea aspectul unor superbe gradini botanice. In 1891, Timişoara avea 44 000 de locuitori si a gazduit unul dintre cele mai importante evenimente europene: Marea Expozitie Industriala si Comerciala. Au fost organizate 10 pavilioane din lemn cu 32 de sali, toate ridicate in actualul Parc al Rozelor. Pentru acest eveniment, Oskar Beran a editat un catalog bilingv maghiar-german, din 120 de pagini. Parcul expozitional a fost realizat gratuit de catre Wilhelm Mühle, in stil francez si englez. In catalogul expozitional, Beran descria ca in parcul principal erau alternate parcele cu pajisti si cu rondouri de flori tropicale si plante exotice. Parcela mare de flori era inconjurata de o pajiste verde smarald, in mijlocul careia trona la loc de cinste un aranjament floral uimitor realizat de catre maestrii gradinari Wilhelm Mühle si W.F. Niemetz. Tehnica lui Wilhelm Mühle se remarca prin aranjamentele florale din soiuri noi si rare şi plante ornamentale. Dar cine este acest Wilhelm Mühle, gradinarul? Beran scria cu adanc respect: „Se remarcă în primul rând grădina de horticultură a lui Wilhelm Mühle şi florăria aferentă calificată pe primul loc din ţară (Ungaria, n.n.). Această grădină dispune de 17 solare mari ocupând o suprafaţă totală de 8 200 m2, unde se remarcă mai ales plantaţia de trandafiri a căror frumuseţe nu este întrecută niciunde în ţară. Regina Ungariei, precum şi reginele României şi Serbiei au comandat de multe ori coroane şi buchete de flori din această grădină." Parcul a fost vizitat de catre ilustrii participanti sositi din lumea-ntreaga, inclusiv de catre Imparatul Franz Josef. Cu aceasta ocazie, Wilhelm Mühle expusese o colectie de peste 300 de hibrizi de trandafiri. La realizarea acestei expozitii, Wilhelm Mühle a fost ajutat de alti doi gradinari celebri, Agatsy si Franz Niemetz. Dar cine a fost Wilhelm Mühle, omul? La origini a fost un cetatean ceh care s-a nascut in 1844 in Boemia, la Kulm. A urmat studii de specialitate in Cehia si Germania cu privire la cresterea florilor, remarcandu-se repede in coloniile lui Wenceslasz Franz Niemetz, un cunoscut cultivator de flori din Timisoara, care avea sa il ajute niste ani mai tarziu in organizarea Expozitiei Universale. Mühle s-a stabilit in Timisoara in 1876 si a reusit sa ridice orasul la rang de “oras al florilor”.

In acest an el a pus bazele propriei sale afaceri in zona Elisabetin (Maiernfof) , cum tineai drumul din Telekhaz-ter sau Grundhaus Platz (Piata Balcescu de azi) spre Cetate, tinand drumul drept pe sub o alee umbroasa cu salcami.

In dreapta aleei erau gradinaria si serele de flori ale familiei Wilhelm Muhle, care se intindeau de-a lungul a 17 sere mari , ridicate pe o suprafata de 8200 metri patrati. Aici a cultivat toate soiurile de trandafiri incepand cu rasa nobila si pana la cel salbatic. Wilhelm Muhle si-a deschis totodata un magazin de prezentare si vanzare pe strada Rezso, actuala Alba Iulia. Din gradinile sale plecau flori si arbusti in toata Europa de sud-est, la Budapesta si la Viena. El era gradinarul care asigura toate aranjamentele florale cand Imparatul Franz Josef sau alte capete imperiale vizitau Timisoara. In semn de apreciere, Wilhelm Mühle a fost decorat cu ordinul de merit "Crucea de aur cu coroana" si a primit titlul de furnizor de flori al Curtii Imperiale si Regale. Odata cu infiintarea Serviciului horticulturii municipale, in 1902, s-a trecut la o arhitectura peisagistica sistematica, coordonata de specialisti.

Wilhelm Mühle locuia impreuna cu familia sa in vila in care functiona si firma, o casa frumoasa, cu terasa , din care se revarsau in cascade multicolore cele mai frumoase flori aranjate in moduri absolut originale in gradinile care flancau vila din toate partile. Poarta de intrare a firmei se afla pe strada Puspok ut sau Bischof Gasse (actuala Mihai Viteazu), casa inconjurata de copaci inalti si poarta mai exista si azi. Dar frumusetea acestei vile era data de trandafirii care tronau in gradina din jurul casei si pe care trecatorii se opreau sa ii admire printre grilajele din fier forjat care inca mai pastreaza initialele faimosului gradinar: JM .

In nenumarate randuri Reginele Ungariei, Romaniei si Serbiei au comandat coroane si buchete de flori din gradinaria lui Mühle. Tot el a fost acela care a infiintat doua publicatii de specialitate, foarte apreciate de catre specialistii vremii. Wilhelm Mühle s-a stins din viata in 1908, dar afacerea lui a fost continuata de fiul sau, Arpad. Pe vremea aceea, din cartierul Elisabetin plecau peste 1500 de specii de flori in toata Europa. Desi nu pare o cifra impresionanata, trebuie mentionat faptul ca existau 4500 de specii pe intreg continentul! Cei mai apreciati erau trandafirii, in culori splendide de la alb la mov si de la albastru la negru. Trandafirii timisoreni erau prezentati in toate revistele si in cataloagele de specialitate distribuite in toate capitalele. Si nu se concepea expozitie in care Timisoara sa nu fi fost prezenta prin florile care o facusera renumita. Arpad Mühle a calatorit in toata lumea, a adus flori pe care le-a cultivat in serele familiei si pe care le-a vandut apoi in toata Europa. In 1900, Arpad Mühle s-a dus pana in Japonia sa se specializeze in cultivarea crizantemelor. Trend-urile nu influentau numai moda vestimentara, ci si arhitectura peisagistica. In 1904, acesta a organizat in Timisoara o expozitie de crizanteme, deschisa oficial de insusi primarul Carol Telbisz. Ecourile acestui eveniment au rasunat in toata Europa. In serele sale cresteau plante exotice si arbusti rari. Acesta a detinut titlul de furnizor al Caselor Regale ale Romaniei si Bulgariei. Tot el a fost angajat consultant stiintific pentru realizarea planului peisagistic al parcurilor: Cismigiu, Parcul Public din Sinaia si Parcul Sofia. Dupa ce s-a sfarsit Primul Razboi Mondial, Parcul Rozelor a fost ingrijit de catre arhitectul Mihai Demetrovici, care i-a schimbat numele in Parcul "Rosarium". In 1928, parcul si-a reluat vechea denumire cu ocazia organizarii de catre Municipalitate a unei expozitii de prezentare publicului a 2.000 de trandafiri care existau in colectiile private ale gradinarilor banateni. In acelasi an, Societatea de Horticultura, impreuna cu Arpad Mühle infiintau Uniunea Amicilor Rozelor din Romania. Aceasta actiune legifera activitatea gradinarilor timisoreni care produceau anual sute de mii de trandafiri. Autoritatile locale, mai cu seama Primaria, sustinea efortul lor, cedandu-le un teren pentru plantarea soiurilor de trandafiri. Trei dintre soiurile create aici fusesera premiate in cadrul expozitiilor internationale. Arpad Muhle a murit in anul 1930 si din pacate, istoria celebrilor gradinari a intrat in conul de umbra. Nici unul dintre mostenitorii lui nu a imbratisat pasiunea tatalui si bunicului lor. Ce s-a intamplat cu toate aceste puncte de interes pentru oras? In 1934, numai in Parcul Rozelor erau plantate peste 1400 de soiuri de trandafiri, iar Timisoara detinea cea mai mare colectie de trandafiri din S-E Europei.

Timisoara nu mai este orasul florilor de vreme ce simbolul lor dispare sub privirile indiferente ale autoritatilor locale. De ani de zile au cedat cladiri emblema clanurilor tiganesti si au smuls cladiri de patrimoniu de pe harta orasului. O vreme nu a reactionat nimeni, pentru ca toti au sperat ca fiecare cladire ocupata de tiganii dornici sa se cocoate in cladirile istorice din centrul orasului va fi ultima cedata in mod abuziv. Acum centrul orasului este sub ocupatie. Timisorenii nu mai au loc in centrul orasului lor. Turnulete si statui grotesti au imbracat fatada cladirilor istorice. Au smuls usile si geamurile realizate in atelierele din Viena si au montat altele bogat sculptate si decorate cu clante imense si aurite dupa moda tiganeasca. Pana la Vila Mühle, cand timisorenii au spus PANA AICI! Sa vedem daca inteleg si cei in drept. Prea v-ati jucat cu spiritul acestui oras si cu rabdarea locuitorilor lui! Va spunem inca o data: AJUNGE! Dati-ne „orasul florilor” inapoi. Mühle ne apartine tuturor!

http://www.vest24.ro/protest-in-fata-casei-muhle-21335

Imaginile, in marea lor majoritate, sunt luate de pe pagina domnului Corneliu Vaida, initiatorul acestei actiuni de protest. Sper ca acest material sa ajute la promovarea istoriei renumitilor gradinari care au facut cinste orasului si Banatului. Si sa-i determine pe cei in drept sa treaca la actiune.

O idee de vacanta - „Bertha Benz Memorial Route”

Nu stiu cum sunteti voi, dar eu, la final de an, am nevoie de o motivatie , astfel incat sa ma dau jos din pat in fiecare dimineata si sa ma iau la tranta cu fiecare zi in parte in anul care vine. De regula, cel mai bine ma motiveaza gandul unei vacante. Daca inainte ma apucam temeinic de studiu la inceputul noului an, cu cat inaintez in varsta, nerabdarea creste si ma trezesc tot mai devreme facand planuri. Anul acesta inca nu m-am decis. Oscilez intre un traseu pe care mi l-am propus de ani de zile si unul nou, despre care vreau sa va vorbesc astazi! Uneori e bine sa mai schimbi directia. Poate ca romantismul e bun intr-o relatie, dar uneori si spiritul de aventura mai baga putina frica in tabieturile prelung odihnite. Vacanta despre care ma documentez acum are o poveste frumoasa la origini , cu personaje care au intrat in istorie si care merita promovate. Se zice ca fiecare are predestinata, in lumea asta, jumatatea sa. Unii au norocul sa o gaseasca din prima, altii incearca la nesfarsit fara sanse de reusita.

Dar nu asa s-au intamplat lucrurile in cazul Berthei si lui Karl Benz. Bertha Ringer s-a nascut in Pforzheim, Germania, pe 3 mai 1849 si avea doar 23 de ani cand s-a casatorit cu Karl Benz. Daca Bertha nu si-ar fi iubit sotul atat de mult si n-ar fi crezut neconditionat in succesul lui, astazi compania Benz & Cie poate nu ar fi existat. Karl era un inventator excentric care, ca orice om de geniu, a avut de infruntat numeroase obstacole de ordin financiar, a avut de rezolvat numeroase probleme tehnice pentru toate ideile care ii treceau prin cap. Dar Bertha credea in inventiile lui si l-a sustinut intr-un mod absolut remarcabil inca de la inceput. Imaginati-va ca cei doi erau doar logoditi cand Bertha si-a oferit intreaga zestre ca sa isi ajute logodnicul sa iasa din parteneriatul de afaceri cu August Ritter, oferindu-i sansa extraordinara lui Karl de a lua singur deciziile viitoare cu privire la inventiile sale.Karl Benz scria in memoriile sale: „O singură persoană mi-a stat alături în clipele când mă îndreptam înspre abis. Soţia mea. Curajul ei a fost acela care mi-a dat puterea de a găsi o nouă speranţă.”

Dar nu pot sa nu ma-ntreb: ce-ar fi fost Bertha fara Karl si ce-ar fi fost Karl fara Bertha? Greu de spus. Karl Benz s-a nascut la data de 25 noiembrie 1844. Tatal sau, care fusese mecanic de locomotiva, a murit cand Karl avea doi ani, iar mama s-a straduit din rasputeri sa-i asigure fiul ei o educatie buna. Benz a absolvit Universitatea Politehnica din Karlsruhe, a fost stagiar la compania de inginerie mecanica Maschinenbau-Gesellschaft, iar prima sa slujba a fost aceea de proiectant la o fabrica de cantare din Mannheim. Karl a continuat sa isi diversifice pregatirea si a lucrat la o firma specializata in poduri, apoi intr-o companie de constructii metalice. In 1871, Karl Benz si-a infiintat propria sa companie in parteneriat cu August Ritter, in Mannheim, caruia avea sa ii dea zestrea logidnicei sale ca sa il scoata din firma care avea sa-l faca renumit in toata lumea. Un an mai tarziu, Karl s-a insurat cu Bertha Ringer, femeia care avea sa joace un rol important nu numai in viata lor, in evolutia fulminanta a companiei, dar si in istoria lumii. Bertha Benz a fost prima persoana care a condus un automobil pe o distanta lunga, devenind prima femeie sofer din istorie. Trebuie sa stiti ca, in acea perioada, aristocratia isi etala cu mare fast calestile, trasurile si caii. Nimeni nu era dispus sa renunte atat de usor la aceste mijloace de locomotie numai de dragul ideii ca cineva ar putea revolutiona lumea cu o idee geniala.

Karl inventase deja Motorwagen, dar nu reusise sa convinga pe nimeni de utilitatea lui, cu atat mai putin pe cineva care sa ii finanteze proiectul. Vehicul de lemn avea doua roti in partea din spate, una in fata si o maneta in loc de volan. Propulsat de un singur cilindru, cu o putere de 2,5 cai putere, motorul atingea viteze de pana la 25 de mile pe ora. Nimeni nu intelegea de ce ar trebui sa schimbe caii cu un ansamblu ciudat de transport. Cea care l-a salvat pe Karl a fost tot Bertha. Ea a fost aceea care s-a gandit ca singura maniera in care putea convinge publicul cu privire la avantajele automobilui era sa dovedească practic acest lucru. Asta trebuia facut, alta sansa nu aveau. Karl Benz a continuat sa construiasca versiuni noi si imbunatatite ale automobilului sau patentat. Dar Betrha a realizat ca publicul larg era sceptic cu privire la caracterul practic si fiabilitatea acestei masini autopropulsate si a propus sa organizeze o cursa publicitara. Karl era neincrezator, dar asta nu a impiedicat-o pe ea sa se gandeasca serios la asta.

La începutul lunii august 1888, Bertha, impreuna cu cei doi fii ai sai, Richard de 16 ani si Eugen de 14 ani, doi adolescenti indrazneti ca si mama lor, au pus la cale un plan de a lua masina si de a pleca intr-o vizita surpriza la mama ei, in Pforzheim. Daca i-ar fi cerut sfatul lui Karl, aceasta nu ar fi fost niciodata de acord. Urmand intocmai planul stabilit, Bertha a aruncat boabe de fasole pe alee ca sa amortizeze zgomotul, s-a urcat in masina dis de dimineata cand Karl inca dormea dus si a pornit la drum, din Mannheim, in a automobilul lui cu trei roti. Ea a strabatut cu masina aproximativ 65 de mile, adica 106 km. Imaginati-va ce alta maniera de promovare mai eficienta decat asta ar fi putut fi folosita in acea perioada. Ganditi-va la reactia tuturor celor intalniti pe drum vazand aceasta femeie curajoasa, insotita de doi copii, conducand un vehicul ciudat si nemaivazut pana atunci. Vestea calestii fara cai, care suiera, tremura si scartaia a facut, inconjurul tinutului. Dar drumul nu a fost fara peripetii. Desi bulevardele principale din marile orase era pavate cu piatra, in afara lor, drumurile erau pline de hartoape si necunoscute, astfel incat Bertha a trebuit sa mearga de-a lungul liniilor de cale ferata ca sa fie sigura ca nu se rataceste.

Pentru a realimenta masina, ea a cumparat din farmaciile locale Ligroin drept combustibil, un fel de benzina folosita pe post de detergent in spatiul domestic. Pe vremea aceea, podelele nu se frecau cu Pronto, ci cu Ligroin. Rezervorul masinii avea o capacitate necesara pentru parcurgerea doar a 12 mile. Prima farmacie unde ea s-a oprit sa alimenteze mai exista si astazi, fiind considerata prima statie de gaz din lume. Cu ocazia acestei excursii, Bertha a devenit prima femeie mecanic, deoarece a fost nevoita sa gaseasca solutii pentru desfundarea carburatorului. Femeie inventiva, ea si-a folosit agrafele din par, iar problema a fost pana la urma rezolvata. Dar ghinioanele ei nu s-au oprit aici. Cand cureaua de transmisie s-a rupt, Bertha si-a folosit jarteaua, dar apoi, in Bruchsal, s-au defectat franele si a trebuit sa opreasca la un fierar sa le repare. Bertha este considerata inventatorul placutelor de frana deoarece, o data ajunsa in Bauschlott, ea a angajat un cizmar care sa-i imbrace franele in piele. Se presupune ca actualii saboti de frana ar fi fost inventati chiar de catre Bertha de vreme ce ei i-a venit ideea sa ii inveleasca in piele, crescandu-le astfel rezistenta la uzare si frecare. Intr-un alt punct al destinatiei lor, baietii ei si cateva familii de fermieri locali au impins masina ca sa poata urca un deal, deoarece motorul de 2,5 cai-putere nu a putut face fata pantei.

La apusul soarelui, distanta fusese parcursa in siguranta, iar cei trei temerari au ajuns cu bine la destinatie. Ajunsesera la tanc, de vreme ce prima masina a lui Karl nu avea faruri. Bertha i-a trimis bucuroasa o telegrama prin care ii aducea la cunostinta faptul ca parcursese cu succes prima distanta lunga din istoria omenirii in automobilul lui. In ziua următoare, ea s-a urcat din nou la volan sa parcurga drumul de intoarcere acasa, pentru a stinge orice dubiu din partea scepticilor cu privire la eficienta automobilului. Pe tot traseul parcurs catre casa, lumea a intampinat-o bucuroasa, dar si ingrozita de suieratul masinii fara cai. Cand a ajuns acasa, Bertha i- a sugerat sotului ei sa adauge inca o viteza la cutia vehiculului pentru a usura abordarea rampelor. Drumurile erau pline de hartoape! Inca nu se inventasera arcurile pentru amortizare. Toti scepticii si criticii de pana mai ieri fusesera convinsi ca proiectul lui Karl urma sa revolutioneze lumea. Ca om de marketing si PR as indrazni sa spun ca Bertha a fost primul specialist in PR industriei de automobile. Presa a consemnat entuziasta aceasta reusita, iar cererile au inceput sa curga din toata lumea. Pe 29 ianuarie 1886, Karl a solicitat patentarea „vehiculului cu motor cu gaz” pe trei roti. La sfarsitul secolului 19, Benz & Cie era cea mai mare companie de automobile din lume, care vanduse numai in 1899 un numar de 572 de vehicule. Astazi, patentul DRP 37435 este recunoscut ca fiind certificatul de nastere al automobilului. Cum ar fi evoluat istoria automobilismului fara curajul Berthei? Probabil mult mai lent. Bertha Benz a decedat pe 5 mai 1944, la varsta de 95 de ani, in orasul Ladenburg din statul Baden. Daca istoria automobilistica il consemneaza pe Karl Benz ca tatal industriei auto, cred ca trebuie sa nu uitam ca aceeasi industrie azi de succes a avut o mama temerara, in persoana Berthei Benz.

Revenind la subiectul acestui material, cred ca ar fi o idee excelenta de vacanta sa urmati „Bertha Benz Memorial Route” intr-o incursiune in trecut si in acelasi timp in prezent, pentru a vizita regiunea Baden, renumita pentru vinurile si castelele sale. Cei atrasi de acest traseu au de parcurs distanta dintre Mannheim si Pforzheim / Padurea Neagra si inapoi, mai exact o distanta de 194 km (120 mile). Aceasta ruta a inceput sa fie promovata de catre doi antreprenori germani, Frauke si Edgar Meyer, in anul 2007, pentru a comemora actiunea temerara a Berthei, un veritabil pionier in istoria auto si in marketing-ul industriei auto. „Bertha Benz Memorial Route” a devenit un traseu german oficial din 2008. Acest traseu al patrimoniului industrial al omenirii urmeaza mai multe drumuri romane din zona Campia Rinului Superior (Mountain Road), care se desfasoara de-a lungul poalelor muntilor Odenwald si Kraichgau si care duce la Pfinztal Pforzheim, adica la intrarea in Muntii Padurea Neagra.

Pe ruta Mannheim la Pforzheim, aprox. 104 km (64 mile), spre sud (S) sunt recomandate urmatoarele obiective turistice:
Castelul Heidelberg
Mannheim – Palatul Mannheim, Luisenpark, Turnul de apă, mai multe muzee
Feudenheim
Ilvesheim-Castelul Ilvesheim
Ladenburg – Muzeul auto Dr. Carl Benz, Casa si mormantul familiei Benz, Orasul Vechi, datand din epoca romană
Schriesheim - Castelul Strahlenburg, Mina de argint
Dossenheim - Cariera
Heidelberg - Castelul Heidelberg, Orasul Vechi , Hotel Old Bridge "Zum Ritter", Universitatea din Heidelberg
Leimen
Nussloch
Wiesloch – Prima statie de benzina din lume, unde Bertha a alimentat prima data (Oras farmaceutic)
Mingolsheim
Langenbrücken
Stettfeld
Ubstadt
Bruchsal - Castelul Bruchsal
Untergrombach
Weingarten - Haus Walk'sches
Karlsruhe-Grötzingen
Berghausen
Söllingen
Kleinsteinbach
Wilferdingen
Königsbach - pahar special de bere
Eisingen
Pforzheim - Muzeul de bijuterii, Casa de Industrie

Traseul de intoarcere la Mannheim , aprox. 90 km (56 mile), spre nord (N):

Pforzheim - Muzeul de bijuterii, Casa de Industrie
Bauschlott - Castelul Bauschlott
Bretten - Casa lui Melanchton, aproape de Maulbronn Abbey, casele memoriale ale lui: Johannes Kepler, Friedrich Hölderlin si Hermann Hesse
Gondelsheim - Castelul Gondelsheim, Gasthaus "LoewenThor"
Helmsheim
Heidelsheim
Bruchsal - Castelul Bruchsal
Forst
Hambrücken
Wiesental - Eremitage Waghäusel
Kirrlach, Reilingen – gastronomia specifica cu sparanghel, cele mai bune retete culinare din Germania
Hockenheim - Muzeul Motorsports la Hockenheimring, Hockenheimring (Formula 1)
Talhaus
Ketsch - Backfischfest (festival de pește la cuptor) în luna august
Schwetzingen – Castelul Schwetzingen
Friedrichsfeld
Seckenheim - SAP-Arena
Mannheim – Palatul Mannheim, Luisenpark, Turnul de apă, mai multe muzee

Inainte de a incheia acest material, as vrea sa va povestesc cum a reactionat barbatul meu cand i-am povestit istoria Berthei Benz. Entuziasmata de ingeniozitatea acestei femei, tot ii enumeram cate chestii a facut ea pentru prima data in lume. El m-a urmarit cu atentie in timp ce povesteam, iar cand m-am apropiat de final, a adaugat: a mai facut ceva pentru prima data in lume - a fost prima femeie care i-a luat masina lui barbata-su fara sa-i spuna.

Celor pasionati de subiect le atasez si cateva materiale video.