Eu sunt "Uni"

De vreo 10 ani, de cand prietenele mele au devenit bunice, ma uitam cu mirare si drag cum femeile cochete, care isi construisera cariere de succes, se metamorfozau sub privirile mele in ceva duios, cuvintele lor deveneau fluide atunci cand povesteau despre nepoti. Descopeream o latura jucausa, o creativitate aplicata atunci cand povesteau despre activitatile pe care le faceau impreuna cu ei si ma intrebam obsesiv : oare ce fel de bunica am sa fiu eu? Ma imaginam construind castele de nisip, citind povesti , seara, inainte de culcare, sau pe zoom ca sa diluez sutele de km care m-ar fi despartit de nepoti. Intr-o zi de iarna, fiica-mea m-a sunat si mi-a zis: "Incepand de azi, esti bunica. O cheama Mia si e o dulceata de fata!" Era pandemia in plina desfasurare si nu mi-a putut ostoi nerabdarea decat prin fluxul de poze transmise pe wup, dar aveam acel neastampar in mine care vuia cu furia talazurilor care se sparg cu salbaticie de stanci sa o tin in brate, sa o miros, sa ii adulmec temerile, curiozitatile, nelinistile si bucuriile aflate la inceputul unei vieti noi cand incep sa se construiasca destine si caractere. Pandemia nu ma lasa nici sa sper la un "maine" oarecare, in jur prieteni, cunoscuti, sateni cadeau la pat secerati de boala, altii ajungeau in spitale, putini dintre ei, in cimitirele reci si goale. Am traversat granite, am asteptat ore trenul pe peroane inghetate, am parcurs emotii si stari  in tonalitati si grade diferite. Am ajuns la Viena intr-o primavara rece in anul urmator, carantinata in apartament si verificata de autoritati. Dar asta nu mai conta deloc. Inima imi batea cu putere in piept si simteam mii de noduri in gat si stomac. M-a privit cu ochii mari, m-a cercetat  temeinic si, pierzandu-ma in privirea ei clara, mi-am zis in sinea mea: "Na, incepe marea aventura. Sa vad de ce esti in stare! Mai pregatita ca acum n-ai sa fii niciodata, deci da-i bataie!" Ne-am tatonat o vreme in tacere, curioase amandoua. Timpul in care am asteptat ca ea sa vina la mine mi s-a parut ca acela in care stai langa un boboc asteptand sa se deschida floarea, dar a meritat fiecare secunda. Mia este cea mai vesela, ambitioasa si curioasa fetita. Zambeste mereu, urca scarile si le coboara pana capata siguranta si isi controleaza miscarile. Cand cade, nu plange. Isi infige privirea in ochii tai si iti spune cu tristete "buf", cand se loveste sopteste "auci" si, cand nu i se intampla nimic rau, rade. Mereu. Mia este ea insasi o poveste, tot ce vede trebuie cercetat, povestit si rememorat. Mia danseaza, gangureste, escaladeaza, cucereste. Mia iubeste masina de gunoi, dar si pe celelalte dupa care striga "auto". Ii place sa stea la fereasta, sa priveasca lumea ca si cand atunci s-ar realcatui sub privirile ei. Degetelul sta suspendat in aer si iti arata cu aratatorul ei minunat: "auto", "ham", "cra" si continua sirul interjectiilor cu rabdare si dedicare. Mia adora cartile pentru copii pe care te pune sa le recitesti de mai multe ori pe zi. Mia se catara, urca si coboara, se piteste si striga in gura mare "cucu-bau". N-asteapta sa o gasesti, cum te apropii de ascunzatoare, sare bucuroasa si rade in cascade. Mia canta si danseaza, zboara pana la stelele din lumea ei fermecata dand din brate asa cum ar da  din aripioare. Mia traieste nu doar in plan cognitiv, ci si in cel senzorial: pipaie, miroase, isi transforma urechiusele in antene, reda sunete, cere explicatii si te pune sa repeti pana se satura. Gusta tot ce vede, se stramba daca nu-i place, dar continua sa testeze. Gurita ei e vama catre lumea exterioara.  O atrag culorile, sunetele, gusturile diferite, pune mana pe tot ce  e in jurul ei ca sa simta, sa miroasa, sa guste, sa cunoasca. Punem stavila intre ea si pericole probabile, intindem plase de protectie, dar invata sa se strecoare pe sub ele si sa le escaladeze. Suntem toti exaltati de noile experiente, dar eu as vrea mai mult. Este greu sa fii bunica asa cum ti-ai dori, motiv pentru care mi-am propus sa fiu ceva ce nu am fost niciodata. M-am gandit mult si n-am gasit la-ndemana raspunsuri si solutii pana in ziua in care m-a sunat fiica-mea sa ma trimita la librarie sa caut niste carti. Dupa ce mi-a dat o lista mare a adaugat: " Mama, te rog, cauta niste carti pentru copii de un an si jumatate,dar nu din astea banale, pentru ca s-a plictisit de ele. Vezi, poate gasesti vreo carte cu poezii simple si melodioase, cu multe interjectii". Am mers la cea mai buna librarie din oras, am cumparat cartile din lista si am intrebat: "carti cu poezii pentru copii de un an si jumatate aveti? Vreau sa cuprinda multe interjectii." Vanzatoarea s-a uitat mirata la mine, apoi a adaugat: "N-avem, dar ar fi o idee minunata de carte! " Am plecat dezamagita spre casa si mi-am zis atunci in sinea mea: de ce naiba n-as scrie eu cartea aia pentru nepoata mea? De ce n-as face o cartea speciala pentru Mia mea?" Am pus in versurile mele toate experientele Miei si toata bucuria noastra. Desigur, exercitiul meu este departe de a fi perfect, dar am folosit ca resurse toata bucuria, dorul, curiozitatea si dorinta de a fi o bunica altfel. Am scris si-am pictat fara orgolii si pretentii, pastrand doar dorinta de a -i darui ceva care sa ramana doar al ei!  Au trecut vreo 2 luni de-atunci si cartea este gata. In cartea mea este Mia, in toate ipostazele ei minunate, in toate avatarurile in care am surprins-o si-am iubit-o pana dincolo de cuvinte. Cartea mea e Mia, iar eu semnez, Uni (adica buni).

Viata in timpul pandemiei

 

Acum trei ani, am vandut apartamentul din Timisoara si ne-am mutat la casa intr-o comuna limitrofa a orasului. Ne placea ideea sa avem o curte a noastra si sa ne jucam de-a gradinaritul. Viata la sat nu mai era o necunoscuta pentru noi dupa experienta Dognecea, dar profilul comunitatii era clar diferit. Faptul ca granita dintre sat si oras era doar in mintea locuitorilor de ambele parti reducea cumva impactul diferentelor. Casele mari ridicate intr-un ritm accelerat peste noapte nu pastrau nicicum specificul vechilor case banatene cu frontoane decupate in linii curbe si camerele dispuse de-a lungul coridorului lung construit pe toata lungimea constructiei. Erau un fel de struto-camila, cuburi peste cuburi aruncate de-a valma, cu gradini mici inghesuite in curti. Rezistenta localnicilor fata de noii veniti era mult mai mare, la fel ca si curiozitatea fara de intrusi. De fapt, totul era calcul matematic, anticipand in ce fel se pot face bani de pe urma oraseniloc capatuiti. Vindeau gradinile mari pe bani multi in care dezvoltatorii ingramadeau de-a valma blocuri cu etaje intre casele existente si cele noi ridicate. Erau avizi dupa bani, dar nu vroiau nici in ruptul capului sa renunte la cocina plina de porci si sutele de oratanii care scoteau din minti orasenii refugiati la periferii. Comuna s-a transformat intr-un mic oras cu vreo 15.000 de suflete in care oamenii inca se razboiesc in mentalitati si cutume. Cand am ajuns aici, n-a fost nevoie sa cautam noi piata pentru ca a venit ea la poarta noastra. Ofertele de oua, carne, lapte, legume si fructe curgeau garla, doar trebuia sa deschizi gura si oamenii locului licitau preturile produselor intre ei. Asa am cunoscut-o pe Ioana, femeia trecuta de floarea varstei. Mulgea vacile dis-de-dimineata, umplea sticlele cu lapte, agata toate plasele de coarnele bicicletei electrice si pornea sa imparta laptele orasenilor. Ioana este pocaita, isteata foc, desi nu avea la activ multa carte, era experta in marketing. De fiecare data iti vorbea despre cultul ei religios pe care il transformase intr-un fel de casta elevata la care aderasera doar oamenii buni, destepti si avuti care doreau sa se conecteze la divinitate prin virtuti atent verificate. Iti "vindea" un statut social, neuitand sa mentioneze ca cei alesi beneficiau de ajutorul "fratilor" ei, dar si obligatia de a dona un procent generos din ceea ce produceai bisericii. Evident ca nu facea asta aleatoriu, se interesa unde lucrezi, se uita la casa in care locuiesti si apoi la tine. Nu s-a prins de noi, insistenta ei la inceput ni s-a parut comica, apoi agasanta. A continuat si dupa ce noi am schimbat furnizorul de lapte trimitandu-ne scrisori lungi in care ni se explicau ca la prosti oportunitati ratate sau agatand de clanta portii pungi cu portocale si pliante cu texte din scripturi. Asa am cunoscut-o pe mama Sida, femeie trecuta usor de 65 de ani, ramasa vaduva pe la 40 de ani, care isi crescuse singura 2 copiii pe care ii asezase la casele lor si le ridicase recent case in curtea ei nepotilor. Impartise atent averea intre copii si nepoti, sa aiba fiecare "rostul lui" si sa isi aminteasca de ea cand nu va mai fi. Sida era o femeie vanjoasa care in tinerete fusese cu siguranta foarte frumoasa. Desi era o diferenta de 10 ani intre noi, postura ei impozanta imi ridica bariere de comunicare si nu puteam sa ii spun pe nume. "Doamna Sida" i se potrivea ca nuca in perete pt ca, nascuta si crescuta la sat, statutul de doamna echivala pentru ea cu o minorosita careia ii pica fatza sa dea cu aspiratorul sau sa gateasca o oala de "zupa" pentru barbat. Asa ca i-am zis mama Sida. Era vesela, deschisa la minte si sloboda la gura. Radea cu pofta, vorbea sfatos, cand muncea, muncea, cand se distra, facea totul cu placere. Sambata si duminica isi scotea scaunul la strada, isi punea bijuteriile si hainele de duminica, isi aranja atent parul si se aseza la sfat cu prietena ei la strada. Stia tot ce se intampla in sat si era imposibil sa treci pe langa ea fara sa te opreasca la vorba. Cand a venit pandemia peste noi, il tot oprea pe Vali si il intreba cat de serioasa e problema, iar al meu ii raspundea cu calm la intrebari incercand sa nu creeze panica, dar atent sa nu bagatelizeze pericolul expunerii. Eu muream de frica virusului pentru ca in casa mea circulau informatiile referitoare la pandemie ca pe autostrada inter stelara. Si deseori o certam ca sta la strada fara masca sau o poarta sub barbie. Un an de zile am certat-o zicandu-i sa poarte masca si atunci cand ii vin nepotii la masa sau trece strada la fiu-su cu castronul plin cu langosi aburinzi. "Poarta masca, mai femeie, vrei sa mori?" strigam la ea. "Lasa, tu, Denisa mama, ca doar nu o sa imi dea virusul asta tocmai ai mei! Cu aia straini am grija, stai pe pace." imi raspundea cu incapatanare si zambind calm de fiecare data. Acum trei saptamani, una dintre nepoate a luat covid-ul si l-a dus fara sa stie si bunicii. "E doar o raceala, ca doar nu ma-mbolnaveste pe mine tocmai nepoata-mea". Intr-o seara a venit salvarea si a luat-o, avea covid. Spitalele Timisoarei erau pline, asa ca a fost internata la Oradea. Ieri am aflat cu stupoare ca mama Sida a murit, n-a trecut testul pandemiei, si in urma ei a ramas un gol. In ziua inmormantarii , am vrut sa imi iau ramas bun. Afara era frig tare, desi soarele stralucea putin. "Sa nu intri in multime. Stai acasa , poti sa mergi cand totul se termina in cimitir" imi repeta barbata-miu insistent de fiecare data cand vorbeam la telefon. Dupa amiaza am luat buchetul de flori si m-am dus agale catre locul ei. Strazile erau pustii, satul oarecum incremenit. Cand am trecut poarta, am uitat frigul de afara. Mana imi inghetase de mult timp. Era liniste totala, soarele cu dinti trona cumva nefiresc deasupra mea intr-o lume inghetata. Dar dincolo de privirea mea , cimitirul devenise o gradina botanica. Zeci de cruci acoperite cu flori colorate umpleau spatiile in perimetrul limitat. Atunci am realizat dimensiunea tragediei, cati oameni trecusera in nefiinta in acest val. Si atunci mi s-a facut si mai frica. Fiti prudenti, viata este o loterie si nu toti tragem lozul castigator. Mai bine nu jucati, stati pe margine, in casa si in curti, puneti lumea de afara pe pauza extinsa pana cand viata va fi din nou sigura si noi de vom recupera ceea ce ne apartine inapoi. Buna dimineata.