Traditia nasterii la banateni

Am sa va spun un secret:nu e usor sa te documentezi si sa redactezi un material cu privire la graiul banatean. Pentru un necunoscator, e cam imposibil de inteles, pentru cineva relativ familiarizat, intelegerea partiala reprezinta un handicap la nivel lingvistic, mesajul ramanad oarecum trunchiat.

Cand eu m-am maritat acum vreo 20 si ceva de ani si am calcat pentru prima oara in Banat, obiceiul locului prevedea ca o familie sa aiba un singur copil, maxim doi. Nu era un obicei recent, de vreme ce marea majoritate a rudelor noastre aveau un singur copil. Aveam sa constat cu uimire ca acelasi lucru se intampla si prin vecini. In timpuri stravechi familiile banatene erau formate cam din 3 copii, obicei pastrat cam pana in preajma Primului Razboi Mondial. Intre cele doua razboaie, traditia deja isi schimbase cursul si  din cei trei ramasesera doar doi. Imediat dupa nasterea unui prunc, batrana casei trebuia sa puna sub capul lui busuioc, tamaie sa-l fereasca de rele, cartea de rugaciuni care sa ii aduca aminte sa traiasca dupa legea celor sfinte, un cutit care sa sperie duhurile rele, un pieptene si o oglinda ca sa fie curat si ingrijit atunci cand va creste mare si un creion ca sa fie iubitor de carte. In a treia zi de la nasterese se punea pe perna o pogacea, un fel de turta nedospita si coapta pe vatra in cuptor, ca sa aiba pofta de mancare si sa creasca sanatos. Trei zile consecutive moasa care asistase la nastere trebuia sa aduca de mancare mamei: cosul plin cu pogacele, o gaina fiarta si turta, adica prajitura. Copilul era si el daruit cu trei scutece, fasa care avea innodata la capat o moneda ca sa aiba noroc si bani si tamaie. Tot in cea de-a treia noapte veneau ursitoarele. Obiceiul batranesc cerea ca pruncul sa doarma in pat cu tatal, iar mama, cu o papusa din panza ca sa pacaleasca ursitoarele mai putin binevoitoare. In dimineata celei de a patra zi, papusa era pusa in hornul casei si lasata acolo special sa pacaleasca duhurile rele. Baba ii lega cu snur rosu un ghiocel (o scoica) la incheietura mainii  ca sa il fereasca de dedeochi. La opt zile dupa nastere, baba si nasul duceau copilul la biserica sa fie botezat. Nasul daruia o crasma (o bucata de stergar din care femeile casei aveau sa ii coasa prima lui camasa), la capatul careia lega cu o ata un ban, tamaie si busuic. Ata era folosita dupa aceea la cusutul camasii. Lumanarea se decora cu funda colorata si flori. De acasa si pana la biserica pruncul era tinut in brate de catre baba, iar la intoarcere, de catre nas. Mama ramanea acasa si facea cam tot ce-si dorea sarmana sa faca si copilul ei in viata care urma: citea, se juca, scria, canta, muncea. Cand nasul ii aducea pruncul, femeia trebuia sa ii sarute mana, iar acesta trebuia sa ii faca daruri. Urma apoi ospatul la care participau rudele si cei apropiati. In trecut, botezul nu se facea cu dans si muzica, ci doar se cinsteau neamurile si vecinii, nu mai multi de 10-12 persoane. Pranzul se termina cu soviaca cu mac sau nuca ori marmelada, pudrata din belsug cu zahar. Toti invitatii veneau cu daruri in bani sau obiecte. Cadourile erau date dupa ce nasul ii punea nume pruncului. Banii se asezau intr-o farfurie cu sare, asezata strategic chiar in fata nasului. Traditia cerea ca, inainte ca pruncul sa fie aratati oaspetilor, gazda sa aduca o papusa pe care o prezenta nasului care n-o recunostea si abia apoi era prezentat copilul. Inainte sa plece acasa, tot nasul trebuia sa isi spele mainile, iar apa era turnata de catre tanara mama, iar in loc de stergar i se oferea camasa ei sa se stearga pe maini. Asta pentru ca laptele sa fie indestulator si hranitor. Pruncul nu avea carucior, ci era tinut in albie sau intr-un leagan cioplit special pentru el. Nou-nascutul era tinut la san pana la varsta de un an jumatate sau doi cand incepea sa fie pacalit cu o coaja de piane muiata in zahar, invelita in prealalbil intr-o panza curata si subtire care tinea loc suzetei de astazi. In vremurile de demult nu existau doctori in satele banatene, dar fiecare catun respectabil avea o moasa. Familia era cea mai importanta in viata copilului. De cum implineau 5-6 ani, copiii erau trimisi cu animalele la pascut, hraneau pasarile din ograda sau pusi la diverse alte munci usoare din gospodarie. Nu erau foarte multi copiii care mergeau la scoala, dar erau incurajati sa invete sa munceasca la camp. Atunci nu existau caiete, ci se scria pe tablite, iar scoala era un lux pe care multi nu si-l permiteau. Cei care aveau pamant considerau scoala inutila. Adolescentii intrau in randul junilor pe la 16-17 ani. Atunci isi schimbau straiele de lucru cu cele de sarbatoare: purtau camasi frumos tesute, chintuse si palarii, iar in picioare aveau ghete cu turec. 

Fetele se pregateau de joc si luau opregul in prima joi de dinainte de Paste, iar in Duminica Pastelui intrau pentru prima data in hora. Cand fata lasa papusa si intra in randul fetelor de maritat, era urcata pe masa si imbracata in poale si oprege. Pe masa erau frumos randuite: tamaia pentru a fi ferita de rele si oglinda ca sa fie frumoasa si curata. Apoi era trimisa cu carcegele dupa apa. Pe drum, fata trebuia sa pupe mana tuturor batranilor pe care-i intalnea pe drum, indiferent daca erau femei sau barbati. Un june putea sa “bage fata-n joc” doar dupa ce aceasta a luat opregul. 

Cand accepta sa fie scoasa la dans, fata daruia tanarului o batista lucrata din cicma (dantela) sau anglu (flori). Pe batista era brodat numele ei, iar in colt avea innodati 5-10 craisori. Daca fata provenea dintr-o familie cu stare, in coltul batistei era innodata o coroana. Cand intrau in joc, fetele purtau panglici late de-o palma si lungi pana in talie pe care erau cusuti cu migala bani de argint. 

Cand accepta sa fie scoasa la dans, fata daruia tanarului o batista lucrata din cicma (dantela) sau anglu (flori). Pe batista era brodat numele ei, iar in colt avea innodati 5-10 craisori. Daca fata provenea dintr-o familie cu stare, in coltul batistei era innodata o coroana. Cand intrau in joc, fetele purtau panglici late de-o palma si lungi pana in talie pe care erau cusuti cu migala bani de argint. O data ce accepta batista, tanarul nu dadea fata la joc si altor juni, decat rudelor foarte apropiate. Ei urmau sa se casatoreasca in viitor, batista fiind simbolul unei promisiuni, un fel de legamant. Daca tinerii se certau, baiatul se putea razbuna luand fata la joc, iar, dupa ce-o invartea o data pe sub mana, o lasa singura intre perechi. Insa nimeni nu spune ce se intampla in cazul in care fata se supara pe june. Chiar mi-am intrebat batranii, dar, ca prin minune, nimeni nu-si aduce aminte ca vreo fata din sat sa se fi suparat vreodata pe vreun baiat. Ori vroiau cu orice pret sa se marite, ori doar baietii erau capsomani.

Astazi, din vechile obicee au mai ramas cativa dintre banii care amintesc de timpurile bunicelor de altadata. Dar banatenii adevarati inca mai au doar un singur copil. Cei mai multi

Nunta banateana traditionala de acum 100 de ani

Am publicat mai demult un material pe blogul “Umbrela patrata” despre nunta traditionala din Banat, fapt care mi-a deschis curiozitatea. Am vrut sa stiu mai in detaliu cum erau obiceirile care astazi nu se mai respecta intocmai. Motiv pentru care am organizat o “sezatoare” cu batranii mei si i-am pus sa povesteasca. Multe dintre disputele noastre verbale actuale isi au originea aici. Ca fetele nu se mai marita cand trebuie, ca baietii nu mai cer fetele si cate altele. Si iata de ce! Acum vreo 80 – 100 de ani, baietii se casatoreau pe la 18-20 de ani, iar fetele pe la 16-18 ani. Sub aceasta varsta, era nevoie de aprobarea Preturii plasesti. Atunci, casatoria dupa varstele mentionate era un lucru rusinos.

Pe vremuri, in familiile cu mai multi flacai, cuplurile traiau impreuna , in aceeasi casa cu parintii. Gospodaria era condusa de parintii baietilor. Nurorile faceau curatenie in casa, spalau, faceau de mancare, se-ngrijeau de animale, teseau, framantau painea sau lucrau la camp. Nurorile trebuiau sa isi respecte socrii, motiv pentru care, cat traiau parintii sotului, aveau obligatia sa manance in picioare, seara isi descaltau socrii, ii spalau pe picioare si le curatau opincile si obielele.

Flacaii necasatoriti, cand isi alegeau viitoarea nevasta, trebuiau sa isi ia rudele apropiate si sa mearga sa ceara fata. daca parintii fetei acceptau cererea, la a doua vizita, parintii baiatului intrebau ce zestre are fata. Zestrea consta in pamant, casa, animale s.a. Parintii fetei cereau in schimb pentru viitoarea nevasta haine: burdic, bunda de vidra (parca asa mai merge!), carpa de lana cu gaitane, tulbent si plecinice, pantofi si alte cele. Incredintarea se facea la casa fetei si participau rudele baiatului. Aveau cu ei pogacea, unde se puneau 5-10 florinti, dupa cum se stabilise la intelegere. Logodna se oficia de preot, in prezenta a doi martori, apoi se intorceau la praznicul organizat de catre parintii fetei.

Nunta se facea la trei saptamani de la data logodnei. In cele trei duminici dintre incredintare si nunta, soacra mare ducea miresei mancare, paine, o gaina si prajitura, cat sa-i ajunga fetei mancarea pentru o saptamana. Fata trebuia sa se obisnuiasca astfel cu mancarea din casa unde avea sa locuiasca. Viitoarea mireasa trebuia sa aiba grija de mancarea adusa de soacra mare si sa nu o tina pe polita, sa nu ploua la nunta. In joia de dinaintea nuntii, rudele baiatului iar mergeau la casa fetei cu ormanul, altfel sus, cu dulapul de haine, cumparate de viitorii socri, unde mireasa trebuia sa isi aranjeze hainele ce urmau sa fie duse in casa mirelui.

Printre cei ce insoteau mirele era si o fata care aducea floarea ce avea sa fie prinsa in parul miresei, in tulbent, cand fata avea sa fie invalita, dupa cununie. Cand rudele baiatului ajungeau la casa fetei anuntau: “Am venit cu pana!” In ziua premergatoare nuntii, givarul , un soi de cavaler de onoare al fetei, facea invitatiile la nunta. El incaleca pe cel mai frumos cal, impodobit cu stergare si flori, si purtand in mana ciutura. Aceasta era o plosca din lemn, invelita intr-un batic rosu, , prins in ramuri de iedera.

El invita  satenii sa bea tuica. La casa mirelui, era forfota mare. Se taiau animalele, se pregatea mancarea (supa, popricas, sarme, friptura, iar ca desert, cugluf umplut cu strugureisi sovaica). Radusele, adica bucataresele, pregateau mancarea pe vatra, in oale de pamant. Popricasul se gatea in cazane de bagic (tuci), din care erau servici si invitatii care soseau la nunta cu o seara inainte. Duminica dimineata, traditia cerea sa fie servit borandaul de mate, si de burta de vaca. Dupa ospat, neamurile si muzicantii se urcau in carute si plecau dupa nasi.  Dupa ce luau nasii, alaiul pleca dupa mireasa. Givarul si 5-6 rude apropiate mirelui, erau deja cu doua sau trei ore inainte sositi la casa miresei spre a anunta sosirea nuntii. Carutele erau si ele frumos impodobite cu cilimuri, masaie si flori, iar caii purtau mandre stergaresi zvoane prinse-n coamasi pe greaban. Fiecare nuntas avea in mana plosca cu vin sau cu tuica. La sosirea nasilor, parintii le dadeau acestora un purcel, caruia ii taiau o bucatica din ureche si o aruncau peste casa.  In drum spre biserica, mireasa era condusa de giuvar, iar mirele, de nasi.  Nasii erau insotiti de un tarisfat, care purta o traista cu cei 2-3 metri de panza cumparata de parintii mirelui, numita sovon.  Panza urma sa fie prinsa de umerii mirilor in timpul slujbei. Tot langa nasi statea staghisul, adica stegarul, care purta steagul facut din cotrante, si carpe, impodobite cu panglici colorate si flori inmiresmate.

Nasa si nasul cununa mirii care se intrec in a se calca unul pe celalalt pe picioare.In timpul ceremoniei, muzicantii canta de zor, iar nuntasii ridica praful in cer. La iesirea din biserica, mireasa arunca peste cap un mar in care sunt infipti bani. Chiar ma intrebam care e rostul marului! L-am aruncat si eu acum vreo 26 de ani, dar habar nu aveam de ce. Asta e semn de prosperitate si noroc. De la biserica, alaiul merge la soacra mare acasa, care intindea panza alba la intrare pe care sa calce mirii. In usa casei se pune o paine mare, o cana cu apa, sare si o lumanare aprinsa.  Painea, apa si sarea se dadeau miresei, iar lumanarea, mirelui.

Apoi soacra mare lua o bracira de 2 metri si o arunca peste capul mirilor, astfel incat sa ii cuprinda pe amandoi. dar cu grija mare, sa nu cumva sa faca vreo rasucitura ca sa nu fie cearta in casa. Mireasa era daruita pe bani. Lanfa intrare se punea o albie cu apa, pazita de givar cu o bata-n mana si de alti doi cavaleri cu bice, ca sa aiba grija ca nici un nuntas sa nu intre fara sa arunce bani.  Jocul incepea cu hora, condusa de mireasa, iar seara se juca “dansul miresei”  pentru care toti trebuiau sa plateasca. Noaptea, pe la 11-12, nuntasii se puneau la masa, fara mirii care stateau in podul casei pana ce nasul se-ndura sa-i cheme. Erau adusi cu muzicantii si trebuiau sa manance amandoi din farfurie.

Dupa ospat curgeau darurile: haine, panzeturi, albituri, incaltaminte, prajituri. La cei avuti, nunta putea dura si 3 zile. Luni dimineata, nasul era condus de muzicanti acasa si adus inapoi seara. Nasul venea cu darul special, Craciunul, un brad frumos impodobit, si cu pancove, o oglinda mare, un trandafir pt mireasa si o gaina grasa. Noaptea de luni era petrecerea nasului.

In aceasta noapte mireasa era invalita, biata de ea. Mireasa era pieptanata cu pieptenele mare de lana si i se punea tulbenul pe cap si plecinicile.  In timp ce era pieptanata, incinsa si invalita, muzicantii cantau de dor si jale, iar mireasa trebuia sa planga. Marti dimineata, mirii si muzicantii duceau nasii acasa. Ce a mai ramas din aceste obiceiuri? Putine, cred eu, de vreme ce din tot ce v-am povestit eu aici eu nu am mai prins decat aruncatul marului cu bani. Poate in zonele rurale sa se pastreze mai mult din datina straveche. 

Multumesc www.babaterra.ro pentru imagini

Portul banatean traditional

Am citit de curand o carte interesanta, o monografie a unui sat banatean care odinioara a cunoscut alta viata. Flacaii si fetele umpleau ulitele, iar larma copiilor rasuna in tot satul. Acum au ramas doar batranii. Si mortii din cimitir. Batranii care inca mai stau in vechile case prefera sa  vorbeasca despre trecut, in loc sa vorbeasca despre prezent. Am avut chiar marea bucurie de a o mai prinde in viata pe una dintre bunicele sotului meu, care se incapatana sa poarte straiul banatean la cativa ani buni dupa Revolutie. NU avea alte haine si nu s-ar fi-mbracat cu cele moderne, feri-te-ar Dumnezeu. I se pareau urate. Iarna inca isi scotea razboiul de tesut si mai tesea una-alta. Ba o ponea,  ba o camasa.

Despre mandrul strai banatean am sa vorbesc astazi, in speranta ca voi folosi corect toate cuvintele specifice acestei zone. Desi locuiesc aici de peste 20 de ani, inca nu am lejeritatea exprimarii in dulcele grai banatean. Regionalismele sunt multe si, daca nu ai crescut cu ele de mic, e greu sa le pronunti corect, chiar daca in gand iti suna bine. Prin anii 1900, pe timp de iarna, baietii pana in 16 ani purtau camasi tesute din bumbac, cioareci de suba, boc (cojocel din piele de oaie tabacita, lung pana-n talie, croit rotund la gat, fara maneci, cu nasturi si cheutori din piele), spent (veston) tesut si invaiegat de suba. In cap purtau caciula de piele, iar in picioare opinci si obiele.

Cand afara era cald, purtau camasi din bumbac lungi pana la genunchi,  incinsi la brau cu braciri tesute, cu izmene din bumbac. In picioare aveau strimfi din lana si si slaiche (incalfari cu talpa si fata din piele, dupa model sarbesc).

Pe cap purtau palarie. Fetele purtau tot timpul anului poale din bumbac, ciupag (bluza) din bumbac, brodate cu matase colorata in modele complicate, iar pe cap purtau marame (baticuri). Iarna purtau si ele boc si spente din panza , captusite cu pamuca.

In picioare aveau slaiche trase peste ciorapi de lana, cusuti cu fir de aor (snur bronzat). De sarbatori, camasile si izmenele baietilor , dar si poalele si ciupagele fetelor erau din cele cusute in modele complicate si culori diferite. Fetele purtau de cap carpe cu gaitane (franjuri). Iarna, de colind, baietii purtau cioareci impodobiti cu modele confectionate din snururi colorate si-mpletite.

Si unii, si altii mergeau la scoala cu cartile in traista, tesuta si cusuta in casa, purtata dupa cap. Tinerii pana in 20 de ani (adica junii), purtau vara camasi din bumbac, incinsi cu praschie (brau) din piele sau catifea neagra lucrata cu fir de aor, spent din stofa, , iar in picioare opinci si obiele. De sarbatoare, purtau camasi albe cusute cu matase, chintus cu lucratura, izmene, iar in picioare aveau ghete sai cisme din piele. Pe cap purtau palarie , iar iarna, caciula. Fetele mari, nemaritate, dar si tinerele sotii, puratu poale din bumbac, cusute in matase, cotrante, danaice, si in fata si danapoi, tesute in modele dferite, ciupag cusut cu matase. Peste ciupag purtau laibar de matase, spent, iar pe cap aveau carpa, subtire vara si groasa iarna. Fetele nemaritate purtau oprege.

In zilele de lucru , purtau ciorapi de lana si slaiche. Iarna, si unii, si altii purtau boc, iar baietii caput din suba, lucrat cu snioare negre, galbene si rosii. La sarbatori, fetele mergeu la hora satului imbracate in pale frumos cusute , cu cotrante , danaince, tesute in aramiz si si drod (fire argintii si aurii) si ciupag. Nevestele tinere purtau plecinicul cu un rand de bani, impodobit cu doua sarme late, de-o parte si de alta. Sarmele erau de matase, impodobite in culori rosii, galbene, albe si albastre. pe cap purtau palarie de la pravalie, air in picioare, ghete negre trase peste strimfi tricotati cu modele. Fetele mari purtau bani la grumazcu un singur rand de bani. La maritis, purtau bani de argint sau galbeni cu efigia imparatesei Maria Terezia si a imparatului Franz Iosif I, in 2 sau 3 randuri. Cei trecuti de 40 de ani, dar si batranii, purtau vara camasi scurte, cu praschie lata din piele, cu spent si palarie. Erau incaltati cu slaiche si strimfi din lana , dar si opinci cu obiele  mai mici si mai subtiri pentru lucrul de peste zi. Iarna purtau cioareci de suba, praschie, boc, spent, cojoc din piele, iar in picioare aveau opinci cu obiele. Femeile peste 40 de ani, purtau poale din panza alba, ciupag din panza simpla, spent crosetat tesut sau crosetat din lana. Femeile avute aveau bunda cu blana pe interior, captusita pe exterior cu cu postav negru. La tiv, maneci si guler era brodata cu tiveala crosetata cu laieti.

Bordura era lata de cca 20 cm. In picoare purtau opinci cu obiele, iar pe cap aveau carpe cu gaitane. Cele batrane purtau pe crestetul capului, sub carpa, un colac de panza neagra, numit conci.  La inceput de secol 20, , izmenele sunt suflecate in ciorapi de lana inalti pana la genunchi, iar cioarecii din lana au fost inlocuiti de pantalonii din stofa. Tinerii poarta de sarbatori camasi albe tesute cu pumnase (mansete). Incaltamintea in zi de sarbatoare este gheata cu tureac sau cisma de piele.  Fetele mari pastreaza la sarbatoare poale si ciupag de matase, grenadin, sada, lainar si batist cusute cu modele. Fetele mari purtau parul in chica pe spate, impletit in cozi, prins cu funde la capat, in vreme ce nevestele aveau saluri si baticuri din matase, legate la ceafa.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, portul satenilor adopta costumul de stofa si cravata, cumparate de la oras.  Capul copiilor e acoperit cu basca, iar al tinerilor, cu palarie sau cu capul descoperit. Incet, incet, portul traditional de la sate se schimba, lasand loc noilor influente citadine. 

Aceasta a fost perioada in care barbatii purtau parul lung, in chica pe spate, retezat cu foarfeca. Unul dintre obiceiurile de nunta cerea ca la miezul noptii, mireasa sa schimbe rochia de nunta cu cea de nevasta si sa fie invalita in tulbent. Acesta era un carton, lat de 20 de cm si inalt de 35cm, rotunjit in partea superioara, latit in interior, in forma de trapez, cusut cu bani de argint, astfel ca un rand de bani sa acopere tortitele randului de dedesubt. Partea superioara avea cusuta o betelie din carton pe care erau montati bani de argint. Parta si plecinicile erau panglicile pe care erau de asemenea cusuti bani, intr-un singur rand pe parta si in doua randuri pe plecinice.

Ele aveau o lungime de 45 cm. Parul fetelor se despartea cu carare la doua degete deasupra fruntiisi cu o alta pe mijlocul capului, de la ceafa catre frunte. Parul din spate era se impletea in doua cozi, prinse-n coc la ceafa. Cel de deasupra fruntii, se impletea si el in doua cozidinspre frunte spre tample, cu vucle in arc, care se prindeau cu agrafe in spatele urechilor. Tulbentul se punea pe cap, cu betelia sprijinita pe crestet si se prindea in cozile de la ceafa, cu patru ace de argint, lungi de 15 cm, perminate cu un cap lucrat in filigramde marimea unui ou de porumbel.

Plecinicele se prindeau si ele in cozile de la ceafa, sprijinandu-se pe piept. Lungimea lor ajungea pana la talie. Parta se aseza la baza fruntii, astfel incat arcele sa ramana la vedere. Greutatea totala a acestei constructii ajungea la 16-18 kg. Nu vreau sa ma gandesc ce dureri suporta biata mireasa si cu cat par ramanea in cap a doua zi dupa nunta.

In urmatoarele trei duminici, proaspata nevasta mergea la joc invalita, tinerii fiind primiti cu mare cinste: se oprea jocul, muzica intona marsul de nunta, iar urmatorul jos era inceput de tanara pereche.  Dar tanarul sot trebuia sa cinsteasca muzicantii, platindu-le de primire si joc.

Imaginile sunt preluate de pe http://www.facebook.com/#!/ionicagherga , careia ii multumesc pentru aceste poze incredibil de frumoase.

Ciudateniile oamenilor din lumea-ntreaga

 

Obiceiurile ciudate au menirea de a starni curiozitatea. Regulile si bunele maniere sunt atat de diferit stabilite si intelese, incat de multe ori suntem socati cat de inventivi sunt oamenii acesti planete. De exemplu, Austria, Belgia si Olanda s-au revoltat impotriva obiceiurilor oamenilor de a rezolva  nevoile fiziologice ale pietonilor. Astfel, in aceste tari veti gasi instalate pe trotuare pisoare in formă de spirala. Pentru nemti, timpul costa bani, unii se grabesc, altii , poate, nu. De aceea ei  au impartit si trotuarul. Cei grabiti au la dispozitie partea stanga a drumului. Sa nu va jenati daca ii veti auzi ragaind , pentru ei, acest sunet pe care noi il consideram grosolan, demonstreaza satisfactia produsa de o masa copioasa savurata cu mare placere. In Austria, daca urci pe scari rulante, pe stanga stai, dar lasi liber culoarul drept ca cei grabiti sa poata urca sau cobori. Popoarele prefera sa isi arate afectiunea in mod diferit. Francezii si olandezii se sarută de trei ori cand se intalnesc, considerandu-se o forma uzuala de salut. Daca un francez te invita la el acasa si ii vei duce un cadou, acesta va intelege  ca nu ai sa-i intorci niciodata vizita. In Franta, nu e voie sa botezati un animal cu numele de Napoleon. În Cehia sa stiti ca nu se intra incaltat in casa. Nu pentru ca este praful cat muntele Everest cum este in Romania, ci pentru ca pardoseala si covoarele au o importanta atat de mare incat musafirii trebuie sa-si aduca papuci de acasa pentru a intra in casa gazdei.

In Suedia, scosul pantofilor la intrare este este considerat , de asemenea, elegant. Tot acestia consuma cu mare placere stroming-ul, hering de balta  putrezit, si carnea de ren. Asa cum v-am spus, surstromming reprezinta o specialitate suedeza, pregatita din hering din Marea Baltica, insa printr-o metoda surprinzatoare: pestele este pescuit primavara,  lasat sa fermenteze in saramura  o luna, dupa care este inchis in cutii in care continua fermentarea. Cand se deschide cutia, ti se muta nasul la spate. Suedezii deschid recipientele in aer liber. Si atunci cum o mananca? Imaginati-va ca toate companiile aeriene suedeze au scos din meniuri aceasta specialitate, considerandu-le potential explozive. Pe de altă parte, pe masa elvetienilor se serveste carnea de Saint-Bernard,  specie canina crescuta special in ferme pentru consum alimentar. Din 1980 s-a interzis consumul de carne Saint-Bernard, dar ei inca mai considera asta o delicatesa. In unele cantoane germane din  Elvetia este interzis să faci dus sau sa tragi apa la toaleta dupa ora 22.00. Oare la cat se scoala dimineata? Popoarele nordice vor considera o impolitete sa raspundeti la telefon cu formula clasica "alo", ci trebuie sa va spuneti numele. In Finlanda,  se obisnuieste baia in apa rece . Ei fac copci in gheata si isi testeaza rezistenta la frig. Tot ei se mandresc cu un concurs  "alergarea cu mireasa în spate". Sauna e atat de indragita,incat multi dintre ei si-au construit una si in apartament si o folosesc pe post de sufragerie. Ei folosesc sauna  la petreceri sau la intalniri politice. In Marea Britanie,  este permis sa iti bati sotia doar pana la ora 21 , cu conditia sa nu deranjezi vecinii. Electricitatea o cumperi si o stochezi pe o cartela. Daca uiti sa iti incarci cartela, stai pe întuneric pana iti amintesti sau se lumineaza de ziua. Tot aici nu ai voie sa atingi un politist.  In mod traditional, el nu poarta arme de foc, ci doar  banalul baston de cauciuc. Daca mergeti in Anglia, trebuie sa va obisnuiti cu tratitionalul lor mic dejun : "egg-ham-coffee", asezonat cu carnati si fasole. Tot aici s-a pastrat  festivalul “Ziua Clătitelor” sau “Fat Tuesday”, care are loc la Olney. La data stabilita, nu mai devreme de ora  11:55 localnicele imbracate si echipate ca niste gospodine traditionale, se strang impreuna si alearga 400 de metri inarmate cu o tigaie. Cursa datează din anul 1445. In data de 11 iulie in Witcham, Cambridgeshire, are loc “Campionatul Mondial de Tir cu Mazăre”. Competiţia a fost pentru prima data organizata in 1971 cu scopul de a strange fonduri pentru intretinerea cladirii primariei. Tot aici avem “five o”clock” si celebrul "Colțul vorbitorilor" , un fel de tribuna neoficiala, unde oricine poate tine discursuri pe orice tema.  Trebuie sa stiti ca este singura tara din Europa care iti atrage atentia  asupra  existentei unei zone libere intre metrou si peron, numita "Mind the Gap". Tara asta este fascinanta prin obiceiurile sale extraordinare. In secolul 16, singura baie anuala se facea in luna mai. Nu intamplator nuntile erau planificate in luna iunie. Inaginati-va 50 de oameni stansi la nunta in aceeasi incapere, in luna martie sau aprilie, de exemplu! Apa era scumpa rau de vreme ce atunci toata familia, indiferent de numarul membrilor ei, foloseau aceeasi apa din butoi pentru toaleta. Ultima, saraca, nu avea vreo sansa sa fie curata niciodata. Tatal avea intotdeauna onoarea de a se imbaia primul, urmat de restul reprezentantilor sexului tare. De aici provine si expresia "nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat", pentru ca, dupa barbati urmau femeile si apoi copiii. In Anglia un barbat poate sa urineze in public, cu doua conditii: sa o faca pe roata din spate a masinii sale si sa tina mana dreapta pe vehicul. Oare cat de des isi spala englezii masina??? Sau daca nu au masina, pot imprumuta cinci minute una? Nu veti vedea niciodata vreun american care nu isi va pune mana la piept in timp ce este intonat imnul tarii. Mergand pe acelasi filon patriotic, ungurii de reculeg in noaptea de Revelion ascultand imnul naţional. In Ungaria, oamenii se tutuiesc indiferent de varsta sau pozitie sociala. Nu vorbesc niciodata in timpul mesei si apreciaza o femeie bronzata, indiferent de anotimp. Cu cat ne indreptam catre tarile mediteraneene, masa de pranz este sfanta, la fel cum este si siesta de dupa ea. Prin urmare, pana ce si magazinele din Spania, Grecia si Italia sunt închise la ora amiezei deoarece toti merg la masa. In Spania, nu exista obiceiul sa se plateasca “nemteste”. Fie fiecare participant contribuie cu o suma din care se plateste consumatia la final, fie, prin rotatie, fac cinste cu cate un rand.

“Festivalul San Fermin” este unul dintre cele mai populare evenimente din Spania.  Festivalul luptelor cu tauri provine de la Sfantul Fermin care a fost tarat de tauri pe strazile din Pampola , devenind astfel un eveniment de o mare insemnatate. El incepe din 6 iulie de la pranz si tine pana in 14 iulie. Deschiderea festivitatilor este marcata prin lansarea unei rachete, un act cunoscut ca Chupinazo, urmat de parada Membrilor Consiliului Local care pornesc de la Primarie la Capela Sf. Fermin. Tinerii blocheaza strazile prezentand diverse forme de arta stradala. Cursele cu tauri incep la 8 dimineata in ziua de 7 iulie, cand este lansata torpila, care indica eliberarea taurilor. Acest eveniment are loc pana in 14 iulie. Taurii sunt fugariti (dar de multe ori se intampla tocmai invers!) si readusi la arena din Pamplona, unde sunt ucisi in coride. San Fermin este unul dintre cele mai asteptate evenimente ale anului, la care asista atat localnicii, cat si turistii veniti din intreaga lume.

Insa Spania este cunoctuta si datorita altui eveniment, „Tomatina”, un festival al batailor cu tomate care are loc in Bunyol, in ultima miercuri din luna august. Participantii arunca in jur 100 de tone de tomate , cultivate special pentru acest eveniment si zdrobite inainte de mareal bulgareala rosie. Tot aici, daca sunteti invitati la cineva, nu trebuie sa va descaltati. Spaniolii nu suporta sa vada nici degetele de la picioare, nici ciorapii defiland prin casa lor. Dar sa nu ne limitam doar la ciudateniile comportamentale ale popoarelor, sa avem indrazneala de a ataca mai cu tupeu si arta culinara prin ciudateniile sale. In Tanzania, uzanta cere  sa te lasi asteptat la masa timp de  15-30 de minute, prezenta la timp este considerata o ofensa. Cum ei mananca pe covor, nu este permis sa stai cu talpile la vedere. Nici sa mananci inaintea celui mai batran mesean, care va fi servit intotdeauna primul. Mancarea nu se miroase, indiferent cat de imbietor va gadila nasul. Gazda nu are voie sa manance decat dupa ce au terminat invitatii. daca mai are ce, daca nu, manaca a doua zi, daca nu cumva are iar invitati flamanzi la masa. Si in Afganistan gazdele mananca dupa ce s-au saturat oaspetii. Acestia sunt  asezati in locul cel mai indepartat de usa. Nu cred ca din pricina curentului. Ritualul cere ca gazda sa te imbie de trei ori daca mai doresti o portie, dar si asteapta de alte trei ori refuzul oaspetilor pana sa ii lase-n pace. Va suna cunoscut? Si in Banat se practica povestea asta cu imbiatul. Cine nu cunoaste obiceiul, baga in el de rusine pana ajunge la spital!  Daca va duceti in Asia, aveti grija cu betisoarele.

In China, dar si in Coreea, vinul din pui de soareci este considerat o bautura care vindeca o multime de afectiuni. Puii de soareci de una-doua zile sunt inecati in alcool de orez. Puii nu trebuie sa fie mai mari de 1-2 zile, ca sa nu le creasca blana. Dupa un an de stat la macerat, licoarea este tocmai buna...de baut, zic ei.  In China antica, oricine era vazut beat in public, era condamnat la moarte. Tot aici, cand nu sunt folosite , betisoarele trebuie sa fie frumos alianiate pe masa. Dispunerea lor dezordonata semnifica faptul ca vei fi asezat in aceeasi forma in sicriu. Indreptarea unui betisor catre un comesean este considerata o insultă grava. Si in Japonia trebuie sa lasati gazda sa se roage de voi sa mancati. Pana nu va imbie de trei ori, nu va apucati sa mancati. Chiar daca se raceste!  Dupa cum stiti, painea este rara aici, dar taiteii de orez sunt la discretie. Acestia  trebuie "sorbiţi”, semn ca, inhaland aerul in timp ce faceti zgomotul cu pricina, devin mai gustosi. In tara asta nu se lasa bacsis in localuri. Dar nu as vrea sa trec atat de usor peste Tara Soarelui Rasare fara sa vorbesc si despre fugu. Acesta este un peste otravitor care creste in apele japoneze. Organele sale interne contin o substanta neurotoxica ce poate duce la paralizia musculara si moartea prin asfixiere.

Dar imaginati-va ca sunt niste nebuni de bucatari care se pregatesc timp de doi ani special pentru a putea pregati acest peste. Preparatele din fugu sunt considerate o delicatesa cu proprietati afrodisiatice... vecine cu moartea! Daca nu nimeriti la bucatarul potrivit, aveti sansa sa dati mana cu Sfantul Petru mai repede decat credeati. Cine are curiozitatea, sa incerce! Daca tot am vorbit despre aceste  tari din Asia, trebuie spus ca genunchiul de gaina este unul dintre preparatele lor favorite. Daca japonezii il prefera la gratar, chinezii il adora prajit si tavalit in sos de usturoi. In Japonia, natto este un alt fel preferat. Aceasta este o pasta facuta din boabe de soia fierte si puse 24 de ore la  fermentat. Pasta rezultata este un condiment folosit la orezul servit la micul dejun. Uneori natto este amestecat cu  muştar, sos de soia sau arpagic. Desi pare un fel de mancare specific japonez, homarul viu este specific Asiei. Din el se prepara sashimi, dar tehnica si viteza de preparare face toti banii. Este lesne de inteles faptul ca, cu cat este mai rapid bucatarul, cu atat este mai zburdalnica in farfurie si mancarea. Operatiunea este destul de complicata pentru nepriceputi: se despica homarul in doua, se scoate carnea din coada si se taie rapid in portii pentru sashimi. Cealaltă jumatate este pusa la gheata pentru a conserva cat se poate de mult din reflexele motorii ale bietei vietati. In Cambogia, tarantulele prajite sunt mancate din vremea foametei si de atunci astia nu si-au mai revenit. Din foame! Pentru ca tot le mai mananca si astazi.

Ba mai mult, zeci de autocare cu turisti tampiti opresc in zonele in care s-a pastrat aceasta traditie culinara sa serveasca minunea. Cica o portie de tarantule te face ca nou! Si, de parca asta nu este destul, imaginati-va ca manaca  inclusiv paianjenii paun care fac parte din aceeasi specie , prajiti sau gratar. Cica ar avea niste picioare crocante si un abdomen fraged si gustos de iti lasa gura apa. Mie mi se cam ridica parul in cap, dar e chestie de gust. In Filipine, balutul este deosebit de apreciat si reprezinta o chestie de tranzitie intre oul si puiul de rata.

Oul de rata fertilizat este lasat sa incubeze aproximativ doua saptamani, timp in care embrionul se dezvolta aproape in intregime. Cand a ajuns in acest stadiu,  oul este fiert, iar continutul trebuie savurat  direct din coaja rupta. Aceasta delicatesa este comercializata direct de la vanzatorii stradali , iar filipinezii adora sa il manance alaturi de o bere buna. Balutul este considerat afrodisiac, desi mi-e greu sa imi imaginez cum ai putea savura lichidul amniotic din jurul embrionului , apoi sa rontai cu o infinita placere  ciocul si oasele bietului pui de rata! In Thailanda nu ai voie sa pleci din casa fara lenjerie de corp, aceasta fiind considerata infractiune. Oare politia te opreste pe strada si te roaga , politicos, sa iti ridici fusta? In Singapore, in schimb, daca nu tragi apa la o toaleta publica, te poti alege cu o amenda destul de mare sau sa ramai captiv in buda. In Hong Kong, este legal ca sotia inselata  sa isi omoare sotul, atata timp cat o face folosindu-si doar mainile. Pe amanta sotului, insa, poate sa o omoare cum vrea ea. Asta imi aminteste de ciudateniile din antichitatea greaca, cand barbatii infideli erau pedepsiti  prin taierea parului genital si introducerea in anus a unei ridichi. Si, daca tot am ajuns sa vorbim si despre ciudateniile trecutului, e bine sa stiti ca acum patru sute de ani, in Turcia era ilegal sa bei cafea. Pe cei prinsi in flagrant ii astepta pedeapsa cu moartea. In Mexic, avem Escamoles, o mancare tipic mexicana, care se prezinta sub forma unei salate preparata din oua de furnici negre gigantice. Partea ciudata este ca procesul de recoltare este foarte periculos , deoarece aceasta specie de furnici este deosebit de agresiva si intepaturile lor sunt veninoase.

Dar sunt nebuni carora le place sa traiasca periculos si multi alti nebuni care sustin ca acest fel de mancare este absolut delicios, nebunia mergand pana acolo incat acestui fel de mancare i se mai spune si "caviar de insecte" Sa le fie de bine! Tot aici, nopalul este un cactus consumat in mod frecvent de localnici. E migalos sa il cureti de toti tepii , dar apoi poate fi pus pe gratar, fiert , prajit sau mancat in stare cruda. Este atat de indragit, incat mexicanii fac si inghetata din el!   Mexicului ii datoram festivalul pe cat de ciudat, pe atat de frumos, numit Noaptea Ridichilor (Noche de Rabanos).

El are loc in fiecare an la Oaxaca, in perioada 23 - 24 decembrie, inca din secolul 16, cand calugarii spanioli au adus ridichea in noile colonii. Este un festival culinar la care exponatele nu sunt mancate. Comerciantii sculpteaza forme interesante din ridichi, iar turistii sunt fascinati de aceasta expozitie culinara deosebita. In Australia, larvele sunt consumate de catre indigeni in stare crude sau coapte pe jar. Tot aici este interzis prin lege sa se vanda tigari copiilor, insa nu este interzis ca acestia sa fumeze. Americanii sunt cei mai tari la ciudatenii. Pompierii din oraşul Saint Louis, statul Missouri, nu au voie sa salveze femei, daca acestea sunt imbracate in camasa de noapte. Oare ce se intampla daca iti ia casa foc noaptea? Cred ca trebuie sa ai prezenta de spirit si sa  dai camasa jos. Intr-o casa nu au voie sa locuiasca impreuna mai mult de 6 fete necasatorite, iar barbatilor le este interzis sa-si bata sotiile mai mult de o data pe luna. In Alaska, renilor, dar si altor bovine si cabaline, nu le este permis sa se imperecheze pe strada intre orele 7:00 si 19:00. Ce chin pe populatie sa ii invete ora exacta! In Texas pentru furtul de vite te paste spanzuratoarea. Din America vin alte doua festivaluri ciudate. Primul este “Festivalul testiculelor” care are loc in Clinton, Montana, in perioada 29 iulie - 2 august. Numele oficial al festivalului este Rocky Mountain Oyster Festival, insa el este stiut sub numele mentionat mai sus, deoarece  evenimentul este dedicat consumului de testicule de taur gatite in diverse moduri. Unul dintre cele mai importante momente ale festivalului este Bullshit Bingo. Cine ghiceste unde se va balega o vaca, are toate sansele sa plece acasa cu 100 de dolari. Cel de-al doilea festival este  “Zilele Salatei” care are loc in Yuma, Arizona, in luna ianuarie. Yuma este cunoscuta drept capitala mondiala a salatei, iar atractia evenimentului  este expozitia formata din  sculpturile facute din salata, bowling-ul cu varza, concursurile de gatit cu salata de casa si "Cea mai mare salata din lume". Strainii spun ca si noi, romanii, avem ciudateniile noastre. Unii nu inteleg teribilismul nostru la volan si cred ca multi dintre noi nu il intelegem pe deplin nici in prezent. Nu avem rabdarea de a sta si a astepta in coloana pana se decongestioneaza autostrada, ne strecuram, ne fofilam, depasim ca nebunii, apasam acceleratia ca tampitii si ne credem tari. Strainii nu inteleg de ce romancele intind hainele afara pe franghii la uscat. Daca ar fi calatorit vreodata la Neapole, in Italia, ar constata ca sunt altii si mai ciudati ca noi la acest capitol. Din pacate, masina de uscat haine, la noi, nu s-a inventat. In camerele noastre mici, abia de-ncape o masina de spalat vase, pe langa cea de rufe. Distractiv mi se pare mie cand acest exercitiu este repetat iarna. Pana la venirea primaverii nu ai nici o sansa sa  strangi rufele "uscate" si inghetate bocna de pe sarma. Clar. Daca mai punem si gradul ridicat de poluare din orase, le scoatem albe si le bagam inauntru negre. Americanii se mira ca apa de la robinet nu e potabila, ca seringile si acele se vind la liber in farmacie , ca si cand am incuraja consumul de droguri.  Ce sa mai vorbim inca de drumurile batatorite catre vrajitoare, credinta oarba in superstitii, ghicitul la tiganci, credinta in farmece si alte bazaconii. Poate ei inca se mai mira. Pe noi, nu ne mai mira nimic.

 

 

“În viaţă e-o singură morală: că eşti bogat sau falit, fără iubire eşti halit.“ - Edith Piaf

Iubesc Franta pentru stilul boem, pentru istoria ei fantastica, pentru arhitectura minunata, pentru spiritul si cultura ei, pentru parfumurile extraordinare, pentru moda, cantec, si literatura ei inconfundabila. Iubesc Franta pentru provocarile turistice, pentru femeile rafinate si cochete, pentru vinurile si branzeturile ei inconfundabile, pentru cafenelele ei pitoresti cu scaunele aranjate cu fata catre strada, indtr-un dialog permanent cu trecatorii, pentru limba ei melodioasa si romantica. Cred ca toate declaratiile de dragoste ar trebui sa rostite in acest grai. Iubesc Franta pentru Edith Piaf, pentru vocea ei inconfundabila si pasiunea cu care canta dincolo de eterniatea care ne desparte, pentru cariera ei extraordinara si viata ei atat de trista.

Povestea ei a inceput intr-o zi de 19 decembrie 1915 cand artista s-a nascut intr-o familie de artisti sub numele de Edith Giovanna Gassion. Mama ei, Aneta Maillard era o cantareata obscura prin barurile din Belleville, stiuta de catre betivii crasmelor cu numele de Line Marsa, iar tatal ei, Alphonse Gassion, era un circar contorsionist care isi desfasura spectacolele pe trotuar, odata fost acrobat de circ. Artista a fost nascuta sub un felinar pe strada Villette. O placa oficiala asezata pe Rue de Belleville la numarul 27 atrage atentia trecatorilor grabiti ca Edith Piaf s-a nascut pe strada. Parintii au dat-o in grija bunicilor materni, iar Aisa, batrana de origine kabila, o betiva notorie si ea, s-a ocupat de cresterea ei. Copilaria nu a fost una fericita. Cand tatal ei a mers sa o vada, iar fetita avea doar 2 ani, a gasit-o intr-o cocioaba imputita, plina de paduchi si raie, sugand dintr-un biberon laptele indoit cu vin rosu. Acesta si-a luat copila si-a dus-o mamei lui, proprietara unui bordel in Bernay, o localitate nica sin Normandia. Bunica din partea tatalui a pus-o pe picioare, dar anturajul in care aceasta a crescut-o avea sa ii influenteze viitorul. Toata viata Edith a aratat o mare compasiune prostituatelor, caci bunica ei isi conducea afacerea cu o mana de fier, acestea fiind singurele fiinte carora le pasa de copila lasata in grija acestei femei. La 12 ani, Edith a fost luata de catre tatal ei si carata prin toate orasele tarii unde acesta sustinea spectacole in calitate de angajat al unui circ ambulant. A dormit prin hambare, pe la amantele de ocazie, au mancat cand au avut si ce s-a putut. Pe mama ei a vazut-o multi ani mai tarziu intr-un bar cand tatal i-a aratat-o si i-ar fi zis:”Aia de-acolo, poti sa-i dai un pupic, e mama-ta…”.Ani de zile au locuit intr-o rulota ponosita, parcata la periferia Parisului. Acesta si-a iubit fiica in felul lui, deseori renunta la micile placeri personale ca sa-i cumpere o papusa scofalcita sau o ciocolata. Artista avea sa spuna sa tatal ei a fost singurul barbat care a protejat-o in felul lui egoist si total nepriceput, desi nu ezita niciodata sa o plezneasca, recunoscand ca “dintr-o mardeala ca lumea n-a murit nimeni” in incercarea de a explica si ierta violentele pe care le indurase de la nenumaratii ei amanti. “Cand ai incasat-o mereu, nu te obisnuiesti prea repede sa nu mai fii caftita”. pe cand avea vreo 10 ani, tatal a descoperit ca micuta avea o voce inconfundabila si n-a ezitat nici un moment de a-si pune fiica sa cante ca sa induioseze trecatorii.O lua cu el prin dughene si cazarmi si-o punea sa cante in vreme ce el facea jonglerii. Prin 1944, tatal s-a imbolnavit si-a murit de alcoolism, iar mama ei a decedat si ea de la o supradoza un an mai tarziu. Nu-i ramasese decat sa invete sa se descurce singura facand singurul lucru pe care il stia: sa cante pe strazi. Vocea ei inconfundabila a ajutat-o sa stranga bani de la trecatorii impresionati de talentul ei, dar castigurile erau insuficiente pentru traiul zilnic, asa ca s-a angajat ca servitoare, continuand sa cate pe strada.  pe la 17 ani l-a cunoscut pe Luois Dupont de care s-a indragostit nebuneste si caruia i-a nascut o fata, Cecille-Marcelle. Dar mama baiatului n-a primit-o in familie, astfel incat a fost obligata sa cante pe strazi ca sa faca rost de banii necesari sa isi creasca fiica. la doar 2 ani, Cecille s-a imbolnavit de meningita si-a murit. “P’tit Louise” a parasit-o, iar pana la 20 de ani a trebuit sa faca fata unei perioade extrem de dificile, traind pe strazi printre vagabonzi si proxeneti, traficanti de droguri si prostituate. In 1935, ea a fost remarcata de proprietarul cabaretului “Le Gerny’s” de pe Champs-Elysees, Louis Leplee, care i-a oferit sansa sa cante in localul lui, devenind amanta acestuia. Asa si-a facut intrarea intr-o lume ale carei reguli nu le cunostea, caci acesta era un homosexual rafinar, bogat si influent. 

Ea l-a numit “taticu”(papa), iar el i-a zis “mome Piaf” (fetiscana vrabiuta) datorita staturii ei mici, nume de care n-a mai scapat toata viata. Avea 1.47metri si o voce puternica, completata de un temperament vulcanic. Fascina toti barbatii care o asculta si pe care ii intalnea. Din acest moment ea a devenit Edith Piaf. Canta despre ce stia cel mai bine: vagabonzi, alcool, batai, prostituate, iubiri de-o noapte, uitare, abandonare, iubire. Localul era frecventat de politicieni, artisti si intelectuali, iar prima ei aparitie pe scena a marcat un succes fulminant. A fost remarcata de catre actorul Maurice Chevalier si de impresarul Jacques caneti. Acestia au ajutat-o sa participe la prima ei emisiune radio si sa inregistreze discul cu piesa “La foule”. Aparitia la radio a stranit invidia lumii obscure din Place Pigale, dar si atentia “pestilor” carora a fost obligata sa le plateasca taxa de protectie. Un an mai tarziu, protectorul ei, Louis Laplee, a fost asasinat, iar ea acuzata de crima. Asocierea ei cu inexplicabila crima prevestea vremuri tulburi, iar momentul in care i s-a dovedit nevinovatia a atras simpatia publicului francez. textierul Raymond Asso s-a indragostit de ea si i-a scris piesele pentru urmatorul disc “Mon legionnaire”, iar cei doi au avut impreuna o relatie de scurta durata. raymond isi dorea sa o cizeleze invatand-o sa citeasca, sa ia lectii de canto cu compozitoarea MargueriteMonnot care i-a si scris muzica pentru cele mai renumite piese ale ei. Marguerite era o fire vesela, bine crescuta, o fosta speranta a muzicii clasice, care devenise o compozitoare de succes. Dupa inceperea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Raymond s-a inrolat, iar locul lui a fost preluat de catre Paul meurisse, un actoras de duzina care canta la cabaretul de peste drum. Edith intrase intr-un con de umbra si a devenit amanta lui Paul. Ea l-a rugat pe Jean Cocteau sa ii ofere un rol lui Paul intr-o piesa de teatru, gandindu-se ca favoarea ii va fi intoarsa. Cand Raymond a venit intr-o permisie neanuntata, a aflat despre relatia dintre cei doi si a parasit-o, scutind-o de explicatii jenante si inutile. Edith l-a parasit pe Paul si l-a inlocuit cu compozitorul Michel Emer, cel care i-a compus piesele “Le disque use” si “L’accordeoniste”. Nu o deranja faptul ca unii dintre amantii ei erau casatoriti si nici nu manifesta vreun regret, afirmanf ca “totdeauna m-am inteles bine cu nevestele amantilor” si sustinand cu convingere ca e mai bine sa fii amanta decat nevasta: ”totdeauna imi iau catrafusele, asta e revansa mea asupra femeilor frumoase”, glumea ea cu privire la acest aspect. Vocea ei avea inflexiuni vocale plime de dramatism, asa a ajuns sa fie cooptata in randul artistilor intelectuali de pe “Rive Gauche” alaturi de Juliette Greco, Boris Vian, Roger Vadim.Cocteau a scris special pentru ea piesa de teatru “Le bel indifferent”. In timpul razboiului a colaborat cu miscarea de rezistenta si tot atunci a lansat melodiile “Le vagabond”, “Le chasseur de l’Hotel”, “Les histories de coeur”. Cand razboiul s-a sfarsit, n-a scapat de oprobiul public pentru concertul pe care l-a sustinut la Berlin la invitatia autoritatilor germane. Viata ei sentimentala a fost marcata de legaturile scurte cu textierul Henri Contet, pianistul Norbert Glanzberg si cantaretul Yves Montand care i-a fost si partener pe scena. Nu se stie exact daca cei doi au fost sau nu amanti, dar biografii sustin ca ea i-ar fi facut rost de primul rol important in “Les portes de la nuit” de Marcel Carne in 1946, iar mai apoi l-ar fi obligat pe Contet sa compuna melodii special pentru el. Dupa ce l-a ajutat sa se lanseze si sa isi faca un nume in lumea artistica pariziana, Edith l-a parasit pentru Jean-Louis Jaubert, unul dintre membrii trupei “Compagnons de la chanson”. Avea un spirit liber si nu isi gasise inca barbatul care sa o faca sa-si doreasca sa ramana cu el, asa incat a trecut la urmatorul, traind viata pe felii, asa cum facuse pana atunci si avea sa faca pana la moarte. Nici un lucru material nu o lega de nimeni sau pe care sa-l imparta cu cineva. Ea se atasa de oameni, dar nici asta pentru mult timp. Sufletul ei avea nevoie de varietate, de dureri si experiente care sa ii genereze trairi noi. In 1946 a scris textul celebrei “Je vois la vie en rose”, muzica fiind compusa de Louiguy (louis Guglielmi), piesa care a facut inconjurul lumii. In 1947, Edith a plecat in turneu in America impreuna cu cu alti 3 colaboratori talentati:Robert Chavigny la pian, Marc Bonel la acordeon si Louis Barrier impresarul, cei trei ramanandu-i alaturi pana la sfarsit. Trupa “Compagnons de la chanson” a urmat-o in turneul peste ocean. Cu toate astea, nimic n-a impiedicat-o sa aiba si alte relatii amoroase ocazionale cu alti barbati. In America a cunoscut-o pe Marlene Dietrch si pe boxerul Marcel Cerdan alaturi de care a trait o frumoasa poveste de dragoste, devenind “le meilleur amant du monde”, sufletul ei pereche. dar Cerdan era casatorit cu Momone si aveau 3 copii care locuiau la Casablanca. Edith si-a pus la bataie tot arsenalul feminin invaluindu-l cu avalanse de iubire, crize de gelozie, plansete, inselatorii ostentative in incercarea de a-l cuceri, desi niciodata nu i-a propus sa divorteze. Nu se stie care a fost motivul real pentru care Edith a nevat orice legatura amoroasa intre ei. Cerdan tocmai castigase campionatul mondial, iar acesta nu dorea sa isi paraseasca nevasta si copiii. Insa presa americana era vigilenta, astfel incat a aparut articolul “Hoata de soti” in care erau metionate multe picanterii cu privire la viata celor doi amanti, fapt care a starnit furia publicului. Dar scandalul avea sa fie uitat caci Cerdan a murit subit intr-un accident aviatic in arhipelagul Azore. La moartea lui a declarat: “nu era iubitul meu, era pruncul meu, copilasul meu”, iar un prieten de-al aei avea sa spuna: “singurul barbat care a parasit-o a fost Cerdan, dar numai fiindca a murit”. Dupa moartea lui, s-a intors la Paris si a scris textul celebrului “L’hymne a l’amour”, muzica fiind compusa de Marguerite Monnot. In plin concert, ea a intonat imnul iubirii si, in timp ce canta “daca intr-o zi te smulge viaa din bratele mele, daca mori departe de mine…” “Dumnezeu ii reuneste pe cei ce se iubesc” dupa care a lesinat. 

Nestiind cum sa faca fata durerii, s-a reapucat sa consume dgroguri, somnifere si alcool. Timp de un an de zile, Edith a trait intr-o stare de nebunie, dupa care s-a intors catre misticism, sedinte de spiritism, toate din dorinta de a intra in contact cu Cerdan. A fost pacalita de sarlatani, a pierdut sume imense de bani, si-a indepartat prietenii Michel Emer, Henri Contet sau tanarul Charles Aznavour care incercau disperati sa o salveze de ea insasi. Marinette, sotia lui Cerdan, afland de situatia precara a amantei sotului ei, a invitat-o la Casablanca. Impresionata de gestul acesteia, Edith i-a intors invitatia chemand-o impreuna cu copiii la paris, platindu-le drumul si cazarea. In 1950 s-a reintors in America, la New York, pentru un alt turneu fiind insotita de noul ei amant, Eddie Constantine, si de secretarul ei particular, Charles Aznavour, viitorul renumit chansonier. In anul urmator a jucat in piesa muzicala “La petite Lili”, dar n-a mai bifat succesul de odinioara. In 1952 s-a casatorit cu textierul Jacques Pill cu care s-a mutat intr-un apartament pe bulevardul Lannes din Paris pe care nu l-a mai parasit decat la moarte. Recent divortat, jacques era foarte atent, untextier si cantaret talentat. Desi el o iubea sincer, Edith spera sa se multumeasca cu o iubire platonica: “cu cat il cunosc  mai bine pe Jacques, cu atat il apreciez mai mult”. In 1956 l-a avut ca amant pe cantaretul grec Georges Moustaki cu care a compus melodia “Milord”. Au trait impreuna 4 ani si, desi s-a straduit sa ii fie fidela, a calcat deseori pe langa. Jacques, om de bun simt, dispera la fiecare escapada a ei, pana in 1958 cand a divortat. In 1961 a compus piesa “Non je ne regrette rien”, melodie care a ridicat toata audienta in picioare in cadrul concertului sustinut in sala Olympia” din Paris. Renumiti compozitori i-au compus melodii: Francis Lai, Charles Aznavour, Charles Dumont. Ultimul declara: “Am fost obiectul ei. Dupa trei luni, eram stors”. In acelasi an, in cabaretul “Patachou”, il remarca pe fiul unui frizer de suburbie, tanarul si frumosul Theopanis Lamboukas, zis Theo Sarapo, cu care s-a casatorit la 9 octombrie 1962. El avea 26 de ani, ea, 47. El era frumos ca un zeu, ea arata ca o baba care abia se tinea pe picioare. Desi toti ziceau ca s-a insurat pentru bani, Theo avea sa-i ramana aproape pana la moarte. A ingrijit-o si a iubit-o pana a inchis ochii, apoi i-a cinstit memoria. Se pare ca tocmai el avea sa ii indeplineasca visul marturisit la prima ei emisiune radio: “ Ce-am asteptat eu de la iubire? Pai, ceea ce mi-a si oferit… Minunea, tandretea, tragicul, extraordinarul”.

A fost inmormantata in cimitirul Pre la chaise, iar la ceremonie au venit peste 40.000 de parizieni. Timp de 2 zile siruri nesfarsite de admiratori s-au perindat la catafalc pentru a aduce un ultim omagiu celei ce a fost “petit fille des rues”. Viata sa nu a reprezentat un model de conduita, dar a fost considerata una dintre cele mai mari cantarete ale secolului 20. Actrita, cantareata, textiera, talentul ei a traversat granitele tarii, promovand genul muzical “chanson realiste”. Vocea sa inconfundabila a exprimat framantarile unei generatii prinsa intre ororile nazismului si eforturile de reconstructie a unei democratii postbelice. A cantat despre tati si barbati, niciodata despre mame si femei. A cantat despre prostituate, despre viata ei. Au fost publicate carti despre viata ei: “Au bal de la chance” (Sarbatoarea norocului) in 1958, a carei prefata a fost srisa de catre jean Cocteau, prietenul si admiratorul ei, si “Ma vie” (Viata mea), o antologie de interviuri pentru France-Dimanche, stranse si publicate de catre Jean Noli, in 1964, dupa decesul ei. Si-a trait viata cu sinceritate, a cantat cu pasiune, a iubit fara restrictii: “In viata e-o singura morala: ca esti bogat sau falit, fara iubire esti halit”. 

„Orbirea de azi ne poate costa viitorul“ - Mircea Cartarescu

Impotriva lui Mircea Cărtărescu s-au rasculat toti analfabetii unei tari, dar si cei care, invidiosi pe succesul sau literar, au simti nevoia de a-l aduce la conditia de scriitor obscur. S-au ridicat realizatorii de televiziuni comandate politic, oamenii macinati de frustrari si neajunsuri si l-au declarat vinovat. Vinovat pentru ca are succes, pentru ca este un scriitor stimat, pentru ca este un om sensibil. Astazi, oamenii sensibili sunt o specie rara. Multi au vazut asta ca pe o vulnerabilitate, nu ca pe o calitate. S-au rasculat politrucii cu doctorate copiate si l-au condamnat: este inregimentat politic. Astazi, daca nu simpatizezi cu puterea, esti declarat lipsit de patriotism, esti comunist, basist, esti anti-roman. Dar cei care inca mai pun pret pe educatie si bun simt apreciaza un om format in jurul oamenilor de cultura importanti ca Nicolae Manolescu, Ovid S. Crohmalniceanu, Paul Cornea si altii asemeni lor.  Cartarescu este casatorit cu poeta Ioana Nicolaie. Suflete de poeti, oameni de cultura, cu principii si valori adevarate. Cine este astazi interesat de faptul ca Mircea Cartarescu este conferențiar universitar la Catedra de literatură română a Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti? Cine este interesat de faptul ca multi tineri se hranesc din harul si inteligenta sa spirituala? Pentru ca Mircea Cartarescu nu s-a nascut o data cu regimul lui Basescu si nici nu si-a luat doctoratul pe vremea cand, parlamentari fara bacalaureat, isi copiau teze de doctorat si isi fabricau diplome universitare. Debutul sau literar ca poet a fost marcat de anul 1980, nu o data cu mandatul lui Basescu si nici cu numirea lui Patapievici la ICR! . Treptat, s-a îndepartat de poezie si s-a reorientat exclusiv catre proza. El este un teoretician al postmodernismului romanesc, un autor apreciat in tara si peste hotare, el este poet, prozator, publicist si critic literar, iar operele sale literare au fost traduse in peste 18 limbi (engleza, italiana, franceza, germana, spaniola, poloneza, suedeza, bulgara, maghiara samd). Cartile sale s-au regasit pe rafturile librariilor din 16 tari. Nu scriu ceva ce nu cunoasteti cei care aveti respect pentru cultura acestei tari. Dar simt ca, intr-un fel marunt si nesemnificativ, trebuie sa ma manifest in cadrul socio – cultural al Romaniei de astazi si sa strig alaturi de Mircea Cartarescu: „Orbirea de azi ne poate costa viitorul“.

Daca pentru multi romani nominalizarile sale la Premiul Nobel se cumpara in mintea lor ingusta si meschina, in aceste timpuri de „îndobitocire generală" cineva trebuie sa repete: in tarile necivilizate ca Romania TOTUL se cumpara si se imbraca in minciuna! Civilizatia presupune afirmarea valorilor si respectarea lor! Intr-o tara in care cei cercetati penal sunt alesi parlamentari, iar plagiatorii sunt numiti in functii ministeriale nu mai ai cum sa apreciezi valoarea. Cand cumparam diplome universitare copiilor nostri, crezand ca astfel le inoculam si inteligenta, sau cand lasam mostenire locuri la catedre univesitare, in spitale sau locuri parlamentare copiilor nostri, asta nu aduce plus valoare. Este o moda sa fii “parlamentara lu’tata”. Asta trebuie sa ne revolte!!! Sa fii nominalizat doi ani la rand pentru Premiul Nobel este un lucru de o importanta enorma, un motiv extraordinar de mandrie nationala! Si cred cu tarie ca nu premiul in sine are atata forta, cat prezenta numelui sau pe lista, alaturi de nume extraordinare ale culturii universale ca: Thomas Pynchon, Umberto Eco, Salman Rushdie, Margaret Atwood, Don de Lillo, Peter Nadas, Michel Tournier, Amos Oz, inseamna totul. Inseamna ca ai un statut , un loc si un merit in fata carora cei mai culti oameni ai lumii isi scot palaria! Lumea s-a revoltat cand Liiceanu, o alta minte luminata a culturii romanesti, l-a numit cel mai renumit brand cultural contemporan romanesc. Liiceanu nu i-a intors o favoare, ci a avut curajul si decenta sa recunoasca faptul ca Mircea Cartarescu este cel mai tradus scriitor român al momentului, cel mai solicitat scriitor de catre editurile straine. Iata ce declara Cartarescu recent:”Se știu astăzi în lume mult mai multe lucruri despre literatura română decât se știau acum doar șapte ani. Schimbarea vizibilă s-a petrecut de când ICR-ul condus de Horia-Roman Patapievici a devenit o platformă profesională de promovare în lume a culturii românești. Programul de traduceri al ICR, prin care s-au publicat sute de titluri a zeci de scriitori, i-a lansat pe aceștia în lume, făcând literatura română de zece, de douăzeci de ori mai vizibilă decât înainte. Îi datorăm lui Patapievici și echipei sale acest fapt, repetat și în teatru, muzică, cinematografie etc. Horia-Roman Patapievici e în acest moment cel mai detestat, cel mai hulit, cel mai acoperit de mizerie om din România, deși a făcut cel mai mult pentru cultura românească în ultimii ani, cum pot depune mărturie sute de artiști. El culege acum roadele amare ale nerecunoștinței, ale primitivismului, inculturii și populismului detractorilor săi. E una dintre cele mai mari nedreptăți care se fac azi în România și măsura lumii pe dos în care trăim. Se va vedea, o dată cu instalarea noii conduceri a ICR, care e diferența dintre profesionalism și amatorism, dintre promovarea unei arte vii, în consens cu valorile occidentale, și ieșirea în lume cu protocronisme din anii ‘70 precum caloriferul transilvan”. Asa cum tot el, vorbind despre Romania actuala spunea: “Trăim într-o țară grav bolnavă, care nu mai gândește, ci delirează. Delirul ei e lumea culturală de la noi. Niciodată în istoria culturii românești, poate cu excepția anilor ‘50, nu cred că am trăit o epocă mai delirantă” si continua “Azi România ețara din care simți că ar trebui să pleci cât încă se mai poate. Ea se îndreaptă spre o fascizare treptată, spre îndepărtarea de valorile europene, spre un populism agresiv și spre deculturalizare” si “Noi toți ar trebui să înțelegem că suntem pe buza prăpastiei, că suntem într-un moment istoric decisiv pentru noi și pentru țara în care trăim. Ar trebui să ne dăm seama că nu se mai poate așa, că vom fi dați afară din civilizație dacă ne continuăm alunecarea autodestructivă pe care am pornit. Orbirea noastră de azi ne poate costa viitorul.” A fost aculzat de complicitate cu scriitorul Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, caruia gurile rele spun ca i-ar fi cedat exclusivitatea pentru publicarea tuturor romanelor sale. Iata ce declara cu privire la acest subiect Gabriel Liiceanu: “Democratia nu a explodat doar in Romania. Acest primitivism la nivelul cuvintelor nu este peste tot. Ceea ce exista la altii este ca societatea, prin institutii, are grija sa te protejeze. Titlurile lui Mircea Cartarescu sunt solicitate de editurile straine. Tehnica minciunii de sorginte comunista e urmatoarea: cu cat minciuna e mai gogonata, cu atat ea prinde mai bine. Asta se intampla la unele televiziuni. E o otrava publica generalizata! Faptul ca se permite asa ceva in spatiul public si ca CNA-ul nu se sesizeaza este inacceptabil. Aceasta este o otrava publica care ne afecteaza. CNA-ul trebuie dat in judecata la CEDO pentru ca statul roman nu este in stare sa filtreze aceste murdarii. Un om care a lucrat in DIE, Sorin Rosca Stanescu, este cel care ii acuza pe oameni ca Mircea Cartarescu ca lucreaza unde a lucrat el. Nu exista drepturi de exclusivitate cu o editura potrivit legii dreptului de autor. Niciun autor nu se vinde ca un sclav spiritual. ICR are o obligatie clara: sa promoveze in strainatate imaginea Romaniei prin cultura. Cartarescu a fost scos in evidenta prin inteligenta celui care a condus Institutul, Patapievici, si prin talentului lui Mircea Cartarescu care se cere la export. Mircea Cartarescu e cel mai ieftin brand pentru Romania. Asa cum era altadata sportul. E ca si cum ai spune astazi cum de s-au dat bani pentru pregatirea Nadiei Comaneci si nu s-au dat la pensii? Bravo lui Horia Patapievici ca a stiut sa gestioneze un asemenea brand, cum e Cartarescu!”

Adevarul este ca editurile germane Suhrkamp și Hanser detin drepturile de autor pentru intreaga lume, iar Humanitas le detine pe cele romanesti , neavand semnate clauze de exclusivitate cu aceasta. Cartarescu a fost castigatorul multor premii nationale si internationale pentru literatura:

·             1980: Premiul Uniunii Scriitorilor din România

·             1989: Premiul Academiei Române

·             1990: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul revisteiFlacăra, Premiul revistei Ateneu, Premiul revistri Tomis, Premiul revistei Cuvântul

·             1992: Le Rêve nominalizare pentru: Prix Mèdicis, Premiul Uniunii Latine, Le meilleur livre étranger

·             1994: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul ASPRO, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova

·             1996: Premiul ASPRO, Premiul revistei Flacăra, Premiul revisteiAteneu, Premiul revistei Tomis, Premiul revistei Cuvântul

·             1997: Premiul revistei Flacăra, Premiul revistei Ateneu, Premiul revistei Tomis, Premiul revistei Cuvântul

·             1999: traducerea în limba franceză a romanului Orbitor' nominalizat pentru Premiul Uniunii Latine

·             2000: Premiul Uniunii Scriitorilor din România

·             2002: Premiul ASPRO, Premiul AER

·             2006: "Meritul cultural" în grad de mare ofițer, acordat de cătrePreședintele României

·             2011: Premiul Vilenica

·             2012: Premiul Internațional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt 2012“

·             2011 si 2012 nominalizat pentru decernarea Premiului Nobel pentru literatura.

Nu vreau sa inchei aceasta umila forma de protest inainte de a mai da un citat din emisiunea “Sub semnul intrebarii” difuzata acum cateva seri: "Am simtit pentru prima oara in 30 de ani de cariera ca lumea culturala este solidara cu mine. Am primit nenumarate mesaje pe telefon, pe Facebook, numeroase accesari pe blog si articole. Oamenii de cultura isi dau seama ca nu se mai poate continua in acest fel. Nu numai politic este motivata aceasta ura, se datoreaza si deschiderii foarte largi a portilor democratiei. Fiecare om are posibilitatea sa isi spuna parerile. Am inceput sa avem imaginea unei altfel de Romanii, care ne-a luat prin surprindere. Este Romania forumurilor, a blogurilor, care arata nationalismele, sovinismele. Este un fenomen fundamental, lipsa de educatie, schimbarea in fiecare an a sistemului de invatamand, mediile electronice care vor impinge catile doar in manastiri ca in Evul Mediu. Se aud doar vocile oamenilor care stiu doar sa injure si sa calomnieze. Initial citeam impresiile de pe forumurile articolelor mele si imi venea sa vomit. Acum nu o mai fac. La atacurile cu privire la faptul ca imaginea mea este fabricata artificial din banii ICR, am adus aceste carti astazi. Prin fapte si nu prin injurii si justificari aratam adevarul adevarat. Mie nu-mi pasa de imaginea pe care mi-o face Cotidianul sau altcineva. Dar vreau sa arat oamenilor care e situatia. Cand imaginea unui om este patata, trebuie reactionat. S-a spus ca mi s-a fabricat o opera de catre ICR. Aici, in studiou, am adus 32 de carti care au fost publicate de edituri straine fara nici o contributie romaneasca, inainte sa vina Patapievici la ICR, inainte sa fie inclusiv  Traian Basescu la presedintie. S-a spus ca mi s-a fabricat o opera ca sa merg in strainatate sa fac propaganda Guvernului. Am adus aici 32 de carti publicate de edituri straine, fara contributii romanesti. S-a spus ca acestea au fost publicate in tiraje confidentiale, iar eu acum strang de la toate edituriile cifre pentru a le arata oamenilor. Una dintre cartile mele a fost publicata in Germania in 10.000 de exemplare. Eu nu am agent literar nici astazi. Sunt un caz special in lume. Cu exceptia ultimilor 5 ani, in care cartile mele sunt gestionate de catre doua edituri germane. Toate drepturile mele internatioanele sunt gestionate de acestea. Humanitas si nici Liiceanu nu a luat niciun ban din cartile mele internationale. Nu am contract de exclusivitate cu editura Humanitas si nu am cedat niciodata drepturile mele editurii. Situatia este in progres si dupa parerea mea va escalada, fiindca urmeaza alegerile. Nu exclud ca, la un moment dat, sa aleg calea exilului. Pentru ca Romania in momentul de fata se scufunda. Daca tot acest proces va continua, nu se va mai putea trai in Romania.”  Pentru ca trebuie sa intelegem o data pentru totdeauna, ca oamenii de valoare  pleaca din Romania in alta tara NU pentru bani, ci pentru alta viata! O viata demna, in care valoarea este apreciata si respectata! Romania este singura tara in care le permitem altora sa ne impuna cum sa traim! Ne spun altii ce fel de om trebuie sa fim! Esti mare? Noi te facem mic! Esti destept, las'pe noi ca te facem prost! Macar cei destepti ar trebui sa se abtina sa impuna altora viata pe care acestia NU VOR sa o traiasca! Sa lasam ca fiecare persoana sa isi faca propriile alegeri, sa-si croiasca destinul asa cum crede de cuviinta. Sa nu mai zbieram, cei care alegem sa ramanem in tara, ca suntem patrioti, cand , de fapt, suntem lasi si neajutorati, incarcati de temerea ca nu trecem examenele competentelor noastre profesionale sau lingvistice, ca nu ne incadram in masura inteligentei minime, ca suntem prea lenesi sau ca nu ne pune nimeni o pila. Ca suntem prea batrani si avem prea putini ani in fata si prea multi in spate.  Sa incetam sa ne ascundem sub platosa falsului patriotism. Ca sa fii patriot, tara trebuie sa fie stimata si apreciata, ca oamenii sa fie mandri ca sunt parte din ea. O tara fara oameni stimati e o tara care nu conteaza! Si trebuie sa intelegem o data pentru totdeauna ca respectul nu se cumpara cu kilogramul de la aprozar, ci se castiga prin efort, prin inteligenta, prin constanta efortului. O natie care nu se respecta pe sine, cum sa fie respectata de altii? Astazi au inceput lucrarile PPE in Bucuresti. USL-ul si-a strans simpatizantii, carati cu autobuze din toata tara, la meeting. Bucurestiul primeste astazi peste 80.000 de usl-isti revoltati. Asta va vedea Europa in aceasta seara la tv. Vreti sa fim respectati? De cine? Ei vin sa protesteze , ca si pana acum, impotriva Europei si Americii. Unde dracu sa mutam Romania daca nu vrem respectul lor? Decideti voi. dar luati aminte, ca trebuie si sa ne primeasca cineva! Refuzam sa fim parte si prieteni ai Europei si Americii? Va intreb: cine vreti sa fie atunci prietenii nostri? Dar, cei alesi de voi,  vor sa fie prietenii nostri? Cine vrea sa fie prieten cu cineva care nu este respectat? Care nu are o valoare unanim recunoscuta? prietenii ti-i alegi dupa chipul si asemanarea ta! Ar fi bine sa ne gandim putin inainte sa ne exprimam. Dar pana una alta, ar fi bine sa ne intoarcem la cultura si sa invatam sa ii iubim si sa- respectam pe Cartarescu, Paler, Liiceanu, Plesu, Patapievici si altii ca ei! Lasati dracului caloriferele! Nu agitati rulmentul, promovati inventia si omul care a nascut-o din zbuciumul inteligentei! La final, am sa va scriu un citat din Constantin Brancusi: "Cand am plecat de aici,v-am lasat saraci si prosti, cand am revenit, v-am gasit si mai saraci, si mai prosti". Oare ce ar spune Brancusi , astazi, in Romania lui Ponta?

PS1: Fiica mea imi facea morala acum cateva zile explicandu-mi ca romanii ar trebui sa inceapa sa curete Romania de mizerie, incepand cu gunoiul! Cu reciclarea! La un moment dat, am pierdut sirul ideilor ei. Plecase de la Cartarescu, de la denigrarea lui sistematica in Romania de catre cei care ii folosesc cartile pe post de bibelouri si ajunsese la gunoi! Sa vezi ca se referea la gunoiul politic! Oare vrea sa reciclam: oile liberale intr-un recipient, nebunii in altul, hotii sa-i trimitem pe Marte, mincinosii si oportunistii, pe Luna si eu nu am inteles mesajul? Trebuie sa reiau subiectul!

PS2: Cum multi dintre voi stiti, fiica mea a terminat recent facultatea in Viena si imediat apoi s-a si angajat acolo, in meseria aleasa de ea. Acum vreo doi ani, imediat dupa Craciun, a venit impreuna cu patru prieteni, toti nemti si austrieci sa petreaca impreuna cu prietenii ei din Roamnia revelionul la munte. Doua intamplari vreau sa va povestesc. Prima: au plecat dupa amiaza din Viena, motiv pentru care au intrat seara in tara. Unul dintre baietii din Germania imprumutase masina parintilor si se afla la volan cand, in Sannicolau, imediat ce au trecut granita, i-a oprit politia. Flavia dormea in spate, cand, la un moment dat, prietenul ei a trezit-o din somn si i-a zis ca i-a oprit politia. “Ce e?” a intrebat ea in romaneste politistul. “A avut 52 de km/h! A depasit limita de viteza.” “Si? Nu zice legislatia ca pana la 60km/h primesti eventual avertisment?” Politistul, socat, a inceput sa rada si i-a zis ca sunt sarbatori in Romania! Cu fiica-mea n-a mers argumentul, dar, daca nu era un roman in masina? Asta este maniera in care ne prezentam noi strainilor! Pusi pe spaga, pe mici golanii si cerseala publica. Pe intimidare si tupeu. Cea de-a doua ii are protagonisti tot pe acesti tineri, in grup largit si completat de catre colegii din Romania. Povestea se derula undeva la Busteni, intr-o cabana situata in imediata vecinatate a unei partii. Plecasera toti cu schiuri, cu placi si alte accesorii sportive. Evident ca nemtii si austriecii, aruncati pe partie de la 3 ani, urcau si coborau de 10 ori pana urcau ai nostri partia o data. Seara, epuizati si obositi, aranjati frumos in jurul unei mese incarcata cu cani cu vin fiert cu scortisoara, unul dintre baietii din nostri ii intreaba pe straini:” Voi  platiti de fiecare data cand urcati cu telecabina?” “Evident”, au raspuns strainii. “Dar e cineva la voi care va controleaza la urcare?” “Nu, e un automat in care introduci cartela. De cate ori urci, esti taxat!”  “Si nu poti sa urci in telecabina si sa nu bagi cartela?” “Ba da, dar cum sa nu introduc cartela?” Fiica mea, asezata strategic intre cele doua tabere, se uita fascinata si amuzata cand la unii, cand la altii. “Parca eram intr-un film cu prosti, mama” avea sa imi spuna ea mai tarziu. “ai nostri se mirau cat de fraieri sunt nemtii ca platesc de fiecare data cand urca, in vreme ce nemtii erau consternati la ideea ca ar putea sa urce si sa nu plateasca si astfel sa incalce legea” . Mai tarziu avea sa imi spuna fiica mea cum mituisera omul de la telecabina, ii dadusetra 50 ron ca sa ii lase sa urce pe toti, toata ziua, de cate ori aveau chef! Iata diferenta dintre noi si lumea civilizata. Totul sta in atitudine. Cine are minte si vrea sa priceapa, sa inteleaga ce trebuie, cine nu, n-a pierdut nimic.

Din respect pentru Mircea Cartarescu, am sa dau mai jos lista cartilor publicate de el! Va multumesc, maestre! Va multumesc pentru bucuria fiecarei lecturi, pentru tot ceea ce invat din fiecare emotie si situatie puse pe hartie cu atata gratie.

Cărţi publicate
Versuri:

·             „Faruri, vitrine, fotografii...”, Cartea Românească, București, 1980 -Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980

·             „Poeme de amor”, Cartea Românească, București, 1983

·             „Totul”, Cartea Românească, București, 1985

·             „Levantul”, Cartea Românească, București, 1990 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990

·             „Dragostea. Poeme” (1984-1987), Editura Humanitas, București, 1994

·             „50 de sonete de Mircea Cartarescu cu cincizeci de desene de Tudor Jebeleanu”, Editura Brumar, Timișoara, 2003

·             „Nimic. Poeme” (1988-1992), Editura Humanitas, București, 2010

Antologii:

·             „Dublu CD. Antologie de poezie”, Editura Humanitas, București, 1998

·             „Plurivers”, Editura Humanitas, București, 2003 (antologie în două volume cu postfață de Paul Cernat)

·             „Poeme în garanție”, Editura Casa Radio, București, 2005 (antologie cu ilustrații de Tudor Jebeleanu)

·             „Dublu album de versuri”, Editura Humanitas, București, 2009

Proză:

·             „Visul”, Cartea Românească, București, 1989 - Premiul Academiei române pe 1989

·             „Nostalgia”, ediție integrală a cărții Visul, Editura Humanitas, București, 1993

·             „Travesti”, Editura Humanitas, București, 1994, Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul ASPRO pe 1994

·             „Enciclopedia zmeilor”, Editura Humanitas, București, 2005

·             „Gemenii”, Editura Humanitas, București, 2006 (nuvelă din Nostalgia)

·             „REM”, Editura Humanitas, București, 2006 (nuvelă din Nostalgia)

·             „Mendebilul”, Editura Humanitas, București, 2006 (nuvelă dinNostalgia)

·             „Orbitor. Aripa stângă”, Editura Humanitas, București, 1996

·             „Orbitor. Corpul”, Editura Humanitas, București, 2002

·             „Orbitor. Aripa dreaptă”, Editura Humanitas, București, 2007

·             „Frumoasele străine”, Editura Humanitas, București, 2010

Eseu, publicistică:

·             „Visul chimeric”, Editura Litera, București, 1992

·             „Postmodernismul românesc”, Editura Humanitas, București, 1999

·             „Pururi tânăr, înfășurat în pixeli”, Editura Humanitas, București, 2002

·             „De ce iubim femeile”, Editura Humanitas, București, 2004

·             „Baroane!”, Editura Humanitas, București, 2005

·             „Ochiul căprui al dragostei noastre”, Editura Humanitas, București, 2012