Lipscani-ul studentiei mele

Imbatranesc si asta deja este o certitudine. Nu doar oglinda si buletinul sunt dovezi incontestabile ale acestui proces, ci si faptul ca, fara nici un motiv anume, imi trece cate un flash prin fata ochilor sau o senzatie, emotia unei bucurii, un gust uitat intr-un colt din trecut, o aroma scapata de sub capacul cu amintiri. Toate sunt din trecut, dintr-o perioada in care viata avea nemarginirea dincolo de orizont. Acum cateva luni am pus scara si am rascolit dressing-ul cautand cutia ingalbenita cu poze si scrisori. Rememoram in tacere episoadele unei tinereti marcata de emotia unui mariaj dorit, impartasit cu omul pe care mi l-am ales. Apoi euforia de a deveni parinti, grijile, planurile, trairile. Acum cateva zile, in timp ce rezolvam probleme de contabilitate, m-am trezit gandindu-ma la Lipsani!!! Si, ca o parere, am avut senzatia ca sunt in Bucurestiul studentiei mele. 

Cu maghernitele sale ticsite cu marfa pana la refuz, cu dusumele care scartaiau sub greutatea pasilor, cu mirosul inconfundabil al caselor vechi mustind de istorie si povesti. Cu galeriile de arta deschise in vechile odai ale Hanului cu Tei, langa Teatrul Casandra. Cu anticariatele pline de carti cu foile ingalbenite de vreme, cu Galeriile Fondului Plastic, cu profiterolul pe care il mancam putin mai departe la cofetaria Albina, in spate la Romarta Copiilor. Lipscaniul era la o aruncatura de bat de locul unde imi petreceam timpul. Strada aceasta careia batranii negustori inca ii mai spuneau “Ulita Mare” unise odinioara principalele drumuri comerciale al tarii si avea pe vremea studentiei mele vreo 400 de ani. Lipscaniul incepea din sectorul 5, din Anghel Saligny si se termina in sectorul 3, in Calea Mosilor. Pentru mine incepea din coltul Romartei Copiilor si se termina in vilele burgheze din Calea Mosilor, alea cu zidurile inalte acoperite de iedera si cu portile ferecate, adapostind taine dintr- o lume calinesciana peste care s-a asternut praful. Caci Bucurestiul tineretii mele iti oferea sansa ca iti construiesti o lume imaginara in care sa te cufunzi si sa uiti de comunismul din afara ei. Aceste drumuri care marcau Lipscaniul de odinioara erau artere comerciale pentru marfurile aduse din Orient si Occident, iar de aici erau duse catre toate targurile si orasele tarii. La inceputurile ei, aici isi deschisesera ateliere cojocari, croitori, bijutieri, blanari, palarieri, pantofari, negustori de panzeturi si bacani care isi vindeau cu mestesug marfa frumos asezata pe rafturile si umpland tejghelele cu produse, special sa ademeneasca musterii. Asa au luat ulitele laterale numele vechilor negustori: Selari unde se gaseau obiecte de harnasament, Covaci renumita pentru atelierele de fierarie, Blanari pentru pravaliile cu blanuri, Strada Doamnei, Ion Ghica, strada Franceza, Academiei, Smardan sau Valea Regilor. Numele de Lipscani provenea de la negustorii de panzeturi aduse de la Leipzig (sau Lipsca) si nu era o minciuna, caci pravaliile cu tesaturi si panzeturi erau cele mai multe inclusiv in tineretea mea.  Pe vremea aceea, spiritul negustoresc inca isi pastrase finetea de odinioara, caci unele dintre magazine erau foarte nisate. Margele gaseai la margelarie, postav gros la abagie, curele la pielarie s.a.m.d. Aici isi vindeau odinioara bulgarii, armenii, grecii, evreii, sarbi, albanezii si chiar austriecii marfa adusa de departe.  In perioada maxima de dezvoltare, aici functionau parfumerii si frizerii, salonul  “La buchetul cu micsunele” al modistei Tincuta Popescu sau atelierul modistei Evelin, pravalii cu covoare sau cu lumanari. Tocmai datorita dezvoltarii acestui vad comercial, in zona au fost ridicate hanuri care au facut istorie: renumitul Hanul lui Maniuc, Hanul lui Serban Voda unde inoptau musterii cu staif , pe locul caruia a fost ridicat sediul BNR, proiectat de catre Albert Galeron si Cassien Berbard, Hanul Gabroveni unde trageau negustorii bulgari de la Gabrovo, Hanul cu Tei construit in 1833 de catre Anastasie Hagi Gheorghe Polizu si Stefan Popovici, cu pravalii de-o parte si de alta a curtii interioare si cu odai de cazare la etaj si unul dintre cele mai frumoase hanuri din capitala, Hanul Greci, pe locul caruia a fost ridicat Palatul Dacia. Cel mai renumit era Hanul lui Maniuc, ridicat de un armean bogat ca un nabab si amorez ca un Don Juan, Emanuel Marzaian, numit de turci Manuc Bei in 1808. Dar beiul avea suflet mare si milostivea din cand in cand si pe cei aflati in saracie mare. Hanul avea doua saloane mari, 20 de pravalii, 10 magazii, 15 pivnite, bucatarii si odai pentru servitori, la etaj, 100 de camere pentru musterii. In curtea interioara, pavata cu piatra cubica, erau garate carutele – in tineretea mea umplute cu ghivece cu muscate colorate. Mi-am adus aminte de celebra placintarie de langa Hanul lui Maniuc unde se vindea cea mai buna placinta cu carne pe care am mancat-o vreodata. Legenda spunea ca aceasta era inainte vreme si mai buna, ca facuse istorie printre pofticiosi si deseori bucatarului ii fusese ceruta reteta, dar acesta se lasa lovit de amnezie, ca nu si-a amintit-o niciodata pastrand cu strasnicie reteta. Din aceasta amnezie s-a nascut una dintre cele mai celebre legende bucurestene: ca acesta ar fi pus carne de om in placinta. Legenda povestea despre disparitii misterioase intr-o toaleta publica afla nu departe de placintarie, invocand existenta unei trape misterioase prin care cadeau victimele in beciuri intunecoase unde erau omorati si tocati, amestecati cu condimente si povesti grotesti servite la lumina pe farfurii sub forma unor bucati rumene si imbietoare de placinta. M-am tot chinuit sa-mi aduc aminte numele ei, dar degeaba! Langa locul cu pricina se aflau ruinele Curtii Vechi, ridicata in anul 1458 de catre Vlad Tepes, loc bantuit de fantoma domnitorului. Pe strada Covaci se afla o alta bodega renumita pentru micii ei deliciosi: “la Iordache”. Casele fusesera construite in stiluri arhitecturale diferite pentru ca cei care locuiau in ele erau de natii diferite. In vremea mea, comunistii bagasera in chirie familii numeroase si sarace ca sa dea peste nas burgheziei. Cam toate aveau o trasatura comuna: fusesera proiectate cu camere de locuit la etaj si cu pravalii la parter care, multe dintre ele, aveau intrari si vitrine pe doua artere principale, una pe Lipscani, alta pe strada paralela ei. Cele mai bune case erau boltele, adica acelea care aveau pivnite care aveau dublu rol: in caz de incendii proteja familia proprietarului, dar si marfa adapostita inauntrul ei. Strada aceasta adapostea cele mai luxoase magazine din tara si era considerata cea mai vesela si frumoasa strada din capitala. In comunism era locul in care lumea o lua cu asalt in fiecare zi in cautare de chilipiruri si culoare. Tot aici se aflau bodegi celebre, bordeluri renumite unde se consumau deopotriva povesti de-amor si razbunari pasionale. Pe strada Selari se aflase celebrul local “Vulpea Rosie” unde cantase renumitul cantaret Cristian Vasile. Acesta se indragostise peste urechi de tiganca focoasa, Zaraza, curtezana care se iubea doar cu barbatii cu bani.  Zaraza i-a picat draga unui alt cantaret renumit, Zavaidoc, care a pus la cale uciderea acesteia pentru ca ii refuzase avansurile. Legenda spune ca, dupa ce Zaraza a fost ucisa, Cristian Vasile i-ar fi mancat cenusa. Aici in anii studentiei mele se afla Curtea Sticlarilor, iar vis-à-vis, palatul pe care Stefan Cantacuzino ii ridicase nevestei lui, Pauna, ca sa uite de moartea Brancovenilor ce fusesera decapitati. Dar Pauna isi pierduse mintile, iar palatul a fost transformat in bordel. Aici sfaraiau gratarele si se goleau paharele cu tulburel, scripcarii incingeau arcusurile, iar curtezanele usurau pungile de la cingatoarea musteriilor. Disparuse lumea aceeapopulata de personaje decupate din filmele de aventuri, dar ramasese amprenta unor timpuri frumoase, oarecum suspendate intre doua lumi. Pe la inceputul sec 19 deja fusesera ridicate superbe palate in care functionau Societatea de Asigurari Dacia, CEC-ul, Curtea Veche si celebrele hanuri amintite mai sus. Deseori, in zilele toride de vara, mai cu seama in sesiuni, imi placea sa ma ascund in Cecul mare si sa citesc o carte, fie stateam si cascam ochii la sala mare cu ale sale decoratii frumoase care umpleau cupola tavanului inalt, la superbele sale arcade, la soarele care se strecura print geamurile cu vitralii necolorate, cu arcadele sprijinite pe coloane, cu superbele sale candelabre si lampi, cu scarile albe din marmura pe care nu urca si nici nu cobora vreodata cineva. De multe ori, ma lasam furata de vreo carte si mai ca ma scotea paznicul de urechi afara la sfarsit de program. Alteori ma furisam in Cismigiu si, daca aveam noroc, prindeam banca libera de deasupra grotei unde citeam pana se lasa racoarea si seara.In zona Lipscani au fost infiintate renumite banci, iar una dintre ele era Banca Chrissoveloni , ridicata de Nicolas Chrissoveloni in 1860, care a functionat un veac si a fost inchisa de comunisti si transformata in magazin. Cladirea a fost ridicata dupa acelasi principiu: in strada Lipscani erau ghiseele, in spate locuia familia. Cand cladirea a devenit neincapatoare, Nicky Chrissoveloni a mutat banca in cladirea in care pe vremea mea functiona BNR-ul, iar cladirea intiala a fost transformata in Bazarul Popular, un fel de centru comercial cu raioane pline cu marfa pentru barbati.  Strada si-a pastrat menirea de principal vad comercial si mestesugaresc din capitala. Pe strada Stavropoleos se afla Carul cu Bere, celebru atat pentru micii si crenvurstii cu hrean, cat si pentru berea si vinurile sale, ridicat in 1889 de catre arhitectul Zigfrid Kofczincky la comanda lui Nicolae Mircea. Auzisem povestile de nenumarate ori, fie de la profesorii nostalgici care ne povesteau crampeie din istoria uitata a capitalei, fie rememorari de momente inedite din trecutul lor, aganad si cate o scurta povestioara din istoria unui colt de strada sau o mansarda.In Hanul cu Tei ramaneam agatata de portile grele cu zabrele si dadeam cu bobii pe care negustor plictisit il scutur de-adormire, rascolind printre exponate si scuturand praful asezat cuminte. Uneori cumparam cate o prostioara, doar pentru faptul ca aminteau de-o scena dintr-un roman sau se asortau cu vreun personaj simandicos. Dar cartile! Acolo se duceau banii, in cartile din anticariate si librarii. Pe splai, langa Spitalul Coltea, era un mic anticariat unde vindea carti rare Dora Stanescu, una dintre nevestele marelui poet. Dar mai era un anticariat langa Sala Palatului, la pasaj, unde, daca scapai cu ceva lovele in buzunar, sigur scapai de ele in libraria de langa el, sau in magazinul de muzica de pe Calea Victoriei. Aveam atat de multe viniluri, dar nici macar un ac de pick-up! Cand m-am maritat mi l-a luat al meu, dar imediat au aparut casetofoanele. Pick-up-ul se odihneste inca in podul casei, impreuna cu masina veche de scris Ollivetti pe care tot al meu mi-a cumparat-o mundru ca eram studenta la litere. Vara, bordura fantanii din spatele Universitatii se umplea de studenti inghesuiti in stropii de apa imprastiati in aer. Eram tineri si viata ne-o traiam printre carti. In alta parte n-aveam unde sa ne refugiem. Ne construiam lumi pe dinauntru de frigul celei de afara, visam sperand ca lumea o sa se schimbe, ridicand baricade de idei! Si lumea s-a schimbat! Dar nu asa cum am visat cei mai multi dintre noi.