Ialomita
mea cea indepartata se pierde cumva printre amintiri. In colbul prin care imi
faceam, la tara, carari catre copiii din vecini, in sirurile de tutun puse la uscat la soare agatate
de gardurile cocosate de greutate de la drum, in mugetul animalelor care se intorceau de la pasunat si in cumpana fantanii care se legana scartaind in amurg... Mi-aduc
aminte cu drag de o senzatie de zbor cand, bunicul m-a luat odata la
sura sa pazim pepenii din bostanarie. Era o noapte torida, de aceea mi-a
intins un pres pe pamant si m-a lasat sa dorm leganata de luna. M-am trezit in
miez de noapte si-am deschis ochii catre nemarginirea cerului pudrat de stele si-am
tipat cat m-a tinut gura: bunicule, prinde-ma ca zbor!
Parintii mei erau
tineri si pana la 6 ani m-au lasat in grija matusilor si bunicilor sa
copilaresc la tara: iarna sa merg cu colindul si sa astept cu bucurie tuica
fiarta cu zahar si piper care se cocea pe soba incinsa cu coceni, sa inot prin
troiene si sa-mi fac partie spre drum, vara sa dansez paparudele, sa ma
zbenguiesc in apa lacului Fundata, sa-mi julesc genunchii si sa ma bucur
dimineata de gustul laptelui cu colarezi.
Cand eram de cativa anisori, muream
de dorul alor mei si-i ceream printre lacrimi bunicii sa ma duca la oras.
Bunica ma lua de mana si dadeam coltul ulitei catre marginea satului de unde
incepeau lanurile de porumb ori de cate ori era nevoie pana oboseam. Imi trecea
dorul, caci praful era ridicat in slavi de carduri de rate si gaste gurese ce
se zburataceau la noi, de cate un catel jucaus care ne latra printre uluci sau de catre babele ce se odihneau la umbra pe marginea santului cand
caldura le oprea din toiul treburilor din batatura. Era un
spectacol, dar si acesta, la 6 ani a coborat cortina, lasand loc altor clipe de
neuitat.
Slobozia natala era un oras mic, cu o ulita principala care incepea la
gara si se termina undeva la podul de fier,
lasand in urma vechea manastire inconjurata
cu un zid de aparare, zidita si ctitorita de Matei Basarab cu hramul Sfintii Voievozi
in 1623.
Orasul fusese ridicat pe vechea asezare cunoscuta sub numele de
Vaideei, care fusese rasa de pe fata Baraganului in timpul domniei lui Mihai
Viteazul. Amplasate in mijlocul campiei, pamanturile fusesera parjolite
deopotriva de turci si tatari. Prin 1658, satul a fost scutit de taxe si
impozite, confirmate si reconfirmate de mai multi domnitori, ca sa incurajeze
relocarea cu oameni dispusi sa isi ridice gospodarii si sa isi intemeieze
familii. Denumirea Vaideei avea sa fie inlocuita cu Slobozia lui Ianache
Caragea, stapanul satului, iar din sec 18, sa fie scurtat in Slobozia si numele asa i-a ramas.
Etimologia cuvantului se trage din “slobozie”, adica asezare scutita de dari. In vechile hrisoave s-a consemnat cum Mihai
Voievod ar fi dat in 1594 “slobozenie de
trei ani” celor “care vrea sa vina si sa
traiasca in aceasta siliste”, iar ceilalti domnitori au pastrat scutirea de
dari pana dupa 1688, in vremea lui Constantin Brancoveanu. Altii spun ca numele
s-ar trage din slobozirea tiganilor, aici fiind pusi in libertate prima data
scalvii tigani.
Orasul avea sa se inalte la intersectia drumurilor de transhumanta
catre baltile raului Ialomita care traverseaza orasul si catre baltile Brailei
sau tinuturile Dobrogei. Nu departe de aici avea sa fie construit un vestit
targ medieval, Cetatea de Floci, locul
in care oierii isi vindeau lana si transformat in punct militar strategic. In
campia Baraganului pamantul crapa vara de seceta si vantul matura
ciulinii si scaietii de la un capat la altul al pustiului fara de margini in
care doar dropiile isi gaseau culcus in stepa. Iarna, Crivatul il biciuia in
rafale de ger pana crapau pietrele si ridica cetati din troiene. Dar oamenii au ridicat gospodarii. Aici, in inima campiei se intersectasera odinioara doua drumuri comerciale
importante: unul care venea din Europa Centrala si altul, din Orientul
Apropiat.
Comuna urbana din 1912 avea sa devina in 1968 resedinta judetului,
iar in 1978 municipiu. Orasul copilariei si adolescentei mele era cuminte,
populat cu oameni cu care te salutai, chiar daca nu stiai cum ii cheama. Daca
traversai orasul de la un capat la celalalt, probabil ca te intalneai cu
jumatate dintre locuitori, iar vestile se imprastiau cu o viteza uluitoare. Era
imposibil sa ascunzi ceva.
Era genul de targusor
in care timpul intepenise anchilozat, lumea incremenise si ea in asteptare si
nu se intampla mare lucru. Parca rar suna inclusiv si telefonul. Toti cei
tineri visam sa fugim in lume, sa traim intr-o alta viteza in care viata sa
pulseze prin noi, nu pe langa noi.
Mi-aduc aminte ca ma gandeam la facultate ca
singura forma de scapare, iar cartile devenisera colaci de salvare. Ma gandeam
ca am sa raman nemaritata sau, in cel mai fericit caz, o sa ma marit cu vreun
tanar plictisit care ziua va merge la un job banal si seara o sa-mi toarne pe banda
rulanta o turma de plozi.
Liceul fusese o alta lume care isi zavorase
portile dincolo de aparente si esente. Eram 36 de “capre” nebune, sortite sa
fim educatoare si invatatoare. Obligate sa cantam la vioara, sa purtam uniforme
peste genunchi care sa se alinieze sfoara la careuri scolare, indiferent de
inaltimea pe care ne-o permisese Dumnezeu. Aveam si domnisoare batrane
profesoare, unele mai ingaduitoare si mai blande decat multe alte profesoare
care aveau copii. Eram 36 de nebune, rebele, unele mai silitoare, altele mai
lenese, dar sa fiu a naibii daca nu eram originale. Scoala era scoala, dar si
distractia era in toi. Escaladam geamuri de frica extemporalelor, aruncam
mosoare cu soareci jucarie prinsi la capete, pe holurile intunecate, intre picioarele
profesoarelor care fugeau disperate pe scari in cancelarie, ne inghesuiam in laboratoare printre
planse si mulaje sa bem must proaspat adus de colege de la tara, dar si invatam
pe rupte, mergeam la concursuri si olimpiade. Cand ma uit in urma, ma uit cu
nostalgie, caci viata, viata era frumoasa intr-o tinerete absolut plenara.
Batranetea era o stare imaginara, atat de departe incat simteai ca pipai
nemurirea. Iar viitorul parea ca isi desfasoara trepte incepand cu fiecare zi de
maine. Dupa ce am terminat liceul a urmat facultatea. Dumnezeu imi aruncase
zarurile si daduse 6:6, poarta-n casa. Castigasem lozul cel mare si-am plecat
de-acasa. Peste 6 luni aveam sa ma marit si sa plec din Baraganul iubit. Dar nu
atunci, imediat, ci cativa ani mai tarziu, in celalalt capat de tara. De-atunci
au trecut atat de multi ani, incat deseori uit unde m-am nascut. Caci viata iti da mai multe iubiri si inchide ochii la amintiri.
In acest
oras mic a trait un om a carui istorie am aflat-o acum, dupa 30 de ani dupa ce
am plecat de-acolo, in Banat. Numele lui era Costica Axinte, nascut in 1897 in
comuna Perieti, o comuna asezata pe soseaua care duce de la Urziceni catre mare. Slobozenii i-au
zis Costica si l-au invitau la toate momentele lor importante: la nastere, la
hora, de Craciun, de Paste, in vreme de pace si de razboi, la cununie, dar si
la moarte.
A avut o pasiune mare: fotografia! Astfel incat , in 1914 s-a
inrolat voluntar ca fotograf de razboi, facand parte din Escadrila 1 Aviatie.
Cand s-a intors, s-a mutat la oras si a facut ceea ce stia cel mai bine,
printre cele 327 de fotografii regasindu-se Regele Ferdinand, Regina Maria,
Printul Carol, dar si oameni oblisnuiti surprinsi in ipostaze domestice. La
vremea aceea facea parte dintre putinii fotografi profesionisti din tara.
Familia Acsinte
In
1926 s-a insurat cu Elena Dumitru si-au
avut trei copii: Ecaterina, Alexandru si Viorica. In 1930 si-a infiintat
propriul studio din oras si l-a numit: Foto-Splendid C. Acsinte. Treizeci de
ani mai tarziu s-a pensionat, iar studioul a fost demolat. Dupa aceasta data,
fotograful, calare pe bicicleta, a imortalizat locurile si oamenii din jurul
Sloboziei pana in ’84 cand, la 87 de ani, a murit si-a fost inmormantat sus pe
deal, in cimitirul Bora. In urma lui au ramas peste 7000 de negative
fotografice, unele pe placi de sticla, altele pe filme. Au mai trecut niste ani
pana cand un avocat ialomitean, Cezar Petrescu, pasionat de fotografie, sa ii
scaneze lucrarile din Muzeul Judetean si sa le faca publice. Si astfel sa imi
redea amintirile si mie. 
Cu legenda faimoasei coana Europa, ca taranii,
muncitorii si croitoresele, cu vanzatorii de braga si halvita, cu baietii care
vindeau ziare, lozuri si covrigi, cu brutarii burtosi ce invarteau lopetile in
cuptoare scotand painile dolofane fierbinti.
In fotografiile lui gasesc
candoarea si asprimea chipurilor care mi-au marcat copilaria, oameni batrani
care trecusera prin razboi si prin comunism cu indarjire, cu parinti croiti
intr-o alta dimensiune, incapabili sa faca orice comparatie intre lumi si
destine, caci traiau aceeasi monotonie. Cu
noi, copiii, indiferenti la semnele lumii reale, traind cu veselie in
universuri imaginare. Acsinte fotograful mi-a daruit o lume rotunda, in care
trecutul si prezentul se-mbratiseaza dureros, caci este un univers in sine,
pudrat cu amintiri, doruri si nostalgii. Fiti si voi tristi. Nu numai eu! Sa ne auzim cu bine.
