Astazi am pornit de dimineata din nou la drum. Desi initial ne-am propus sa mergem tot in judetul Arad, am ajuns in final in Caras. Prima statie a fost Foeni, la conacul si capela lui Mocioni. Pot sa recunosc cu toata sinceritatea ca a fost oarecum coplesitoare prima senzatie.
Desi aflat intr-o stare avansata de degradare, conacul este impunator prin dimensiuni si prin impozanta. Acesta a fost construit dupa planurile arhitectului Otto Wagner, cel care a proiectat de altfel si palatul Mocioni de la Capalnas. Desi am povestit pe larg despre aceasta familie intr-o alta postare, voi mentiona faptul ca ramura Mocioni de la Foeni a primit domeniul de aici o data cu titlul nobiliar si l-a transformat intr-un leagan politic si cultural pentru afirmarea drepturilor romanilor din Banat. Conacul este strajuit de porti inalte, frumos asortate cu arhitectura cladirii. Treptele mari , grupate in trei sectiuni, probabil, segmentau conacul in trei zone distincte de locuit. Aripa din stanga cladirii, acum cu geamuri si usa termopan, sfideaza trecutul si istoria si adaposteste o gradinita. In drepata, la fel, si-a facut loc un magazin, in vreme ce cladirea centrala, cu coloanele inca semete orientate catre cer, care sustin greutatea frontonului sobru, a ramas inca nealterata de impertinenta umana.
Dincolo de geamurile obosite se vede neoranduiala. Satenii curiosi ne striga din poarta: acolo se tin nuntile in sat. Pacat! Ma uit in sus, tencuiala a inceput sa cada. Ma uit pe geam si vad ca si inauntru e la fel. Ma-ntorc cu fata catre porti si ma gandesc: pe-aici intrau trasurile. Ce vremuri! Astazi s-au asternut praful si uitarea.
Trebuie sa stiti ca mai jos de conac, intr-un mic cimitir amplasat la marginea satului, se afla capela Mocioni in care isi gasesc odihna vesnica reprezentanti de seama ai acestei ramuri. Aceasta a fost construita de arhitectul vienez Mór Kallina, in stil sobru si monumental.
Usa din fier , incadrata de doua coloane impunatoare din marmura, frumos decorata cu aplicatii metalice din fier forjat, era zavorata, iar pozele le-am facut prin micile orificii prin care am reusit sa strecor aparatul. Deasupra usii , chiar pe fatada, se afla blazoanele familiei, sculptate in piatra. M-am chinuit sa ma uit in interior si chiar am reusit sa iau niste cadre. Dupa placile de marmura neagra sunt frumos aranjate ramasitele celor care isi dorm somunl de veci.
In centrul cupolei , ca un tipat metalic, coboara catre pardoseala un candelabru din fier forjat. Chiar in fata cimitirului, peste micul parau, este aruncat un pod de caramida care dateaza din perioada ocupatiei turcesti.
Am plecat mai departe. Si ne-am razgandit. N-am mai mers la Capalnas si la Bulci, am vrut ceva vesel, optimist, motiv pentru care am schimbat si sensul, si judetul si-am pornit catre Oravita. Am trecut din nou pe langa conacul din Banloc, trist si semet, uitat de prezent si incapatanat sa isi pastreze ostentativ istoria si faima. La marginea satului am dat peste o crescatorie de struti.
Dar si peste drumuri pline de gropi. Despre Oravita am scris mult si mi-am imaginat acest loc aproape idilic si extrem de rafinat, dar l-am gasit altfel: un loc pestrit, colorat de catre tiganii care ocupasera la propriu si la figurat si gara, si tarabele din preajma. Se facea bisnita la greu. Cu ce? ma-ntreb! Cu saracie, imi raspund!
Gara inconjurata de trepte era luata cu asalt de catre niste turisti sarbi care isi pazeau cu strasnicie posetele, semn ca ghidul isi facea bine treaba. Mergeau incolonati si fotografiau de zor. Gara a fost construita in 1849 si se zice ca a avut functia de statie de cale ferata si a fost prima gara cu ascensor (e adevarat ca peronul este situat mult mai sus de nivelul strazii!). Sa nu uitam ca in 1854 aici s-a inaugurat tronsonul de cale ferata Oravita – Bazias cu o lungime de 62.5 km. Calea ferata a fost construita pentru transportul carbunelui de la Anina la Bazias, in port. Linia ferata trece prin 14 tuneluri si 10 viaducte si a fost o minune la vremea sa. Oraselele astea de munte sunt tare curioase. Sunt construite pe lungimea vaii si habar nu ai cand si daca ai ajuns in centru. Pana la urma s-a intamplat si asta! Si-am dat nas in nas cu Teatrul vechi.
N-am sa insist asupra lucrurilor pe care le-am povestit deja. Acesta este primul teatru din Romania si a fost ridicat in anul 1817 de catre arhitectul Ion Niuni. Este cu atat mai important cu cat acesta este primul teatru din Europa care a fost iluminat cu lampi de acetilena. Am tras de usa si, spre marea mea mirare, aceasta s-a deschis! Nu aveam sa am acelasi noroc peste tot! Chiar in fata, din hol, intrai in sala de spectacol. Intuneric bezna, dezamagiri in valuri curg. Pana la urma cineva mi-a auzit lamentarile si a aprins lumina!
O splendoare avea sa ni se arate. O sala mica de 36m lungime si 15 m latime, de maxim, zic eu, 50 de locuri la parter, extraordinar de frumos decorata in stil rococo, in rosu cu auriu. Interioarele au fost realizate ca o copie fidela a fostului teatru vienez Burgtheatre, dupa proiectele arhitectului Ieronimus Platzger. La inaugurare, intr-una din lojele de la etaj au stat imparatul Francisc I si imparateasa Augusta Carollina.
Din pacate, cortina pictata de Francisc Zech era trasa, deci nu am putut-o admira. Pe scena se odihnea in colt un pian vechi prafuit. Am luat-o in josul strazii cu gand sa vedem vechea farmacie Knoblauch, dar ne-am oprit mai intai la catedrala Adormirea Maicii Domnului, ridicata in 1718, in stil baroc, decorata cu multe picturi si icoane.
Iconostasul a fost realizat la Viena. In spatele altarului se afla amplasata o mica si superba orga.
Nu era slujba, deci am putut-o admira in voie. Am coborat in josul strazii si pe stanga am dat de renumita farmacie Knoblauch. Plecasem devreme tare de-acasa, special sa gasim cat mai multe obiective deschise. Ghinion, desi era 11 dimineata, farmacia avea orar de luni pana vineri de la 8 la 12.
Oboseala mare, frate! Patru ore de munca pe zi de luni pana vineri e truda, nu gluma. Cand sa faci banul cu turistii iti aduci aminte ca e weekend si esti obosit asteptand in timpul saptamanii pret de 4 ore pe zi turistii care nu prea se inghesuie sa vina! Obloanele erau trase. Ce sa tragi cu ochiul? N-ai la ce, decat la efigii, la fatada si cam atat. Ghinion! Daca stai sa te gandesti ca asta a fost prima farmacie miniera din Romania, fondata in 1763, ai avea motiv sa regreti ca nu o vezi, nu?
Azi e muzeul de istorie a farmaciei montanistice! Dar e deschisa cand lumea merge la lucru, nu cand are liber si timp sa viziteze! ROMANIE, te halesc! Lua-o-ar dracului de treaba, ca pe toate le facem cu dosul. Patruzeci si cinci de turisti sarbi lasasem in gara si urmau sa vina sa vada muzeul pe dinafara! De aici am plecat sa cautam Hotelul Coroana. De tot hazul a fost faza. Crezand ca l-am identificat, vad o asistenta la unul dintre geamurile cladirii si o intreb daca stie unde este. Imi arata o cladire banala si imi spune: e restaurant, nu e hotel. Nu e asta, ii spun eu! Intra pe poarta asta si in spate e o ruina de casa, zice ea. Cred ca aia e. Intru, ma uit, dau roata, doar ziduri prabusite. Mai sa fie, imi zic eu, dar nu seamana cu ce ar trebui sa fie! Cladirea pe care o cautam avea o istorie interesanta. A fost ridicata prin 1730, in stil eclectic hibrid, cu interioare fastuos decorate. Cladirea trebuia sa aiba etaj, impartita in doua de un pasaj boltit.
Abia acasa, suparata, am cautat sa vad din nou hotelul pe care il ratasem. Geamul de la care vorbisem cu asistenta era unul dintre vechile geamuri ale hotelului. Nu e prima data cand mi s-a-ntamplat sa constat ca, in calitate de turist, stiu mai multe despre istoria obiectivelor situate in localitati despre existenta carora bastinasii habar nu au. De-aici am tinut drumul catre primarie.
Cladirea a fost construita in stil renascentist si gazduieste si azi primaria orasului. Am vrut sa intru sa o vad si in interior. Veniti Dvs de luni, cand e program de lucru! imi zice parznicul. Hello, lumea , sau macar unii, mai si lucreaza in Romania de astazi, de luni pana vineri cel putin! N-a fost chip, asa ca am iesit. Incurajam turistii sa mai stea, in mama lor, si pe-acasa, nu sa umble de nebuni si sa ne deranjeze pe noi in timpul serviciului! N-am zis nimic de judecatoria orasului, care a fost una dintre primele cladiri ale colonistilor austrieci, ridicata in 1721. Nu m-a impresionat. La fel si Hotelul Imperial care i-a gazduit pe imparatii austrieci la inaugurarea teatrului. Nimeni n-a stiut sa ne spuna unde este casa Matza Neagra sau vila Mateescu. Asta e. La plecare m-am oprit sa vad viaductul. Al meu era deja suparat: ce sa vad, niste ruine? Nu vezi ca nimanui nu-i pasa? imi tot spune el de cateva saptamani bune. Dar eu ma incapatanez sa le vad macar pe cele care inca mai sunt pe axa verticala sau trantite la pamant. Nepotii mei nu le vor mai putea vedea deloc. A tras masina pe dreapta si am sarit imediat jos.
La intoarcere am schimbat traseul. Baronii, ca sunt de Timis sau de Caras, au grija doar de conturile si mosia lor, nu si de drumurile si bunastarea judetelor pe care le pastoresc. Ne-am intors prin Resita. Aici drumurile sunt bune atata vreme cat pleaca din capitala judetului si sunt drumuri nationale sau judetene importante! Ca la noi. Si m-am gandit: care baron va castiga lupta cu regionalizarea? Cum ar fi sa devina Resita capitala Banatului??? Poate pana atunci vine toamna si pica frunzaverde! Sau macar se ofileste! Poate si Bojin se mai inmoaie, aud ca e cercetat de ANI. Dar n-am nici o grija: ciocu mic, USL-ul inca este la putere! Si daca o amanam noi asa pana in septembrie si ne facem ca vrem regionalizare, ce se intampla? Doar nu o sa suparam baronii si sa bagam raca cu capitala! Iar daca nu primim fondurile europene, care e problema? Fura ei din alta parte. Noi sa fim sanatosi si la mai mare!
