Tot ma intreb de ceva vreme de ce femeile din Romania nu au
curajul de a infiinta un partid politic? Multi dintre voi probabil sunteti de
parere ca intr-o societate misogina ca a noastra, femeia nu poate avea un
rol decisiv. Nu am argumentele necesare sa pot sa va contrazic, dar , in
istoria noastra, exista o exceptie care combate regula. Si atunci, ca si
acum, femeia a avut curajul sa infrunte prezentul, sa fondeze asociatii, sa
scrie carti, sa educe copiii, sa isi construiasca propriul camin, sa isi
protejeze familia. Miscarea feminista din Romania s-a nascut in mintea si
cu efortul unei femei puternice si educate, iar, datorita ei, femeile au
obtinut unele drepturi cand acest lucru parea imposibil. Numele ei a fost
Alexandrina Cantacuzino si a fost o feminista marcanta din perioada
interbelica. Ea a infiintat un partid feminin autoritar pentru prima data in
Romania si a fost fondatoarea Gruparii Nationale a Femeilor Romane in
anul 1929. Alexandrina Cantacuzino s-a nascut la 20
septembrie 1876, in comuna Ciocanesti din judetul Ilfov. A fost fiica lui
Theodor Pallady, care se tragea dintr-o veche familie boiereasca din Moldova,
ai a Alexandrinei Kretulescu, membra a unei renumite familii boieresti din Valahia.
Potrivit regulilor sociale, in copilarie a beneficiat de atenţia guvernantelor,
pentru ca ulterior sa fie trimisa in Franta sa isi desavarseasca studiile
universitare. La intoarcerea in tara, s-a casatorit cu politicianul
conservator Grigore Gheorghe Cantacuzino, fiul lui Gheorghe Grigore
Cantacuzino, porecilt Nababul. Socrul ei era una dintre figurile marcante
ale Partidului Conservator si cel mai bogat latifundiar din perioada
interbelica. Familia Cantacuzino se lauda ca era urmasa a familiei imperiale bizantine
si se mandrea cu originea sa greceasca. Acesta a fost motivul pentru care multi
dintre membrii familiei Cantacuzino, inclusiv Alexandrina, au
folosit titlul imperial de print sau printesa. Didina sau Alexandrina
Cantacuzino a fost una dintre initiatoarele miscarii feministe din
Romania si creatoarea Societatii Ortodoxe Nationale a Femeilor Romane. Didina
s-a incadrat perfect in tiparul grecesc: era o femeie scunda, cu fata
prelunga, nas grecesc cu nari proeminente si sprancene bogate, groase si
arcuite, asezate deasupra unor ochi mici si vioi. Parul inchis la culoare si-l
purta aranjat in coafuri sobre, cu carare pe mijloc. Hainele intunecate si
sobre erau lungi, aproape terne. Buna oratoare, vorbea mult si teatral.
Avea o vasta cultura si ii facea mare placere sa isi impartaseasca experientele
personale cu ceilalti. Alexandrina si sotul ei au avut impreuna 3 fii:
Georges - viitor arheolog, Alexandru care a fost impuscat in 1939, la Ramnicul
Sarat, ca legionar, si Constantin zis Bacara, care nu s-a evidentiat prin
nimic. Cei doi soti au trait impreuna cu copiii intr-o eleganta casa,
construita de arhitectul Berindei. Casa avea aspectul unui mic palat cu
demisol, parter, etaj si mansarda, construite in stil eclectic si aristocratic.
Fatada era pusa in valoare de o scara interesanta, asezata in panta. Palatul
era inconjurat de un gard realizat din fier forjat cu porti impunatoare.
Alexandrina a murit la varsta de 63 ani, in 1944, fara sa mai fie obligata
sa cunoasca si sa traiasca umilintele regimului comunist. Multi se vor intreba
ce a facut-o pe Alexandrina Cantacuzino o personalitate importanta
perioadei interbelice. Didina s-a remarcat tocmai prin ideile sale autoritare,
cu mult inainte de aparitia regimurilor autoritare. Femeia acelei perioade
nu avea aproape nici un drept. Desi cand se marita primea dota de la parinti,
ea nu dispunea nici de dota, nici de veniturile realizate in timpul mariajului.
Trebuia sa locuiasca acolo unde ii permitea sotul, sa se ocupe doar de o parte
din educatia copiilor, nu aveau drept de mostenire, nu i se permitea sa lucreze
decat in anumite domenii, indiferent daca terminase o facultate care ii
atesta pregatirea, nu avea drept de vot sau reprezentare politica.
Asta in vreme ce arbatul care avea copii din legaturi extraconjugale nu era
obligat sa isi recunoasca urmasii, nu suporta oprobiul societatii care
condamna doar femeia. In vreme ce barbatul era considerat un Don Juan, femeia
era tratata si blamata ca o depravata. Insusi Titu Maiorescu sustinea in cadrul
unei conferinte sustinuta la Ateneul Roman in 1882, ca femeile isi meritau
locul de la marginea societatii din cauza creierului lor prea mic: „Cum am
putea intr-adevar sa incredintam soarta popoarelor pe mana unor fiinte a caror
capacitate craniana este cu zece la suta mai mica? Abia ajung astazi creierii cei
mai dezvoltati pentru a putea conduce o natiune pe calea progresului si
prosperitatii materiale... Din 1.000 de capatini masurate a rezultat 1.410
grame greutate mijlocie la barbat si numai 1.250 la femei“, ar fi rostit pe un
ton imperativ Maiorescu la tribuna, continuand: „Cu cat inaintam insa in
civilizatiune, cu atat rolul barbatului devine mai greu, cu atat el trebuie
sa-si munceasca mai mult creierul ca sa poata cuceri un loc in economia sociala
si sa fie in stare a-si asigura existenta si viitorul familiei sale. El trebuie
sa miste cultura, el sa conduca sau sa sustina statul, el sa faca a inflori
artele, el trebuie sa largeasca campul ideilor, sa inlesneasca bunul trai al
omenirii prin descoperiri si perfectionari zilnice, aduse in sfera practica a vietii,
pe cand femeia e redusa la un rol cu mult mai marginit in miscarea societatilor
culte. De aici, nici indoiala, diferenta craniana“. Vremurile de atunci isi
purtau razboaiele cam in acelasi fel ca in zilele noastre, doar armele erau mai
primitive. Sofia Nadejde, o renumita publicista si prozatoare, a scris un
articol in „Contemporanul“ in care facea referire la discursul
maiorescian: „Un lucru pe care-l trec cu vederea toti cati vorbesc de
greutatea creierului femeiesc este ca nimeni nu ia in seama sa-l raporteze la
greutatea trupului, femeile relativ cu corpul au creierul mai greu decat
barbatii”. Actrita Maria Flechtenmacher, sotia compozitorului Alexandru
Flechtenmacher scria in ziarul “Femeia romana”: „Ce credeti, doamnelor, ca,
daca ne cedeaza scaunele cand ne vad, inseamna ca ne stimeaza? Nu. (...) Cum
v-ati inchipui ca un barbat care se considera si poate ca chiar este si mult
mai instruit in politica, stiinta, literatura si orice voiti are sa stimeze
ceva pe care il considera mult mai inferior lui?“ Climatul politic nu a fost
niciodata unul prielnic femeilor, dar pot sa afirm faptul ca inca de atunci au
fost barbati care au vazut importanta femeii in societate si le-au sprijinit
eforturile de a se face auzite. Printre acestia s-au numarat: Cezar Bolliac,
Ion Heliade -Radulescu, Alexandru Vlahuta, Dimitrie Focsa, Stefan Zeletin si
Constantin Dobrogeanu-Gherea. Liberalii
nu au aratat deschidere liberala in privinta femeilor, cum nici nationalistii,
extremistii, preponderent legionari, nu erau dispusi sa le acorde nici un fel
de drepturi. Istoria in schimb a pus “cartile” o singura data in mana
femeilor romane: atunci cand sotii lor au plecat pe front, in Primului Razboi
Mondial. Atunci au fost mandatate sa raspunda de treburile administrative
ale societatii, sa dezvolte agricultura si industria, iar din 1916 s-a
infiintat inclusiv un oficiu de plasare a fortei de munca preponderent
feminina. A fost momentul in care femeile au ocupat functiile detinute
pana nu demult numai de barbati in intreprinderi si institutii publice. Femeile
au muncit in spitale, au ingrijit raniti pe front, au administrat tara, dar,
cand barbatii s-au intors de la razboi, acestia le-au trimis din nou la
cratita, aratandu-le unde le este locul. Desi considerata cea mai democratica
constitutie pe care a avut-o vreodata Roamnia (este vorba despre cea din 1923),
aceasta a fost democratica doar cu barbatii. In 1929, Alexandrina Cantacuzino a
infiintat primul partid exclusiv feminin, "Gruparea Nationala a Femeilor
Romane". Ea era de parere ca „femeile nu trebuie sa se inscrie in
partidele politice pana in ziua in care vor avea drepturi integrale“. Primul
sau proiect pentru emanciparea femeii a fost infiintarea in 1910 a "Societatii Ortodoxe Nationale a Femeilor Romane".
Aceasta societate se dorea a fi o alternativa a procesului educational al
fetelor din tara care pana atunci fusesera trimise in pensioanele
europene. Totodata a participat alaturi de Calypso Botez, Zoe Romniceanu,
Alexandrina Floru, Elena Odobescu, Ella Negruzzi, Paximede Ghelmeceanu,
Alexandrina Falcoianu la infiintarea "Consiliului National al
Femeilor din Romania". Acest consiliu avea rolul de a stabili contacte cu
alte organizatii feministe puse in slujba statului, familiei si apararea
intereselor femeilor. In cadrul consiliului functionau 9 departamente:
asistenta sociala, igiena, legislatie, munca, sufragiu, pace, unitatea de
morala, represiunea traficului de femei si presa. Tot Alexandrina
Cantacuzino s-a zbatut sa infiinteze un partid independent al femeilor, astfel
ca, in anul 1929 a luat fiinta "Gruparea Naţionala a Femeilor Romane"
care pregatea femeile pentru viata politica romaneasca. Ea considera ca “a
lupta pentru imbunatatirea soartei femeii, a o indruma din cea mai frageda
copilarie pe calea muncii binelui si a onoarei, este a face feminism, in cea
mai pura, mai inalta acceptiune a lui”. Alexandrina Cantacuzino a
participat la "Consiliul International al Femeilor" de la
Washington si a fost aleasa vicepreaedinta. Tot ea a infiintat la nivel international
"Mica Antanta a Femeilor", grupand asociatiile feministe
din Romania, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia si Grecia. A pus in discutie
teme precum problema tinerelor mame, viata sexuala a femeilor , statutul
copiilor legitimi si nelegitimi, schimbarea legislatiei cu privire la
paternitate si responsabilitatea parintilor. Ceea ce m-a socat atunci cand m-am
documentat pentru acest subiect a fost faptul ca nu barbatii au fost aceia care
s-au straduit sa ii minimalizeze rolul in miscarea feminista, ci chiar membrele
active ale "Asociatiei pentru Emanciparea Civila si Politica".
Acestea au acuzat-o ca s-a erijat in lider al miscarii, ca a incercat sa
monopolizeze atentia publica, ca si-a exagerat rolul si aportul in interiorul
asociatiei. Femeile din Romania niciodata nu au stiut sa tina aproape una
de alta. Ma-ntreb ce sanse ar avea un partid politic al femeilor in Romania de
azi? Dar exista o Alexandra Cantacuzino cu viziune, autoritate si dedicatie
pentru cauza femeilor din tara asta? Cum ar fi privita o astfel de initiativa
de catre politicienii nostri? Si cand au de gand femeile din tara asta sa isi
asume rolul pe care il au, constientizand ca pot fi o forta doar impreuna? Greu
de spus. Pana una-alta, un lucru este cert:Alexandrina Cantacuzino a dominat miscarea de emancipare socio-culturala si
politica a femeilor din perioada interbelica. Desi a fost o personalitate
controversata, ea ramane lidera miscarii feministe din Romania , promotoarea
miscarii de emancipare politica a femeilor din Romania. Luati aminte,
Doamnelor! Se poate! Doar sa vreti sa indrazniti!
