Inca un
sfarsit de saptamana plin. Plin de viata, de bucurie, de munca, de sudoare, de
praf, de tihna, de placere, de savoare…Din nou Dognecea, plecat din Timisoara
seara pe la 7, ajuns inainte de 9 la mosie. Jackie, catelul nostru, are un senzor
special, caci simte motorul inca de cand masina urca prin serpentie. Asa stie
vecinul nostru ca ajungem si ne asteapta
cu bratele in sold si gura pana la urechi in fata portii. “Mai, omule, cum
latra cainele asta cand veniti. Simte de la o posta si sare intr-una.” Scoatem
sacosele din portbagaj si vecinul pune mana de indata sa ajute. Il vad cum
trage cu un ochi in sacose si aproape ca pot sa ii citesc gandurile. Intotdeauna
mananca la masa mea caci are grija de casa in lipsa noastra. Si-ntotdeauna vine
nebuna cu cate o ciudatnie si il invata pe el, barbat care a lucrat in
tinerete in mina, inca o traznaie. Am bagat oalele in frigider, caci de
regula vin cu mancarea gata gatita sa avem timp de muncit in gradina. Barbatul
meu a adus o sticla de vin ramas de la nunta si s-a retras cu paharul pe terasa
sa priveasca lacul in tihna. Un liliac mic, deasupra capului lui, prindea cu
tupeu insecte. Broastele oracaiau cat le tineau gurile, iar greierii cantau
imprejur in iarba.
E tare frumos sa stai afara seara si sa privesti lacul. Nici
nu-i trecea prin cap sa ridice privirea in gradina, caci iarba crescuse de jumatate de metru! J Cumparase de vreo 2 saptamani o
coasa electrica si maine urma sa dea testul pentru permis de libera practica. Ziua la tara pentru
noi incepe pe la 6 dimineata. Bem repede cafeaua si ne facem curaj sa iesim din
casa. Unul la plivit buruieni, altul sa invete sa coseasca. Nea Dumitru,
vecinul, cum aude galagie, imediat intra pe poarta. Umplu cana cu cafea, i-o
pun in brate in vreme ce-mi vad de drum spre straturile cu legume. Roua peste tot, intr-o secunda sunt uda pe picioare. De
fiecare data vine dupa mine, caci ii place sa stam la taclale. El
stie ce unelte trebuiesc folosite si-mi arata cu rabdare. Ii place pentru ca ascult mereu ca o
scolarita silitoare. Il intreb de nevasta, de copii, in vreme ce fac ochii mari
de mirare si-i zic: care dracu-s buruieni? “ Apoi, doamna, ‘un’sa stiu? C-ai
plantat aici minunatii. Uite p-asta o cunosc, e buruiana, zau, hai s-o smulgem
doar p’asta”. Imi da un exemplar-trofeu si, inainte sa smulg ceva,
pun dovada martor langa ea. „Ce
ne facem, nea Dumitre?“ „Poi ce sa faci, doamna, le lasi sa creasca. Eu multe
nici nu stiu sa le zic pe nume, apoi ce sa facem, vom astepta sa dea rod.” Asta
primavara, cand am adus plicurile cu seminte din bancile cu seminte
traditionale, a scuturat din cap ca nu e bine: “cum asa, fara poza? Nu se face,
doamna, ca nu stim ce semanam”.
Facem studiu de caz, ne uitam care este
densitatea plantei pe metru patrat si tragem iute concluzia: sigur e ce-am
semanat. Dar ce? Intre timp, iar se pune pe povesti pana ce barbata-miu isi
scoate jucaria. Ca un om studios, scoate cartea tehnica si se-apuca sa invete.
Vecinul ma lasa dracului pomana si pleaca degraba langa el. Si-l aud din
departare: “Dar hamul, dom’doctor, cum se pune?” “De unde sa stiu, Dumitre?” Stau
si migalesc la jucarie vreo ora, eu, casapita de soare, plimb buruiana prin
gradina in vreme ce-i jumulesc suratele. Ce bune ar fi fost niste indicatoare.
Si-mi jur in gand ca data viitoare nu mai risc. Si poza pun! Pe la 11 deja e
zapuseala mare.
Iau foarfeca manuala de tuns iarba si ma bag intre rasadurile
cu flori. Sus pe deal, ei plimba dracia de la un capat la altul al gradinii.
Pomii in sfarsit se vad si ei, caci marea de iarba e culcata la pamant. L-a
pacalit pe-al meu si nea Dumitru este la butoane. Poarta coasa agatata de gat de parca
danseaza. Iau telefonul si urc in graba sa ii fac o poza. “Parca esti
Terminator, nea Dumitre!” “Dar cine mai e ala, doamna?” “Un film, nea Dumitre,
in care a jucat Arnold Schwarzenegger” “Da eu nu l-am cunoscut” “Pe cine?”
intreb. “Pe Wenger”, zice el. Ma uit la barbata-miu si ne
abtinem sa nu radem. Ii
fac o poza. De fiecare data e bucuros, caci i-am facut album de cand am
cumparat casa. Si se lauda pe la vecini. Acum ceva vreme a venit un alt satean
sa ma roage sa ii fac si lui o poza. “Stai sa iau telefonul, ii zic, si-ti fac
imediat”. “Nu, doamna, sa vin in costum si cu cravata, candidez consilier, am
nevoie de poza frumoasa asa cum numai mata stii sa faci”. “Dar sa stii, al meu
e specialist, nu eu”. “Apoi lasa, doamna, ca eu vreau poza de artist, asa ca
mata. Cand oi fi bolnav ma duc la specialist”. Asta e meritul lui nea Dumitru,
el ma promoveaza. Clar. Dupa vreun ceas, trec la bucatarie. Racoare in casa,
pun oalele la incalzit. Cand pranzul e gata, asez farfuriile si tacamurile pe
terasa si ii strig sa vina la spalat sa se aseze la masa. Pun ciorba in
farfurii si nea Dumitru ia farfuria in brate si da zor sa manance. “Ce faci, mai
vecine? Mananca la masa”, ii zic mirata. “Apoi, doamna, cum sa mananc pe
tablou?” Saptamana trecuta pictasem masa de pe terasa si omul se simtea dator
sa tina farfuria-n poala. Dupa masa a venit cu soare si caldura mare.
Dadusera gata jumatate de gradina, dar ramasese inca de cosit tot pe-atat.
Barbata-miu a picat mort si-a adormit instant. Spre seara, negri de praf, ne-am
tras langa casa.
Sus, pe deal, iarba era toata cosita si al meu se pregatea de
stropit gradina. La gard s-au strans vecinii, semn ca nea Dumitru povestise de coasa si lumea venise la muzeu. Nu stiu cum de nicaieri au inceput
disputele politice, care cu cine voteaza, motiv ca spiritele sa se incinga rau.
Proptit cu coatele pe gard, al meu radea de se spargea. Parca cineva decupase faza
din Poiana lui Iocan din Morometii si-o pusese-n scena chiar in fata portii. Seara am gatit spaghetti, am pus lingura si furculita pe masa si le-am
umplut farfuriile ochi. Nea Dumitru mai mult le alerga decat le manca. Ii arata
barbata-miu cum se manaca si la fiecare imbucatura zice: ”Ei dracie, mai mult
rotesti furculita decat inghiti. Cum ziceai, doamna, ca le spune? Ia sa imi
scrii pe hartie ca sa tiu minte”. Am zambit atunci la fel ca si acum cand scriu
caci stiam ca nu vrea ca sa stie ce-a mancat, ci ca sa se laude in sat. Am mai
patit-o si cu cartoful dulce, cu broccoli, cu ghimbirul, cu turmenicul si cu
goji. Era primavara cand venisem cu lastarul de goji si el citea pe eticheta:
“Auzi, doamna, e bun si de lichior”. “Las’ca-ti fac si lichior, doar sa creasca
si rodeasca.” S-a prins lastarul, dar e mic, asa ca lichiorul mai are
de-asteptat. Astazi ziua a trecut in viteza. Am dat iute cu aspiratorul, am
maturat terasa si curtea din jurul casei. “Doamna, de ce pui masinaria?” “Ca sa
fie curat data viitoare cand venim” , ii zic in vreme ce alergam prin casa.
“Da’cine a facut murdar?” ma-ntreaba mirat si imi dau si eu seama: sunt nebuna,
obsedata, asta e, in vreme ce iau mopul si dansez pe gresie de la un capat la
altul. La 4 am inchis pravalia. Jackie latra trist sau plange in limba lui. Nea
Dumitru sta si mai trist sprijinit de gard: “Apoi va astept saptamana viitoare.
Nici o grija, sunt atent la casa si stropesc eu gradina”.
Ne urcam in masina,
ii facem cu mana si ma gandesc: a venit vara. Zeci de masini zac de lene la
umbra de-o parte si de alta a Ogasului. Corturile sunt montate, pe mese stau in
deruta sticlele cu bere. Miroase a mici. Intorc capul spre Lacul Mic. Plin de
lume pe carare, toti in costume de baie. E frumos la tara.
