Doamne, ce film! Si
ce poveste! Si cate momente frumoase! Un film care te obliga sa parcurgi intreg
spectrul de sentimente: de la ras la plans, de la tristete la bucurie! Un film
pe care TREBUIE sa il vedeti! Se numeste “The Book Thief”, in traducere: “Hotul
de carte”. Filmul este o drama americana, bazata pe romanul cu acelasi nume
scris de catre romancierul australian Markus Zusak, avandu-i in rolurile
principale pe: Emily Watson, Geoffrey Rush, Sophie Nelisse si Ben Schnetzer.
Desi naratorul este “moartea” a carei prezenta nu se vede pe pelicula,
fiind doar “vocea” care ne relateaza povestea, maniera de prezentare este una
lirica din care respira sentimente de o caldura cel putin stranie din gura unui
astfel de personaj. Moartea, prin vocea lui Roger Allam, spune povestea cu
duiosie, uneori cu tristete, alteori cu bucurie. Ba chiar are si umor pe
alocuri, astfel incat, fara sa vrei, te gandesti: daca moartea ar fi asa, nici
macar nu mi-ar fi frica de ea! Actiunea este plasata in timpul Germaniei
naziste, in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand moartea chiar avea
de lucru din greu si ai crede ca nu ar mai avea timp sa ne abureasca
spunandu-ne povesti! Ea ne povesteste viata unei fetite aflata in pragul
adolescentei, Liesel Meminger interpretata de catre actrita canadiana Sophie
Nelisse, care este data in grija unor parinti adoptivi si isi face prieteni
noi: pe Ruddy, vecinul si colegul ei de
scoala, interpretat de Nico Liersch, si un tanar evreu, Max Vanderburg,
interpretat de catre Ben Schnetzer, care
este ascuns in casa parintilor adoptivi. Filmul debuteaza cu Liesel care
calatoreste cu trenul impreuna cu fratele mai mic, Werner, si mama lor spre casa parintilor adoptivi carora urmeaza sa le incredinteze
copiii. Fratele ei moare pe drum, iar la funeralii, unul dintre gropari scapa o
carte pe care Liesel o ia cu ea in casa in care avea sa locuiasca, desi nu
stia sa citeasca. Noii parinti sunt doua firi total diferite: tatal, Hans
Hubermann interpretat magistral de catre Geoffrey Rush, care o iubeste intr-o
maniera plina de tandrete si o alinta spunandu-i “Your Majesty”, care o invata sa
citeasca si ii construieste un dictionar pe peretii din pivnita casei. Cartea
pe care Liesel avea sa invete sa citeasca nu era alta decat “Manualul
groparului”, cartea care ii amintea de funeraliile fratelui ei. Mama adoptiva,
Rosa Hubermann, interpretata cu mult talent de catre Emily Watson, o femeie
apriga, pe fata careia nu se poate citi emotia, vesnic ancorata in realitatea
imediata, nu este dispusa sa isi arate sentimentele, cu atat mai putin sa i se
intrevada slabiciunile. Liesel este martora atat a “noptii de cristal”
(Kristallnicht) din 1938 in care evreii au fost ridicati din case de catre
nazisti, cat si procesiunii de ardere a cartilor “negermane”, actiune menita sa
curete tara de actele indecente si
imorale. In acea seara memorabila, ea aceasta reuseste sa salveze o carte dintr-o gramada
impresionanta, ascunzand-o sub haina. Ea este vazuta de catre sotia primarului,
Ilsa Hermann, cea care o angajase pe mama Lieselei sa ii spele si sa ii calce
rufele. Cand fata merge sa ii duca hainele apretate si calcate, ea descopera in casa primarului o biblioteca impresionanta si este invitata de catre Ilsa sa
citeasca oricand doreste. Dar secretul lor este repede descoperit de catre
primar care isi obliga sotia sa renunte la serviciile mamei fetei si ii
interzice orice contact cu Liesel. Pana aici nimic spectaculos, dar trebuie sa
va spun ca sunt multe momente atent punctate: cum erau copiii indoctrinati de
mici, cum frica obliga oamenii sa isi traiasca viata in secret, cum se fereau toti de toti, cum isi dramuiau hrana, cum ezitau intre obligatia de a-si pastra
sentimentele umane nealterate si frica ce ii imblodea sa se gandeasca la denunt
de teama represaliilor, de modul in care saracia ii obliga sa se retraga in
cultura, incercand sa supravietuiasca prin pastrarea unui spirit curios, vesnic
in cautare de noi adevaruri. Cum erai invatat sa taci sau sa gandesti fara sa rostesti,
sa nu-ti privesti interlocutorul in ochi de teama sa nu iti descopere adevaruri
tainuite. Am fost socata sa vad copiii intonand cantece naziste, sa vad
insemnele naziste umpland peliculele filmului pana la saturatie. Dar sa revenim
la subiect. Povestile sunt legate prin personaje si, desi nu se intampla in planuri
temporale diferite, ci in planuri paralele, in casa lor era adapostit Max, un
tanar evreu, al carui tata il salvase pe batranul Hans Hermann de la moarte in
Primul Razboi Mondial, iar acum isi platea datoria morala adapostindu-i fiul.
De frica sa nu fie prinsi, Rosa ii pregatise patul pe podeaua din pivnita. Max este cel care
observa schimbarea in comportamentul Lieselei si intreaba de unde a invatat
atat de multe cuvinte incat dictionarul se umpluse cu noi cuvinte de nu mai
incapeau pe pereti. Liesel recunoaste ca in sat o biblioteca fusese salvata,
iar ea era primita sa citeasca atunci cand ducea rufele inapoi. Secretul este
pastrat in mod tacit, fara sa se ceara masuri de precautie sau sa se invoce
juraminte. Dar un moment anume este de o sensibilitate iesita din comun! Afara
era friga, iarna, cu zapada asternuta in troiene. Max o intreaba pe Liesel cum
este vremea afara, lansandu-i o rugaminte emotionanta: “Daca ochii ar putea sa
povesteasca, cum ar descrie ei vremea de afara?” Fara sa vreau, m-am gandit cat
de frumos ar fi ca oamenii sa invete sa povesteasca nu folosindu-se de gura, ci
povestind cu ochii sau cu sufletul in imagini! Ce minunata lume s-ar deschide in fata
noastra si ce bogatie de trairi ne-ar invada viata! Liesel , care devenise o maestra
a cuvintelor povestite cu ochii, are un moment de revelatie si ii povesteste cu
inima o zi de iarna: se strecoara afara si aduce o galeata cu zapada in beciul
intunecos in care Max uitase culorile zilei, dar si umbrele noptii. Ochiul
vigilent al tatalui nu o scapa pe fata din privire si intra si el in joc, aducand alte doua galeti pline cu zapada, strecurandu-se de frica gurii slobode pe la
spatele nevestei lui. Rosa aude zgomotele inabusite de veselie si, cand coboara
in pivnita, intra in vartejul unei batai
cu bulgari de zapada, dupa care toti impreuna construiesc un superb om de
zapada, transformand o banala noapte de iarna in cea mai frumoasa sarbatoare a
Craciunului. Trecusera doi ani de cand Max devenise omul pivnitelor tainice si
prafuite, incalzite de sperante si vise frumos tesute. In noaptea aceea, omul
de zapada s-a topit, iar Max s-a imbolnavit, fiind la un pas sa moara. Nu am sa
va povestesc toate acele intrebari izvorate din mii de temeri, ci credinta si
devotamentul Lieselei care se strecoara in casa primarului si “imprumuta” carti
pe care i le citeste lui Max, aflat in coma, intorcandu-se la locul faptei,
returnandu-le pe cele citite si plecand pe furis cu altele noi. De fapt, de
aici vine numele cartii si implicit al filmului: cartea este simbolul
sperantei, este flacara care te tine treaz atunci cand in jurul tau este haos,
iar lumea viseaza monstri. Sunt atat de multe momentele induiosatoare care te
fac sa te gandesti de mii de ori la viata ta si a altora incat mi-e tare greu
sa le aleg in cuvinte! Rudy Steiner, baiatul blond, frumos si devotat, pe care
nu il putea intrece nimeni la alergat, dupa plecarea tatalui la razboi, se
implica si mai tare in prietenia lui cu Liesel. Si cum se intampla intotdeauna
cand tii la cineva, acesta isi da seama ca ceva se intampla cu prietena lui. El
o prinde in timp ce fata iese pe furis pe fereastra casei primarului, cu cartea in mana, si
este revoltat, neintelegand de ce fura carti in loc de mancare cand toata lumea
moare de foame! El este cel care ii pune porecla ” hoata de carte”. Rudy insista
atat de mult sa afle tot adevarul incat,
fara sa vrea, Liesel recunoaste ca in casa lor este adapostit un fugar. Sunt momente
de o delicatete atat de fragila incat ti-e teama ca o sa se franga emotia si o
sa se faca tandari umplandu-ti sufletul de lacrimi! Un astfel de moment este
cel al fricii din timpul raidurilor cand toti locuitorii se strang in beci unul
langa altul intr-o tacere de iti sparge timpanele! Atunci Liesel, nestiind cum
sa faca fata fricii ce se cuibarea in intreaga ei fiinta, incepe si isi spune povestea, iar toti ceilalti se agata de
povestea ei ca de coada unei sperante de viata! Dar beciul este un fel de
metafora cinematografica in acest film: beciul – adapostul lui Max cel tanar si
plin de speranta, beciul pe post de dictionar, cea mai frumoasa forma de
rezistenta spirituala, menit sa deschida universuri si cai de comunicare,
beciul – in forma sa ludica, dar si in forma sa punitiva, rascolit de nazisti,
plin de vechituri menite sa mascheze si sa acopere taine si persoane; beciul
inchisoarea din care Max iese in timpul unui raid sa se bucure de noapte si de
stele, ca de o libertate furata si recastigata. Dupa ce se face bine, Max
paraseste casa de teama ca nu cumva parintii Lieselei sa nu fie prinsi ca il
adapostesc si sa fie impuscati. Liesel, crezand ca nu este auzita, ii spune lui Max ca Rudy stie de existenta lui si de faptul ca este ascuns in beci. Fata
este atat de marcata de plecarea lui incat se refugiaza in locul unde cei doi si-au construit impreuna o frumoasa prietenie si se pune pe
scris pana a adormit. In noaptea aceea, moartea avea sa isi duca rolul la
perfectiune. Un raid neanuntat avea sa ii ingroape pe toti cei dragi Lieselei:
parintii ei, Rudy, fratii si mama lui Rudy. Doar ea, printr-o sansa pe care beciul
avea sa i-o ofere, avea sa supravietuiasca. Scoasa dintre molozuri si asezata
printre cadavre, strange la piept o carte descoperita printre caramizi si din
nou Ilsa o vede. Eu am inteles ca Ilsa a fost sansa Lieselei in doua momente
cruciale si inclin sa cred ca am intuit bine pentru ca imediat asistam la o
scena de dupa terminarea razboiului in care usa croitoriei tatalui lui Rudy se
deschide si in prag apare Max, zambindu-i Lieselei care ii sare fericita in
brate. Moartea avea sa ne dea de inteles ca Max a fost alesul ei si au avut
impreuna copii si nepoti si au trait fericiti, iar, dupa atata amar de vreme,
venise si momentul Lieselei sa treaca in randul celor drepti, la onorabila
varsta de 90 de ani! O viata plina, traita frumos, in cuvinte rascolind
amintiri dragi despre oameni care au invatat-o sa pretuiasca viata dincolo de
temeri si tristeti. Si ca finalul sa fie
unul fericit, moartea ne face o confesiune spunand ca Liesel este aceea care a
facut-o sa se intrebe cum o fi sa traiesti viata din plin. Pentru ca la final,
nimeni nu se mai agata de cuvinte, pentru ca doar pacea ramane dincolo de orice
fiinta. Ce frumoasa alinare ca umanitatea sa haituiasca moartea, ridicandu-i semne
de intrebare!
