Maria Tanase - un brand de tara fara egal

Povestea Mariei Tanase a inceput in satul oltenesc Mierea Birnicii de pe Valea Amaradiei, sat in care, la 17 ani, Ion Coanda Tanase vindea zaharicale prin Craiova. Se decisese sa lase Bania si sa-si faca rost in Bucuresti vanzand rahat cu apa rece la portile Cismigiului. In 1905 s-a angajat ca muncitor la gradina boierului Alexandru Marghiloman unde n-a stat foarte mult, mutandu-se ucenic la vestitul florar Vermeulen. Aici a deprins meseria cultivarii florilor de sera si a zarzavaturilor. In 1907 s0a angajat la Gradina Botanica de pe Dealul Cotrocenilor unde a intalnit-o pe ardeleanca Ana Munteanu din satul Carta, Fagaras cu care s-a insurat. Maria Tanase s-a nascut in capitala, in mahalaua Caramitarii de Jos, pe 25 septembrie 1913, fiind al treilea copil la parinti. Parintii reusisera sa isi cumpere o casa cu acoperis de stuf si o bucata de pamant in ulita Livada cu Duzi din mahala. Casa era asezata la marginea Bucurestiului, astazi inima cartierului Tineretului.  Cei doi soti s-au ocupat cu cultivarea pamantului, folosindu-si cunostintele invatate in perioada uceniciei in gradini.Cand afacerea a inceput sa mearga, si-au adus muncitori din satele natale, iar sotii Tanase au inceput sa prospere. Florile le vindeau in Piata cu Flori de la Hanul lui Maniuc. “Le vindeam angro. Negustorii iti dadeau banii dupa vreo 2-3 zile. Era o rusine sa te duci sa iti vinzi singur marfa. Mergeam pe jos cu cate 200 de buchete de crizanteme“, „Am muncit de mic. Toti copiii se jucau, numai noi nu. Primeam pauza doar atunci cand era prea cald. Pliveam, recoltam ardei iute, apoi culegeam cu galetile. Dupa ora patru dupa-amiaza veneau oltenii si cumparau cate o suta de ardei deodata…Ma intreb si acum cine manca atata ardei…”scria mai tarziu Maria Tanase. Si-a iubit tatal si fascinatia ei pentru scena s-a nascut o data cu povestile olteanului despre lumea pe care o descoperea in Bucuresti: “Acuma imi dau seama de ce mi-am iubit atat de mult pe taica meu! Uite asa facea si el cu muncitorii lui de la gradina cand ii iesea un ban in plus.” Ion Tanase iubea teatrul si opereta si se presupune ca aici vindea o parte de buchetele cu flori daruite artistilor. Tanase tatal stia pe de rost ariile interpretate de tenori, iar cand ajungea acasa se dezlantuia chiar el in propria sa reprezentatie artistica in fata familiei. Canta, dansa, imita, povestea cu lux de amanunte tot ceea ce vazuse in culisele spectacolelor bucurestene.In timpul razboiului, cand barbatii erau plecati pe front, Tanase era deja batran si isi muncea livada cu ajutorul prizonierilor de razboi. Cand Bucurestiul a fost bombardat, o bomba a cazut in gradina lui si i-a omorat doi oameni. Apoi au venit comunistii, iar Tanase n-a scapat de opresiune fiind considerat “taran mijlocas” si i-au dat inclusiv nepotii afara din scoli. Cand a dat sa moara, deja batran si neputincios, dar perfect lucid, si-a rugat un prieten “sa sarute pamantul tarii cand se va elibera de comunisti si din partea lui”.

Copilaria Mariei a fost una grea, nevoita sa renunte la scoala in clasa a III-a si pusa sa munceasca in gradina alaturi de ceilalti membrii ai familiei. prima oara a urcat pe scena Caminului Cultural “Caramidarii de Jos” din Calea Piscului, la serbarea de sfarsit de an a Scolii Primare nr 11 in anul 1921, apoi pe sena Liceului “Ion Heliade Radulescu”. Cand avea 15 ani, s-a inscris la concursul “Miss Romania”, dar a picat la proba “costumelor de baie”, juriul considerand ca avea picioarele prea groase, iar corpul ei era in formare. In cartea “Maria cea fara de moarte” scrisa de Gaby Michailescu, impresarul artistei, el povesteste  ca frumusetea ei a fost sesizata de un medic tanar de la Spitalul Central care a sedus-o si a lasat-o grea la varsta de 16 ani si care i-a provocat un avort. In urma acestei intervenii, Maria n-a mai putut avea niciodata copii. Multi ani mai tarziu, aflata pe patul spitalului Fundeni, cu cateva zile inainte sa moara, aceasta s-ar fi confesat”o viata intreaga am suferit pentru ca nu las in urma mea copii”. Maria a regretat toata viata acel avort si a cantat cu o pasiune si o deznadejde profunda aceasta experienta miscand pana la lacrimi audienta. Ea canta despre moarte si despre blestemul pentru “cine iubeste si lasa/Dumnezeu sa-i dea pedeapsa”. Dupa avort, Maria a fugit de-acasa si s-a angajat casiera intr-un birt dintr-una din mahalalele bucurestene. Debutul ei neoficial a avut loc intr-una din carciumi, iar cantecele ei bucurau mesterii care veneau sa o asculte. In 1930 s-a angajat la “Bufet de 7 lei” unde l-a cunoscut pe Sandu Eliad, regizor la Teatrul Baraseum, cel care avea sa o prezinte folcloristului Harry Brauner. In 1934, la 21 de ani, a fost acceptata sa cante la Teatrul de Vara Carabus, condus de marele actor Constantin Tanase. Aici a cantat intr-un grup vocal alaturi de Lia Bogdan, Marcel Emilian, Milica Milian si Stefan Glodariu, Pe 2 iunie a debutat in revista Carabus – Express a lui N. Kiritescu. 

Constantin Tanase i-a propus pseudonimul Mary Atanasiu sau Elise Lame. “Lui m-a recomandat Alfred Paximade care nu mai putea dupa mine:”Ia fata asta; e vesela, dezghetata, plina de talent”. Dupa ce, de forma, m-a intrebat”Fa fata, ce vrei tu sa joci?”, Tanase mi-a dat rolul unei bagatoare de seama intr-un sextet. In a doua scena, dadeam branci celor care stateau…Pe afisele acestui spectacol am fost trecuta subt numele de Elise Lame. In a doua revista, mi s-a pregatit un cache-sexe cu pene de strut, sutien, pantofi de lame si o palarie gen fresh-cancan. Cum sa ma imbrac asa, eu, care veneam dintre razoare si bibilici?! In ajun de premiera, mi-am facut bocceaua si am plecat. Pe afis eram de astadata Mary Atanasiu.“ (Maria Tanase – Interviu de arhiva). A revenit in lumea teatrului cand era deja renumita, jucand alaturi de Ion Manolescu, si in film alaturi de Marcel Anghelescu, Mihai berechet si Florin Piersic in “Ciulinii Baraganului”. In acelasi an a inregistrat romanta “Mansarda” compusa de Nello Manzatti la casa de discuri “Lifa Record”. reusita a fost extraordinara cu toate ca imprimarea a fost de proasta calitate. La scurt timp a imprimat “Nunta tiganeasca”, iar succesul a fost si mai mare. O singura fata de placa a acoperit in 3 luni o pierdere de 80.000 de lei, o suma imensa la acea vreme. Apoi a fost angajata la “Columbia” din Viena, sub directa indrumare a muzicologilor Constantin Brailoiu si Harry Brauner, unde a inregistrat alte discuri cu melodiile “Cine iubeste si lasa” si “M-am jurat de mii de ori” pe care le-a imprimat cu acompaniamentul tarafului de lautari Costica Vraciu de la Gorj. “Inapoindu-ma, m-am dus si m-am propus sa cant la radio. Am avut succes. Cu 10.000lei pe luna m-a angajat Vladoianu, ca de la el sa trec la primul restaurant la care am cantat, platita cu 2000 lei pe seara. ce a urmat se cunoaste” (Maria Tanase – Interviu de arhiva)  debutul radiofonic a avut loc in 20 februarie 1938 si a fost acompaniata de taraful Ion matache din Arges. 

Ea a cantat in cadrul emisiunii “Ora satului” melodiile: “M-am jurat de mii de ori”, “Marie si Marioara”, “Tiganeasca”, “Cand o fi la moartea mea”. taraful lui Matache era format din 2 violonisti, un basist, un cobzar si-un tambalist. Succesul a fost inimaginabil, continuand sa fie invitata saptamanal la Radio Romania. Toate aceste inregistrari au fost distruse de Garda de Fier in 1940, pe motiv ca distorsionau folclorul autentic romanesc. Adevarul era altul: Maria avea multi prieteni din randul intelectualilor evrei precum harry Brauner si jurnalistul Stephen Roll (Gheorghe Dinu). Maria isi marcase drumul spre celebritate si succesul a fost cu atat mai mare cu cat ea invatase sa cante fara profesor, cantand ca femeile de la tara la sezatoare sau ca lautarii de mahala. Constantin Brailoiu a indrumat-o sa isi aleaga repertoriul “direct de la izvoare”. Pe 17 august 1938 a cantat la incheierea cursurilor de vara ale Universitatii Populare de la Valenii de Munte, prilej cu care istoricul Nicolae Iorga a numit-o “pasare maiastra”. 

In acelasi an figura ca angajata a Teatrului Alhambra condus de Nicolae Vladoianu. In aceeasi toamna a lansat “Mi-am pus busuioc in par” si “habar n-ai tu”, ambele melodii compuse de catre Ion Vasilescu. In 1939 a urcat pe scena Pavilionului Romaniei din cadrul Expozitiei Internationale de la New York impreuna cu orchestra lui Grigoras Dinicu si naistul Fanica Luca la Casa romaneasca unde l-a avut ca spectator pe fostul presedinte american Herbert Hoover , dar si a celui aflat in exercitiu, Franklin Roosvelt, dar si a lui Andre Gide, Yehudi Menuhin, George Enescu, prof. Dimitrie Gusti, Constantin Brancusi. Dupa 1940 cand Miscarea Legionara a fost cooptata la guvernare, a fost interzisa muzica de petreceri si muzica lautareasca pe terasele si-n gradinile de vara. deoarece multi patroni de localuri continuau sa puna inregistrarile ei, legionarii au demarat actiunea de distrugere a discurilor ei. Multi diplomati si oameni de afaceri “ii ingropau cabina cu flori”, printre admiratorii ei numarandu-se si americanul Ben Smith, supranumit si “regele aluminiului” care a cerut-o de nevasta, propunandu-i sa o ia cu el in America. “Era in iunie 1940 si plecarea ar fi insemnat fuga de razboi. Maria a ajuns doar pana in Italia. Acolo, lovita de amorul de tara, cum spunea ea, lasa totul balta si se intoarce in Romania”, povestea impresarul ei. Un an mai tarziu s-a maritat cu Clery Sachelarie, fost mosier si magistrat, asociat la restaurantul Wilson. Dar Sachelarie era jucator inrait la cursele cu cai si viata lor impreuna a fost tare nefericita. Gaby Michailescu zicea: “ El n-a muncit toata viata. Maria il scuza, spunea ca ii e inger pazitor, ca o adora. I-am propus sa il iau cu mine in turneu, sa ma ajute la realizarea afiselor. A refuzat. Nu fac eu d-astea, a spus dansul.”. Constantin Brancusi a povestit cum Garda de Fier lupta impotriva pornografiei, iar Maria Tanase, mare amatoare de sah, protesta impotriva miscarii legionare jucand sah goala. Dupa aproape un an, i-a fost interzisa prezenta in studiourile de inregistrare si cantecele ei scoase din play-list-urile radioului. Cu toate astea, in 1941, a fost inclusa in turneul de promovare a Romaniei in Turcia.

A cantat in revista Melody Revue de la Istanbul si a sustinut recitaluri la Rediodifuziunea din Ankara, Sulfikidar, unde guvernatorul capitalei i-a propus un angajament permanent la Radio Ankara si i-a oferit o vila pe insula Buyuk- Adaiar. Presedintele tarii, Iamet Inonu, i-a oferit un post de cercetator la Institutul Etnografic si cetatenia de onoare a Turciei, dar Maria le-a refuzat. Se pare ca Turcia era locul de intalnire a tuturor serviciilor de spionaj din lume, motiv pentru care, la intoarcerea in tara, maria tanase a devenit tinta serviciului secret al armatei germane Abwehr, care a incercat sa o recruteze, dar ea a refuzat colaborarea. In 1941, Maria s-a intors cu alt turneu in Turcia cantand in istanbul si Ankara. A fost vazuta frecvent in compania lui Alfred de Chastelain, ofiter in serciviile secrete britanice care lucrase vreme de 14 ani in Romania si unde fusese directorul companiei petroliere Unirea. Acesta parasise tara cand Romania a intrat in razboi alaturi de Germania nazista. Intre 1943 si 1946 a cantat pe scena mai multor teatre din capitala si a participat la multe turnee de mare succes in Franta, Bulagia, Iugoslavia, Ungaria si Polonia, fiind invitata inclusiv la serbarea Pomului de Craciun de la regimentul de Garda Calare unde a cantat piese folclorice si colinde. La eveniment au participat Regele Mihai I si Regina Mama Elena, Maresalul Ion Antonescu, profesorul Mihai Antonescu si alti membrii ai guvernului. A cantat in spitalele umplute la refuz de raniti de pe front impreuna cu George Enescu, George Vraca si Constantin Tanase unde a recitat cuplete la capul tinerilor tarani raniti pe frontul de lupta. A avut o relatie amoroasa cu premierul Armand Calinescu, ucis de un comando legionar. A interpetat roluri in drama tolstoiana “Cadavrul viu” avandu-l ca partener pe maestrul Ion Manolescu, profesorul ei de la Conservatorul Regal de Muzica si Arta Dramatica. A primit rolul principal feminin in “Sfinxul de la Hollywood” de Nicolae Kiritescu. Cronicile vremii mentionau: “ In teatrul nostru de dive cu atitudine, intonatii si gesturi confectionate, arta spontana a Mariei este un indreptar. cand intrupeaza personaje din repertoriul clasic , actorii casca ochii mari si exclama: “Ce-i asta, ce-nsemneaza, cum se poate?” ” A jucat rolul Jenny Spelunca din “Opera de trei parale” a lui Brecht. In decembrie 1950 s-a casatorit cu jurnalistul Clearch raul Victor Pappadopulo-Sachelarie (Clery Sachelarie), iar doi ani mai tarziu a acceptat sa profeseze la Scoala Medie de Muzica nr.1 din capitala unde le-a avut ca eleve pe Victoria darvai, Ileana Constantinescu si Natalia serbanescu la catedra de canto popular. A lansat melodiile “Dragi mi-s cantecele mele” si “Aseara vantul batea”. In decembrie 1955 i s-a decernat Premiul de Stat, iar in octombrie 1957 a primit titlul de Artista Emerita, an in care a primit rolul Ancai din coproductia romano-franceza “Ciulinii Baraganului”. In 1958 a inregistrat la Casa de Discuri Electrecord 4 cantece populare traduse si adaptate in franceza: “Doina de Dolj”, “La meladiction d’amour” (Cine iubeste si lasa), “danse montagnarde” (Uhai, bade), “Tiens, tiens, tiens et na” (Iac-asa) pe un singur disc editat in colaborare cu casa frantuzeasca “Le Chant du Monde”, disc care a fost premiat in 1965 cu “Grande Prix du Disque” (marele premiu al discului) decernat de Academia “Charles Cros” din Paris. in 1963 a cantat impreuna cu taraful Gorjului, perioada in care a descoperit ca sufera de cancer la san si ca trebuie sa se opereze de urgenta, dar a refuzat sa intrerupa turneul in care se afla, iar boala s-a extins rapid la plamani. “Isi administra seara de seara, in cabina, injectii anesteziante ca sa poata rezista durerilor ce-i imobilizau gatul” (lucrarea “Maria Tanase” – Maria Rosca). La ultimul spectacol de la Hunedoara, ea le-a spus spectatorilor din sala: “ Fratilor, eu nu mai pot. Am cancer la san si o sa mor in curand. De acum nu mai veti mai vedea”. Se apucase de fumat la 16 ani si a continuat sa fumeze toata viata. Rapusa de boala, Maria Tanase moare cateva zile mai tarziu, la nici 50 de ani, pe 22 iunie 1963, in casa natala, in prezenta tatalui si a sotului ei. Pe 22 iunie 1963, in casa natala, Maria Tanase fiind pe patul de moarte, si-a redactat testamentul care a fost incredintat lui Temistocle Popa. Ea a precizat ca nu dorea ca inmormantarea sa se transforme in “mascarada si panoram” si ca nu dorea decat sa se construiasca o fantana la drum secetos, sa fie ajutati studentii saraci si sa fie inmormantata pe un pat de flori. Slujba a fost tinuta de parintele Vasile, cel care o botezase, cununase si tot el a si inmormantat-o. Dupa decesul ei, sub perna, a fost gasita o scrisoare adresata lui Clery Sachelarie, sotul ei: :”Plec inainte sa-ti incalzesc pamantul. Culege-mi visurile pe care le-am avut langa tine si imparte-le oamenilor. iar voua, cele 49 de frunze verzi din primavara si galbene in toamna pe care mi-am plimbat anii va las cate o lacrima de emotie: Adio, frunza verde, frunza galbena, tu ma salta, tu ma leagana…”, “le doresc viata lunga si sanatate tuturor, celor pe care i-am cunoscut, chiar daca unora le-am stat greu in drum si au considerat sa ma cunoasca dupa placul lor si nu dupa caracterul si firea mea. Imbratisez pe toti si doresc sa le fie viata imbelsugata.” “Cu limba de moarte ii rog sa nu aduca nimanui la cunostinta despre moartea mea cu exceptia oficialitatilor si in orice caz inmormantarea sa fie anuntata cu o ora mai tarziu chiar celor ce m-au cunoscut. Nu vreau mascarada. Sa nu mi se faca parastas decat la sase saptamani. sa-mi care apa cu cofa si sa se inchine cineva la cimitir in fiecare zi timp de sase saptamani”. A fost condusa pe ultimul drum de mai bine de jumatate dintre locuitorii Bucurestiului. In testamentul lasat posteritatii si-a exprimat dorinta ca fantana sa fie sapata in Fagaras, unde romanii sa se opreasca sa bea apa si sa-si aminteasca de ea, dar dorinta nu i-a fost indeplinita niciodata din lupsa fondurilor. “Pe un drum secetos, sa se scobeasca o fantana pentru drumetii insetosati. As vrea ca mama sa nu afle de moartea mea, sa i se spuna ca sunt plecata undeva pentru tratament si din cand in cand sa i se citeasca o carte postala de la mine.”  A avut un repertoriu format din aproape 400 de cantece populare din toate regiunile tarii. A performat in localurile: Neptun, café Wilson, Parcul Aro, Luxandra, Luther, Continental, Prispa-nalta si multe altele. A avut o prumoasa poveste de dragoste cu generalul englez Greer, fost sef al Misiunii Militare de la Bucuresti, dar si cu sculptorul Constantin Brancusi. Unii spun ca ar fi fost agenta Serviciului Special De Informatii (SSI) condus de catre Eugen Cristescu. Arghezi spunea despre ea: “Cine calca silaba romaneasca, stihul si cantarea, ca subtila maria Tanase? Diavolul. Nici el”, iar Eugen Barbu completa: “Nestinsa sa-i fie amintirea, sa nu plangem, asa cum a dorit, sa ne inchipuim ca a plecat undeva prin tara si, ori de cate ori o auzim, sa ne bucuram ca fapturilor asemenea ei le e dat sa traiasca vesnic…”. “Fiecare trantura are ritm, desen si culoare melodica proprie”, spunea Maria Tanase, ar George Enescu afirma: “Nu stiu de unde vine fata asta, va rog sa o lasati in pace, daca a rasarit din vreo ghinda sanatoasa, samanta va incolti si va creste. Stejarul va umbri curand toate buruienile”. Ea era de parere ca “versul mahalalelor ingemaneaza surprinzator elementul citadin cu cel rural rezultand un efect de neasteptata forta ironico-satirica”. Brancusi o indemna;”Zi-mi, Marie, cantecele noastre numai pentru mine” si se intorcea cu fata la perete, sa nu-l vada ca plange, “cand te aud as fi in stare sa daltuiesc pentru fiecare cantec de-al nostru o “pasare maiastra” “ mentiona ea in jurnalul ei “ A fost invitata de onoare, nu lautareasa. Mi-a aruncat banii, desi era plina de datorii…Nesocotitule, cum de ai luat banii omului! Sa n-am paine si nu cant la nunta” scria Gaby Michailescu, Maria dadea studentilor saraci bilete gratuite la concertele ei pe care le scria in cabina cu rujul. Colectiona vase de ceramica din toate regiunile tarii cu care isi impodobea apoi casa”. Aceasta a fost Maria Tanase, agent secret sau nu, on om haruit de Dumnezeu sa dea alinare oamenilor. sa-i invete sa se bucure si, bucurandu-se, sa traiasca.

 

 

Cum se distrau bucurestenii odinioara

Dupa anii 1900, capitala avea aproximativ 300.000 de locuitori, iar bucurestenii locuiau in case, majoritatea fara etaj, dar cu curte si gradina. Cele mai inalte cladiri aveau trei etaje si erau amplasate in centru.  “Trasurile deschise”  plimbau doamnele si domnisoarele la Sosea, ca sa-si etaleze toaletele, fie ieseau in parc, pe boulevard sau mergeau la cofetarie, la cafenea, la cinematograf. In  1933, in Bucuresti existau 50 de cinematografe si peste 600 de restaurante, cafenele, berarii, birturi si gradini de vara.

In zilele  calduroase de vara, trecatorii isi potoleau setea apeland la  vanzatorii de “braga” si “salep”, bauturi de origine turceasca, iar doamnele pofticioase isi cumparau zaharicale turcesti : susan si rahat.

Trotuarele strazilor erau impanzite de vanzatori ambulanti care erau gata sa vanda orice. Odinioara, cine avea pantofi sau ghete mergea la  lustragiii asezati discret pe trotuare sa-si curete pantofii.

Trasurile sau  birjele erau “taxiurile” trase de cai si se spune ca erau aproximativ vreo 600, conduse de lipoveni sau “muscali”, imbracati in pelerine lungi. In numarul lor nu erau incluse: saretele boieresti si  carutele care traversau majoritatea strazilor de pamant sau podite cu lemn, ori putinele strazi pietruite.  Principala statie de trasuri se afla pe Calea Victoriei, in fosta Piata a Teatrului National.

Ceilalti mergeau cu omnibusul, o trasura mai incapatoare. Orice hotel respectabil avea propriul omnibus cu care isi ducea si aducea clientela de la gara. Trebuie spus ca atunci Bucurestiul avea deja vreo 200 de masini. Trebuie spus ca atat masinile, cat si trasurile aveau numar de inregistrare.

„Pe timpul verilor bucureştene de odinioară, orăşenii mai cu vază aveau de făcut o alegere de-a dreptul filosofică.  Ori îşi puneau papionul, căci mai ales despre bărbaţi este vorba, şi se duceau în locuri unde puteau mânca salate străvezii sau crustacee, până li se apleca, răstimp în care aveau drept unică salvare băutul unui vin nobil atât de acru, încât li se strepezeau dinţii, ori se îmbrăcau în cămăşi cu mâneci scurte şi îşi pierdeau orice urmă de nobilime prin grădinile cu tarafuri unde înfulecau câte trei porţii de ciorbă de burtă cu ardei iute, după care îşi stingeau fierbinţeala cu câteva halbe de bere, atât de reci, că erau aburite.”  In perioada interbelica, cine avea bani si rang inalt, pleca in vacanta la Balcic, Predeal, Breaza sau Bran. Cine era un aristocrat modest, ramanea acasa si incerca sa se distreze cat mai bine cu putinta. In perioada aceea, viata mondena din saloanele conacelor boieresti se muta pe tersasele restaurantelor si gradinile carciumilor bucurestene.  Aici cheflii petreceau de seara pana dimineata, cu mancare, bautura si dans. Regula era regula: NU mancai mujdei la masa daca seara ieseai cu nevasta din casa. Nu era de bonton! Una dintre melodiile preferate ale Romaniei interbelice reda intocmai aceasta atmosfera a Bucurestiului interbelic. Versurile erau urmatoarele:
„Aş vrea într-o seară să ne întâlnim
Dar nu ştiu când e mai bine să ieşim
Lunea n-are nici un rost
Marţi e rău ca merge prost
Miercuri ştii şi tu că e zi de post
Joi mi-e imposibil să te întâlnesc
Că mănânc c-un unchi pe care-l moştenesc
Vineri nu se poate, nu
Că postesc şi eu şi tu
Numai sâmbătă putem să ne dăm rendezvous
Şi dacă ne-o place stăm chiar până-n zori de zi
Că duminică putem dormi
Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară
Într-o cârciumioară la şosea
Unde cântă un pian şi-o vioară
Şi-unde nu ne vede nimenea
Perechi perechi amorezaţii stau la masă
Şi nu văd nimic în jurul lor
Guriţă iau de consumaţie ce le pasă
Dacă-şi fac jurăminte de-amor
Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară iara
Într-o cârciumioară la şosea
Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară
Într-o cârciumïoară la şosea
Unde cântă un pian şi-o vioară
Şi-unde nu ne vede nimenea
Perechi perechi amorezaţii stau la masă
Şi nu văd nimic în jurul lor
Guriţă iau de consumaţie ce le pasă
Dacă-şi fac jurăminte de-amor”.

Iesitul seara intr-o carciumioara la Sosea era un act social, o afirmare a propriei valori. Pentru ca socializarea era importanta intr-o Romanie care se dorea luata in seama si o capitala care era alintata ca „Micul Paris”. Existau restaurante faimoase in tara si in strainatate precum Hanul lui Manuc, Capsa, Casa Vernescu, Caru cu Bere sau Casa Doina. Iar carciumarul erau printre cele mai temute persoane, pentru ca stia cum sa se apropie de onorabila clientela si sa afle tot ce misca in lumea buna. Caci aici era locul in care se desfaceau intrigile politice si se rasturnau si formau guverne.  Iar una dintre cele mai mari placeri era aceea de a sta la taifas la un tap de bere. Multe dintre carciumile de odinioara erau repere topografice in geografia capitalei. Unele au facut istorie: carciuma lui Nita Sterie care era amplasata la intersectia strazii 13 Septembrie cu Uranus, carciuma lui Tabacu, amplasata la colţul strazilor Traian si Ghenadie Petrescu,  carciuma  lui Chibrit, situata la intersectia Căii Griviţei cu Bulevardul Filantropia. Aici era locul de intalnire al oamenilor cu bani: Manafu Scofita, State Scorteanu, Ionică Lungu, Jean de la Obor , Diaconescu Barbosu si Gica Talianu. Perioada interbelică a lansat muzica de mahala prin intermediul artistilor premiati la concursurile internationale din Occident. In timp ce femeile preferau romantele, valsurile si tangourile, barbatii preferau cantecele de petrecere.  Pe langa lautarii de birturi, au aparut si lautarii profesionisti : Zavaidoc, Cristian Vasile, Dorina Drăghici, Titi Botez, Jean Moscopol sau Ioana Radu care purtau haine negre, papioane sau lavaliere, sacouri impecabil croite. Unii au refuzat sa isi puna la naftalina costumul popular: Ion Luican, Maria Lătăreţu şi Rodica Bujor. 

Cristian Vasile unul, dintre cei mai cunoscuti cantart de local ai vremii, 
excela in romante si tangouri, ramanand celebru prin cateva melodii : „Zaraza”, „Mandolinatta”, „Azi noapte te-am visat”, „Mai spune-mi că nu m-ai uitat”.

Jean Moscopol a cantat alaturi de Edith Piaf si a inregistrat in cariera sa peste 300 de discuri. El a jucat si in filme regizate de Jean Mihail („Aur” 1931) si Jean Georgescu („O noapte furtunoasă” 1942). Muzicologii l-au considerat  primul in topul celor trei vedete ale localurilor capitalei de altadata, alaturi de Cristian Vasile si de Zavaidoc. Slagarele sale „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară”, „Dă-mi guriţa s-o sărut”, „Rumba geloziei”, „Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă” sunt inca ascultate si astazi.

Carciumile erau vestite pentru traditia lor culinara, prin mancarurile si vinurile care erau servite. Pitoreasca este povestea carciumaresei chioare de la „Trei ochi sub plapumă”  despre care se povesteste ca ar fi ramas chioara de ochiul stang intr-o incaierare cu hotii care i-au calcat crasma si i-au chinuit barbatul, sperand sa le dezvaluie locul in care tineau ascunsi banii. In lupta care s-a incins intre crasmareasa si cei doi hoti, unul s-a trezit cu-n facalet in cap, iar celalalt i-a spart ochiul. Aici se manca cea mai gustoasa ciorba de burta, piftie sau tuslamaua, scordoleaua de raci sau sarmalele. Aici se intreceau lautarii in cantece de dragoste si petrecere. Vinul il servea rece, adus cu oala din pivnita, fapt care oprea clientii din drumul spre o alta crasma renumita, cea a lui Mos Pascali, situata pe  strada Romana: „La el nu găseai vin la gheaţă, pentru că gheaţa răceşte stomacul. Nici vin în vas pe tejghea nu se pomenea. Vinul trebuia să se bea proaspăt din butie. Cât cereai atât aducea. Cobora în pivniţă şi-ţi aducea vinul cu cana. Moş Pascali nu dădea alt "mezelic" la vin decât covrigi de la biserica. Cine voia venea cu salam sau alte cele, venea cu ele in buzunar.  La Hugues, erau in meniu: „creier rasol cu sos picant”, „curcan la tavă” sau „porumbei fripţi”, iar la Broft, se servea: „şniţel din uger de vacă”, „melci cu mujdei ca la Dolj” sau “limbă pane”. Constantin Bacalbaşa vorbeste intr-una dintre cartile sale in care evoca Bucurestiul de altadata despre localul „Christodor, pe strada Râureanu, colţ cu Podul Mogoşoaiei, era un restaurant pur oriental, foarte bine asortat, căci bucătăria era condusă de nevasta patronului, cucoana Uţa. Dar vara, madam Uţa nu mai  gatea atât de gras, ca să nu-şi piardă clientela din cauza căldurii. În loc de friptură de iepure cu smântână sau muşchi de berbecuţ la tigaie, ea prefera peşte, salate şi îngheţate, chiar dacă erau mai ieftine. La fel gândeau şi bucătarii altor localuri mai populare. Spre pildă, în locul clădirei restaurantului Epureanu, de mai târziu, în tinereţea mea era o şandrama galbenă, o casă atât de joasă de puteai pune mâna pe acoperiş, o adevărată ruină umedă, dar cu o grădină frumoasă şi mereu plină pe timpul verii, unde se găsea restaurantul La Clopoţel. Motivul acestui nume se datora invenţiei proprietarului, anume micul clopoţel ce se afla pe fiecare masă. Când îl scuturai de două ori, chelnerul ştia că vrei să comanzi mâncare, dacă se auzea un singur clinchet, însemna că vrei băutură, iar la trei scuturături de clopoţel cereai nota de plată.”  

Despre restaurantul „Iordache” tot Constantin Bacalbaşa scria: „Pe vremuri, actuala clădire a restaurantului Iordache, din strada Covaci, nu exista. În locul ei era tot un fel de şandrama, ca multe altele din centrul vechiului târg. Ca să pătrunzi în local trebuia să apleci capul, de parcă intrai într-un bordei… Dar mâncarea era foarte bună şi din acest motiv lumea venea la Iordache foarte des, indiferent de anotimp. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, aici nu se prea făceau vizite pentru băut, ci pentru mâncat. Patronul avea un bucătar ardelean care mai scăpa tarhon în ciorbe, în loc de leuştean, ceea ce îi înnebunea de plăcere pe muşterii.” Bacalbaşa precizeaza ca,  in acest restaurant, nu de gaseau „sufleuri, creier sau ficat parizian”, ci „cap de porc cu varză, urzici sleite cu usturoi, mâncărică de ardei gras cu ouă, pulpă de porc ca la Turda, stufat de văcuţă, slănină afumată cu varză sau tocăniţă oltenească de purcel”. Faptul ca acest local a avut o perioada mai lunga de existenta decat altele s-a datorat celebrului umorist Nae Orasanu. Iata cum acelasi Bacalbasa povesteste despre prezenta acestui personaj in local: „Marea vâlvă a restaurantului acestuia, care avea bucătăria curat românească, a început din ziua când umoristul Nae Orăşanu a compus nostima sa listă de bucate care, în parte, a rămas până la noi şi sunt sigur că se va perpetua peste ani. Iată, atât cât îmi amintesc, o parte din poreclele lui N.T. Orăşanu! Pâinea era numită o abondenţă, gheaţa era cremă de Siberia, scobitoarea – o baionetă, tacâmul – un regulament, ţuica – o idee, socoteala/ protocolul,  întristarea - nota de plată, cârnaţii mici – mititei, cârnaţii mari, cu piele – patricieni, un ardeiu roşu – o torpilă, varza acră – origine de Belgrad, sticla cu vin – o pricină, ocaua cu vin, împreună cu sticla de borviz, la gheaţă – o baterie, apa chioară – o naturală, păhărelele pentru tărie – plutoane, paharele pentru vin – regimente, cafeaua turcească – un taifas si cate altele asemenea.  Carciuma oamenilor de cultura (scriitori, pictori, actori, ziaristi) era „La Bucureştii de altădată”, de pe strada Alexandru Sahia. In salonul mare, pe peretii erau atarnate la mare cinste tablourile unor  importanti scriitori si artisti romani, printre care Slavici, Caragiale, Cosbuc. Renumita era specialitatea casei,  faimoasa fleica de Braşov, servita pe fund de lemn, pe care chelnerul o taia in fata clientului in fasii subtiri. Aici se manca picant, motiv pentru care piperul era inlocuit in solnita cu ardei iute pisat, alaturi de sare. Renumite erau si casciumile „La Iancu” unde musterii veneau pentru patricieni „în must”, iar pentru faimoasa ciorba de burta si tuslama regala trebuia sa treci pragul crasmei  „La Mitică Dona”, din Piata Bibescu Voda. Aici clientela era formata din pescari, zarzavagii, cheflii, branzari, macelari. Cei mai buni mici se serveau la Carului cu Bere de pe Stravopoleos.  Pentru specialitatile la gratar, ca erau  patricieni „în must”, antricoate de vaca, presarate cu cimbru, sau organe de porc, de vaca, miel si vitel, stropite din belsug cu mujdei si insotite de castroane cu muraturi asortate, trebuia mers pe strada Blanari, fie la „Hanul cu tei”, fie la carciuma „La Iancu”. Mancarurile erau si atunci, ca si acum, potrivite la gust cu usturoi si ceapa, condimentate cu ardei si hrean, acrite cu otet, zeama de varza sau bors, aromate cu verdeata proaspata de patrunjel, leustean sau marar. Pe locul actualului Hotel Bucuresti, intr-un imobil prabusit la cutremurul din 1977, la parter si la primul etaj, se afla  Cofetaria Nestor. Aici se serveau café-frapé si Mazagrin, bere germana, vermut italian, coniac indigen, citron pressé si oranjada. Specialitatile de cofetarie erau pregatite dupa retete vechi de catre priceputi cofetari: Coube-Jacques, Krantz, profiterol, tort si merengue-glacé, inghetata simpla ori asortata cu frisca si “langue de chat”, Joffre, alune de padure pudrate fin cu sare, Parfait Marechal, prajituri “Bibescu”, pricomigdale, cafea turceasca si cafea-filtru. La parter, intr-o ambianta rafinata, se vindeau bomboanele cu visine trase in ciocolata si fructele confiate, bomboane fondante. Printre cafenelele renumite erau "Bulevard", "Kübler", "Terasa Otetelesanu" si renumita cafenea "Capsa" care era cafeneaua rezervata high-life-ului bucurestean, oamenilor politici si a  boierilor.  In "cafeneaua Otetelesanu"  s-au cantat primele acorduri de jazz din Romania. La "cafeneaua Nestor" se intalneau intelectualii bucuresteni. “Bucurestiul a fost cand umil, cand orgolios, cand lenes, cand intreprinzator, viteaz ori las, stralucitor sau ponosit… Peste toate si la un loc, un oras care a implinit ce-i mai bun sau mai rau intr-un spatiu istoric, cultural, economic, spiritual…” In cafeneaua  interbelica, printre aroma cafelei de calitate si fumul  trabucurilor se dezbateau stirile zilei, se comentau  ultimele articole citite in gazete.  “ Bucurestiul interbelic e o strainatate de culori, de arome, de zgomote si ritmuri, de oameni si firme. In Bucurestiul interbelic oamenii au trait si idealul, si prostia insangerata, au simtit si rafinamentul extrem, si opacitatea grosolana, au avut generosi si ticalosi, echilibrati si fanatici, lucizi si fantasti, buni si rai, bine si rau. Bucurestiul interbelic este locul unde s-a intamplat totul.” (Ioana Parvulescu)  Lumea buna mergea la teatru, la "Capsa", la "Corso", la "Carul cu bere" sau la "Melody",  la un concert la Filarmonica.

Poetul Virgil Carianopol spunea: “La Capsa se discuta politica la fel de mult ca despre bucatarie, patiserie sau amor. Capsa e central intregii societati, al celor care fac parte din cele mai diverse cercuri, al adulterurilor secrete, al intrigilor diplomatice si al combinatiilor financiare. Apoi, la ora ceaiului, e randul doamnelor din inalta societate si al atasatilor de ambasade. Ca sa devii scriitor, trebuia sa obtii botezul Capsei, care, fara nici o firma literara, era totusi redactia redactiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire”. Istoria Capsei incepea la 1830 cand, in locul unde se afla azi Capsa, se deschidea birtul "Casa Slatineanu", ulterior cu o celebra sala de dans, cunoscut in oras pentru preparate orientale si italienesti. Multi ani mai taziu, birtul a fost cumparat de Dumitru Capsa, un macedonean din orasul Moscopole. Desi avea patru fii, mezinul, Constantin Capsa, a preluat meseria de cofetar a tatalui. Constantin Capsa avea si el 12 copii, insa doar patru dintre acestia, Vasile, Anton, Constantin si Grigore, au dus mai departe meseria  tatalui si au au deschis cofetaria “Anton si Vasile Capsa”. La inceput, Vasile Capsa aducea de la Viena bomboane fondante, oua de ciocolata si caramele, ulterior au comercializat limonada, prajiturile fine, bomboanele si ciocolata, importate de la Paris. Aici au fost folosite pentru prima data cutiile din lemn, panglicile si staniolul. Cel care avea sa dea un suflu nou afacerii a fost Grigore Capsa care studiase  arta cofetariei la Paris, la celebra Casa Boissier . El a fost acela care, in 1886, a inaugurat hotelul si cafeneaua cu acelasi nume.  Capsa a fost locul  de intalnire al personalitatilor politice romanesti si internationale, al jurnalistilor si artistilor. Incepand cu anul 1930, "Casa Capsa" a devenit “Cafeneaua scriitorilor si artistilor”, “singurul local intelectual de pe Calea Victoriei”, dupa cum ii spunea Tudor Arghezi. Aici, Regele Ferdinand a primit vizita generalului francez Joffre, ocazie cu care fratii Capsa au lansat o prajitura din ciocolata, dupa numele generalului. In 1896, cand imparatul Franz Iosef a vizitat Romania , fratii Capsa au realizat in cinstea sa prajitura "Molles Francois Ioseph, Garnier, des merveilleux, chocolate Francois-Ioseph". Dar "Casa Capsa" a fost  prima cofetarie din Romania care a vandut inghetata. Pe vremea aceea, doamnele si domnisoarele nu aveau voie sa intre in "Capsa", nici macar insotite de parteneri, localul functiona in regim de club al barbatilor si servea ca loc de intalnire unde se discuta politica, se discuta arta, literatura se citea presa si se comenta viata sociala. Interdictia era cunoscuta si respectata, nefiind altceva decat o conditie tacit acceptata. Cu toate astea, trasurile opreau in fata celui mai renumit local bucurestean, iar distinsele doamne comandau inghetata pe care o serveau in trasura, lasand astfel ragaz domnilor sa le admire. Insusi Tudor Arghezi , vorbind despre eternul feminin, comenta: “Nimeni n-a pictat unul dintre cele mai caracteristice momente ale psichologiei romanesti, mai exact bucurestene. Acela in care o femeie, ultra eleganta, fina, frageda si parfumata traverseaza strada, prin noroi… E o poema intreaga modul cum, distinsa, cocheteaza cu baltoacele.”  

In Banat, ca si in Transilvania, bucatarii erau adusi de la Viena, in Bucuresti erau adusi de la Paris. Legumele erau fierte prea mult si intotdeauna servite cu sosuri grele. Carnea era de regula fripta. La desert se serveau, dupa moda europeana, budinci fierte sau gatite la abur si jeleurile inchegate de cartilaje animale, dar si prajiturile romanesti precum  cozonaci, placinte si clatite cu dulceata. Mancarea se tinea in racitoare cu gheata. Cine le avea, era considerat din start un om bogat. Dan Silviu Boerescu a adunat din carti de gastronomie rare si manuscrise unicat aceste retete interbelice printre care amintim: pui umplut cu raci, berbec cu sardele, salata de crizanteme, sufleu de mamaliga, serbet de iasomie, vrabii cu sos si mamaliga, perisoare in vin cu stafide, placinta de bojoci de miel, uger de purcica, bors cu cuiul usei, Bibesco cu piure de castane, alivenci, arpagic Istanbul, becatine cu trufe, bors cu cuiul usei, bujenita de iepure, buture imparatesc, carne ametita, carnaciori de raci, chitonag de gutui, clapon umplut, coarda de lamaie, costite de porc in prapur, dulceata de patlagele verzi, epigrame de miel, flori de salcam coapte, haragnis-balmus, lapte de migdale, lapte zburat, lostrita gatita domneste, muhalebiu, mustalevria, parjoala negustorului, pelin de mai, pelincile Domnului / scutecele lui Hristos, pesmeti de sacaz, placinta de bojoci de miel, platica lui Odobescu, prepelite in mat, Principele Nicolae (cu migdale si fisticuri), puiul coanei mari / puiul tatei / puiul gazdei vrednice / pui Sultanica, pui umplut cu raci, purcel alandala, rachiu cu indrisaim, salata de crizanteme, schembea, scordolea, sirop de samanta de pepene galben, sufleu de mamaliga, sulisoare, supa cu strudel de maruntaie, salaul gastronomului rafinat, serbet de iasomie / de flori de lamaie / de micsunele / de nufar / de porumb, snitel de nuca, sold de cerb, timbala de castane, trahana, uger de purcica, unt negru, vrabii cu sos si mamaliguta, zalatina de toporasi, zulufi si a publicat volumul “Mancaruri de altadata”. Iata cateva dintre aceste renumite retete:

Cartofe cu sardele: sa speli cartofele si sa le cureti; pune putin unt intr-o tingire sa-l topesti, apoi tavalind fiestecare cartofa in faina o pune in unt si le lasa acoperite pana se ruminesc; apoi ungi o farfurie cu unt, toarna putina smantana; tai cartofele roate; iei putine sardele si le curati, le tai subtire si le pui pintre cartofe; presari pe deasupra posmag; pui intr-o tigaie putina grasime si putina ceapa taieta de se topeste si oparesti cartofele; apoi le mai pui putin pe jaratic.

Muschi de vitel invalit: sa iei muschi sau carne macra sa o prajesti si sa tai felii subtiri, sa le bati cu cutitul si le sareaza putin; carnea ramasa sa o toci marunt cu petrinjel verde, coaja de alamaie, pane muiata in lapte si putina smantana; apoi intinzi tocatura aceasta subtire pe feliile de carne si le invalesti ratunde; apoi pui in tingire putina slanina sau grasime, ceapa, frunza de dafin, ceva cimbru si morcovi, toate taiate felii; pui feliile cele invalite deasupra, le sarezi si torni deasupra otat si apa cat sa le cuprinda, si le lasa sa fearba; cand sunt gata pui carnea in blid si torni sosul, cat trebuie, prin sata.

Maiuri de gasca cu cerc de orez imprejur: Sa iei maiuri de gasca, le speli, le sarezi, le pui in tingire; supt maiuri pui noua sau zece felii de ceapa si morcovi roate taiati; impanezi maiurile cu cuisoare, apoi pui jumatate litra smantana, o mana posmag si cateva bucatele unt sau grasime buna; acoperi cu capacul, pui dedesupt si deasupra jaratic si le lasi un ceas sa se coaca bine; apoi scoti maiurile si iei grasimea de pe sos, si peste celelalte radacini si cuisoare pui cateva linguri de zama si sa le scazi degraba; apoi asezi maiurile in farfurie, unde trebuie sa fie gata cercul acel de orez, si torni sosul pe dansul. Cercul acela de orez se face in urmatoriul chip: sa pui o bucatica de unt sa se infierbinte; sa pui inlauntru petrinjel verde hacuit, pui si 83 dramuri orez, taie si o ceapa in patru, pui putin piperiu; apoi le lasi toate acestea sa fearba un ceas si tot pui din vreme in vreme cate putina zama, ca sa nu se rumineasca orezul; indata ce se va muia orezul sa scoti ceapa si piperiul afara, si sa pui o bucatica de unt de raci; apoi pui in alta tingire o bucatica de unt sa se infierbinte, pui putin petrenjel verde si vro cateva ciuperce taiete si le lasi sa scada, puind si putin piperiu pisat; cand va fi scazut, sa pui putina faina, o lingura sau doua smantana si iarasi sa scada; din orezul mai sus-zis sa faci impregiurul farfuriei un cerc frumos, si apoi pui de-a curmezisul un rand de ciuperce si un rand de gaturi de raci, tot cat de doua degete unul de altul departe, ca sa fie ca o cordea; apoi fiind cercul gata, vei pune maiurile de gasca cu sosul lor.
* mai - ficat;
* posmag - pesmet;
* unt de raci - preparat obtinut din carapacele racilor bine pisate si amestecate cu unt, ca un aluat; topit pe foc si strecurat, se sareaza si se pastreaza la rece.

Branza zburata: laptele de vaca indata ce se va mulge sa se puie pe foc sa fearba; si ferband, iei lapte acru de oi cu un polonic, il pui in lapte pana ce cuprinde laptele deasupra si-l lasi de ferbe pana ce se corasleste; pe urma il torni in strecatoare, il lasi de se scurge bine, si apoi il scoti din strecatoare si pui botul pe lesa pana se scurge bine; si-l iei pe urma la framantat, pana se face ca un alifiiu; apoi ii dai sare cata trebuie, si iarasi sa-l framanti bine; si puind in putini putina sare, bati branza cu un pilug si presari si deasupra putina sare; sa-i pui frunza de alun si sa bati lut deasupra.
* coraslit - lapte branzit la fiert;
* pilug - pisalog.

Dar n-as vrea sa ma opresc aici cu aceasta incursiune gastronomica a Bucuresti-ului interbelic. Un alt capitol al vietii sociale bucurestene l-a reprezentat laptaria.

"Hai la iaurt cu caimac,

Face bine la stomac!

Cine ia doar de la mine

Toată viaţa-i merge bine!”

Trebuie sa stiti ca si scriitorii mai nonconformisti care, neputand sa traiasca din drepturile de autor, si-au deschis laptarii, cafenele sau magazine de cartier  in capitala.  Cei instariti, aveau pensiuni turistice in statiuni ca Vatra Dornei, Băile Olăneşti sau Predeal.  Unul dintre cei care isi completa veniturile din turismul balnear era Lucian Blaga. Dar nu toti erau instariti, astfel incat laptaria era afacerea cea mai la-ndemana. Primele laptarii aparusera in secolul 19, atunci cand a aparut si Tradiţia „Lăptăria lui Enache”, din Piata Universitatii. Între cele două razboaie, in Bucureşti, au existat doua laptarii – cluburi literare, frecventate exclusiv de catre oameni literati, care au apartinut unor poeti din generatia avangardista, mai exact laptaria “Constantinopol”,  care ii apartinea lui Dumitru Cosma, supranumit „poetul lăptar” . Laptaria era amplasata la parterul unei case cu etaj, impartita in doua sali. In prima sala se vindeau produse pentru acasa, iar in cea de-a doua era amenajat birtul unde se serveau bucate preparate in bucataria din spate si se bea din belsug. Probabil va intrebati de ce laptaria era organizata astfel! Pentru ca evaziunea fiscala era practicata si atunci, ca si acum: taxele pentru laptaria amplasata in fata erau mai mici decat taxele pentru birtul care functiona in spatele draperiilor groase trase ziua in amiaza mare.  Aici s-au perindat aproape toti poetii avangardisti ai timpului, pentru ca patronul servea mancarea si bautura pe credit, iar unora le dadea chiar gratis.  Este evident faptul ca laptaria mergea atat de bine incat acoperea si gaurile birtului din spate. “Constantinopolul” devenise atat de renumita datorita celor care ii treceau pragul:  poetul Victor Valeriu Martinescu, a carui opera era ignorata de lumea literara contemporana. El isi tiparea versurile in editii limitate, pe bani imprumutati, pe care se chinuia apoi sa le vanda prin cafenelele si restaurantele frecventate de oamenii cu bani. A avut curajul de a-si tipari poeziile pe afise pe care le-a lipit in tot Bucuresti-ul, riscand amenzi usturatoare de la primărie. Într-o astfel de poezie si-a dat „demisia din generaţie”, iar in altul si-a scris poezia – manifest „răvaş deschis generaţiei anului 2000”.  Alt client al laptariei era Victor Eftimiu. care venea uneori insotit de sotia sa, actrita Agepsina Macri. Victor Eftimiu pleca intotdeauna de la laptarie cu o ulcica de pamant plină cu un kg „cremă de iaurt”.  Intr-o zi, Mitică Cosma l-a întrebat ce face cu atata „lăptărie” aproape in fiecare zi, iar dramaturgul i-a raspus: „Dac-ai avea un pic de spirit comercial, măi băiete, te-ai îmbogăţi! N-ai mai sta să faci pe Mecena cu lapte covăsit, pentru nişte papă-lapte de literatură covăsită…Are Gipsi a mea o reţetă teribilă pentru ten numai pe bază de iaurt. Lux, măi Cosma! Ce Nivea… Dac-ar afla-o madame Bulandra şi Miţa Filloti, ţi-ar cumpăra câte o tonă de iaurt pe săptămână şi, în curând, ar da buzna în magherniţa ta tot coconetul răscopt al Bucureştilor, ca să-şi mai netezească ridurile.”  Nimeni nu stie daca sotia sa chiar folosea laptele in acest scop, dar Victor Eftimiu era mare amator de lactate de vreme ce era des intalnit atat la laptaria lui Stephan Roll care nu avea nici un nume, cat si la „lăptăria lui Marcu”, un negustor de pe Calea Moşilor care era cautat pentru iaurtul sau exceptional din lapte de bivolita. Laptaria lui Gheorghe Dinu, care semna cu pseudonimul Stephan Roll,  se afla pe strada Bărăţiei. Desi clientii erau cam aceiasi, era de notorietate faptul ca aici  se bea mai mult si se manca mai putin. Aici isi faceau veacul Saşa Pană, Felix Adelca, H. Bonciu, Zaharia Stancu, Barbu Solacolu si Horia Fulger. 

Imaginile sunt preluate de pe internet, prin urmare nu imi apartin.

 

Virginia Andreescu - PRIMA FEMEIE ARHITECT din ROMANIA

Astazi am stat agatata de volanul masinii si, ca de fiecare data, ascult prin rotatie radiourile. Evident ca, printre calupurile cu puvblicitate, ascul ne voie si emisiunile radio. Cineva, persoana importanta la un post de radio, povestea despre femeile renumite ale Roamniei, cele care au fost no 1 in topul femeilor de succes la nivel mondial. Cand a fost pronuntat numele Virginiei Andreescu am ramas putin contrariata. Initial, m-am gandit ca memoria mea incepuse sa ma lase incet, dar sigur. cand am ajuns acasa in fata calculatorului, aveam sa devin si mai socata, caci toate articolele de pe net, inclusiv pe site-ul arhitectilor din Bucuresti, aparea informatia ca romanca noastra a fost prima femeie arhitect din lume. As vrea sa spun raspicat:nu, nu, nu, NU! Nu a fost prima femeie arhitect din lume, ci doar din Romania! Si acesta este un merit indiscutabil si nu inteleg de ce trebuie sa ne impaunam cu ceea ce nu suntem! 

Virginia Andreescu-Haret s-a nascut pe 21 iunie 1894 si a fost nepoata pictorului peisagist Ioan Andreescu si sotia matematicianului si astronomului Spiru Haret, fiul ministrului Educatiei Publice sub Regele Carol al II-lea. Cand fata avea 9 ani, mama ei a decedat si a fost obligata sa aiba grija de cei 3 frati mai mici si gospodarie. I-a placut sa picteze in acualrele, iar picturile ei apartin astazi Colectiei de Stampe a Bibliotecii Academiei Romane. datorita greutatilor familiale, a fost obligata sa studeize acasa, a absolvit liceul in privat, luandu-si examentul de bacalaureat la Liceul Mihai Viteazul. cand a implinit 18 ani, s-a inscris la Scoala Superioara de Arhitectura unde a intrat pe primul loc, iar, la absolvire in anul 1919, a devenit prima femeie arhitect din tara. Simultan, ea a absolvit si cursurile facultatii de Belle-Arte. In 1923, la 29 de ani, s-a angajat la Ministerul educatiei nationale, la serviciul tehnic de unde s-a si pensionat in 1947. A fost prima femeie promovata in grad de arhitect inspector general, iar pentru activitatea profesionala i s-au decernat numeroase premii care i-au confirmat valoarea ca arhitect. A reprezentat in perioada interbelica Romania la Congresele Internationale de Arhitectura de la paris, Roma, Moscova si Bruxelles. A proiectat palatul Tinerimea Romana – edificiu realizat pe 7 etaje si decorat cu basoreliefuri cu scene din antichitate, liceele Dimitrie Cantemir si Gheorghe Sincai, pavilionul administrativ si dependintele Aeroportului Baneasa, Biserica Sfanta Treime , Cinematograful Parc de la Govora, Cateva dintre primele blocuri din beton armat construite pe Calea Victoriei din capitala si multe altele.  S-a stins din viata in ziua de 6 mai 1962 lasand in urma sa o opera impresionanta.

In 1890, deci cu 4 luni inainte de nasterea arhitectei romance, Signe Hornborg (186201916) obtinuse licenta in arhitectura la Universitatea de Stiinte din Helsinki. Ea nu a profesat niciodata, dar ea a fost prima arhitecta din lume care a obtinut o diploma in arhitectura. Din pacate nu am gasit nici o poza cu ea.

In 1902, Julia Morgan (1872-1957) absolvea facultatea de arhitectura Ecole des Beaux-Arts din paris. ea a profesat vreme de 45 de anisi a proiectat peste 700 de cladiri: biserici, birouri, spitale, magazine si cladiri din sistemul educational, inclusiv Hearst Castle.

Louise Blanchard Bethune (1856-1913) a fost prima femeie din America, care a lucrat ca arhitect profesionist, lucrand vreme de 5 ani in biroul unui important arhitect din Buffalo, Richard A, Waite. Dupa aceea, s-a asociat cu arhitectul Robert Bethume cu care s-a si casatorit la scurta vreme. Ea a proiectat multe cladiri industriale si obiective publice, castigandu-si recunoasterea profesionala prin proiectele unor renumite hoteluri si scoli, cel mai renumit fiind Lafayette Hotel, inaugurat in 1904, pentru care a incasat fabuloasa suma de 1.000.000 de dolari. 

Cu toate astea, multe dintre cladirile proiectate de ea au fost ulterior demolate. In 1888 a fost primita ca membru corespondent in American Institute of Architects, iar cativa ani mai tarziu a devenit membru deplin si prima femeie membru AIA.

Primul angajat al firmei marelui arhitect american Frank Lloyd Wright a fost tot o femeie, Marion Mahony Griffin, care a fost prima femeie din istorie cu o diploma oficiala in arhitectura.

Toate aceste informatii nu stirbesc cu nimic prestigiul frumoasei arhitecte Virginia Andreeascu Haret, ci doar o pozitionam in locul care i se cuvine, ramanand recunosctatori pentru tot ceea ce a facut pentru arhitectura romaneasca.

Behind every great man is a great woman. Zelda Fitzgerald

Cand eram studenta la litere, mergeam in biblioteca facultatii sa citesc. Niciodata nu consideram ca ma duceam sa invat, pentru ca era o imensa fericire sa ai acces la toate cartile de a caror existenta nici macar nu stiai. Mi-amintesc cu ce placere nebuna citeam despre viata marilor scriitori romani si straini.  Veneam acasa fericita si ii povesteam sotului meu, fascinata de micile hachite care nu erau date publicitatii, despre iubirile dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle, despre iubirea platonica dintre Ioan Slavici si Mite Kremnitz, despre sedintele de spiritism ale lui Hasdeu in incercarea sa disperata de a intra in contact cu fiica sa, Iulia Hasdeu, si cate altele de care vag imi mai amintesc. Tot atunci am avut ocazia sa citesc despre viata de cuplu dintre Arthur Miller si Marilyn Monroe, dintre  Francis Scott Fitzgerald si Zelda, dintre  Alexandra Bagdasar si Saul Bellow si altii ca ei. Astazi am sa va povestesc despre unul dintre cele mai renumite cupluri ale Americii, Zelda si Francis Scott Fitzgerald.  El s-a nascut la 24 septembrie 1896 in St - Paul (Minnesota). Mama sa,  Mary McQuilan, era o burgheza irlandeza, mai putin rasata, dar foarte bogata. Tatal lui,  Edward Fitzgerald, provenea din aristocratia din Maryland, un barbat distins, cu maniere aristocratice, dar total lipsit de simt practic. La 55 de ani, Edward a fost concediat din pozitia de reprezentant comercial al firmei Procter&Gamble, dar viata familiei a fost scutita de griji, datorita averii mostenite de sotia sa. Scott Fitzgerald ii va evoca intr-o scrioare scrisa in 1933, astfel: “Sunt pe jumătate irlandez nu tocmai civilizat şi jumătate american de viţă veche, cu toate obişnuitele pretenţii ancestrale pe care le presupune. Partea irlandeză necioplită a familiei avea avere şi privea de sus către cei din Maryland, înzestraţi realmente cu acele calităţi, cu acel simţ al datoriei, al pudorii care, din lipsa altor termeni, se cuvine a fi numite bune maniere” mentionand: “Cum să nu-mi pierd minţile? Tatăl meu era slab de spirit, iar mama o bolnavă de nervi, devenită pe jumătate nebună din cauza angoaselor sale bolnăvicioase.” Francis Scott Fitzgerald a fost incurajat sa urmeze cursurile universitare la Universitatea Princeton. Dar altele erau prioritatile lui, deoarece era mult mai preocupat cu scrisul, decat cu invatatul. Din pacate, el nu si-a terminat studiile, dar s-a ales cu un brevet de sublocotenent, care i-a facilitat angajarea in armata. In 1918, a intalnit-o pe Zelda Sayre, fiica unui judecator de la Curtea Suprema din Alabama. Intalnirea lor a fost prilejuita de participarea lor la un bal dat de Country Club in localitatea Montgomery. Din momentul in care  F. Scott Fitzgerald a vazut-o dansand, ea a devenit cea mai bogata sursa de inspiratie pentru scrierile sale. Zeldei ii placea sa danseze, sa petreaca noptile cu șampanie si salata de spanac, adora rochiile frumoase si scumpe, barbatii blonzi, literatura buna. In anii 1920, femeile educate purtau corset si nasturii incheiati pana sus. Zelda era ca un tambur: zgomotoasa, joviala petrecareata. Ea avea sa fie simbolul epocii jazz-ului. Purta rochii mulate pe talie si fuste incretite din sifon, care aratau privirilor glezna fina si delicata, purta parul tuns scurt, iar la gat ii atarnau siraguri de margele. Isi cumparase un costum de baie crem, tocmai pentru a incuraja zvonurile ca ar face baie goala in piscina. Vroia sa socheze, sa fie in centru atentiei.

Zelda era o rebela frumoasa si nebuna, fuma, bea,  flirta, dansa, se distra intr-un mod absolut demential, iar modul ei  de a fi l-a fermecat pe Fitzgerald. Desi era inteligenta si talentata, scoala nu se numara printre prioritatile ei. Pe atunci avea alte pasiuni – „băieţii, dansul şi înotul”, dupa cum singura marturisea. Intre tanara excentrica de 18 ani, Zelda Sayre, si Scott s-a  nascut o pasiune care le-a mistuit viata si au intrat in istoria universala ca unul dintre cuplurile care au schimbat istoria lumii (scriind aceste randuri, fara sa vreau, mi-a trecut prin minte povestea unui alt cuplu care a marcat intreaga omenire: printesa Diana si printul Charles. Dar despre ei voi povesti alta data). Zelda l-a torturat timp de doi ani pana si-a dat acordul sa se marite cu tanarul bolnav de dragoste pana peste cap. Frumoasa sudista incepea sa se transforme intr-o figură legendară a generaţiei pierdute. Proaspat casatoriti, tinerii au devenit in scurt timp unul dintre cuplurile cele mai mediatizate din New York City , datorita anturajului lor unde curgeau rauri de bautura. De nenumarate ori au aparut pe prima pagina a tabloidelor,  fiind dati afara din  unele dintre cele mai prestigioase instituții publice din New York , din pricina starii de ebrietate sau  situatiilor comice si jenante.

In anul 1920, Scott Fitzgerald a publicat primul sau roman care s-a bucurat de mare succes si i-a adus nortorietate, Dincoace de Paradis, o carte autobiografica, care se construieste in jurul personajului principal, Amory Blaine, student la Princeton. In acest roman, Scott si-a evocat propriile amintiri din perioada studentiei, punand in lumina mediul artistic in care jazz-ul devenea forma de expresie a tinerilor secolului 20. In anul 1921, el s-a casatorit cu Zelda, care implinise 20 de ani,  in Catedrala St Patrick din New York. El insusi a spus raspicat: „intr-adevar, m-am casatorit cu eroina romanelor mele”. Dupa nunta, cei doi tineri au plecat la Paris, dorind sa isi construiasca o viata impreuna. Zelda a dat nastere singurului lor copil, Patricia Frances (Patti).

Scott Fitzgerald  a intrat in contact cu scriitorii ”generaţiei pierdute” : Ernest Hemingway, Ezra Pound, T. S. Eliot, Sherwood Anderson, John Dos Passos, John Steinbeck s.a. Zelda traia intr-o stare de exaltare continua: facea baie in fantanile publice, dansa aratandu-si picioarele. Comportamentul ei l-a facut pe Hemingway sa o considere „nebună de legat”, iar Zelda l-a numit „paiaţă”. Nebunia ei a mers pana acolo incat l-a acuzat pe Scott ca avea o aventura sentimentala cu Hemingway, motiv de  scandaluri greu de suportat pentru cercul lor de prieteni. Incet, dar sigur, viata lor se transforma intr-un iad. In 1921,  Fitzgerald ii scria unui amic: "Cultura urmează banul şi toate rafinamentele estetismului nu vor împiedica această schimbare. Noi vom fi romanii generaţiei următoare, aşa cum sunt acum englezii." Peste alti cativa ani el deplangea vulgaritatea, coruptia si absenta spiritualitatii la nivelul societatii americane. Scott si-a exprimat opiniile intr-un interviu acordat jurnalului newyorkez "World", care isi explica decizia de a trai pe continentul european astfel: "Americanul din Paris e tot ce dă mai bun America. E mai plăcut pentru o fiinţă inteligentă să trăiască într-o ţară inteligentă. Franţa posedă cele două calităţi la care ajungi să aspiri odată cu înaintarea în vârstă: inteligenţa şi bunele maniere."  Faptul ca amandoi erau tineri si frumosi sa fie motivul pentru care Scott si-a intitulat unul dintre romanele sale "Cei frumosi si blestemati”? Destinul lor  este rezumat perfect de titlul celui de-al doilea roman al sau. In 1927 ea  a reluat lectiile de balet la care renuntase in tinerete. Isi dorea atat de mult succesul , incat a exersat pana la epuizare. In toata aceasta nebunie, Scott, impreuna cu  Zelda si cu fiica lor, Scottie, au petrecut totusi multe clipe frumoase pe Coasta de Azur, perioade pe care el insusi avea sa denumeasca “The Jazz Age” (Epoca Jazzului). Dar aceasta viata linistita nu avea sa dureze. Si-a dorit sa fie si ea in lumina reflectoarelor pentru ceea ce era ea, nu in calitate de sotie a lui Scott. Zelda a cochetat si ea cu scrisul, ba chiar a si pictat, dar toate aceste incercari ale sale de a-si croi un parcurs propriu in viata au dus la conflicte intre cei doi soti.  Ea a inceput sa scrie in timpul cat a fost internata in clinica de psihiatrie Phipps a lui John Hopkins Hospital din Baltimore, imediat dupa ce a fost diagnosticata cu schizofrenie. Si- a scris propria biografie intr-o frenezie vecina cu nebunia, timp de doua luni si a intitulat romanul „Save Me Waltz” (Salvează-mi valsul) care a fost  publicat in 1932. In carte a folosit  multe elemente din viaţa conjugală , fapt care l-a nemultumit profund pe Scott. Insa criticile aduse romanului au deceptionat-o profund. Dupa ce a citit manuscrisul ultimului roman al soţului ei, Iubirea ultimului magnat, ea se reapuca de scris, dar acest  romana ramas neterminat.  Si cu cat ea isi dorea sa munceasca, sa isi asume propria sa libertate financiara, cu atat Scott devenea mai gelos si mai autoritar.

Zelda si-a dorit deseori sa divorteze, dar tocmai lipsa acestei independente financiare a legat-o si mai tare de casnicia care o sufoca.  Timp de 10 ani au avut o viata plina de satisfactii: au calatorit pe  Riviera franceza , au locuit in Paris. Dupa aceea, a inceput declinul. Fiecare reprezenta o provocare pentru celalalt, intrecandu-se in scandaluri cat mai zgomotoase, gesturi scandaloase. Atunci cand cuplul s-a mutat pe Riviera franceză, in 1924, Scott s-a focusat pe finalizarea romanului sau  Marele Gatsby, iar Zelda, de plictiseala,  a avut o aventura cu pilotul francez  Edouard Jozan (care a negat ulterior c-ar fi avut vreodata vreo relatie cu ea). Scott , disperat, a incercat si a reusit sa ii desparta, rapindu-si sotia si internand-o intr-o clinica de psihiatrie din Italia. Zelda nota in jurnalul ei cu privire la acest episod: "Nu ştiam că Scott îmi citea jurnalele imediat ce ieşeam din cameră pentru a merge la plajă păzită de garda de corp. Cuvintele mele le copia, câteodată dialoguri întregi, pagini întregi, care formau poveştile pe care le trimitea la New York pe la spatele meu". In 1925, a fost publicat romanul Marele Gatsby, in care autorul a relatat povestea de dragoste dintre Jay Gatsby şi Daisy, mai exact relatia pe care Scott si-ar fi dorit sa o aiba cu Zelda. Romanul a fost editat in perioada in care cei doi tineau prima pagina a ziarelor de scandal  prin certurile tot mai frecvente, prin crizele nervoase si de violenta domestica, urmate de perioade de iubire patimasa, prin viata luxoasa si dezordonata. Romanul sau s-a clasat pe locul doi in topul celor mai importante romane in limba engleza ale secolului 20 , dupa romanul  "Ulise" al lui James Joyce.  F. Scott Fitzgerald a scris in aceasta perioada  nuvele convenţionale contra unor sume substantiale. In anul 1930, dupa ce viata lor de cuplu a continuat sa se deterioreze, cand Scott se refugia in alcool, Zelda a fost internata pentru cateva saptamani intr-o clinică elvetiana, fiind diagnosticata cu schizofrenie. Dupa externarea ei, cuplul a parasit Europa, intorcandu-se in tara natala. Scott era ruinat, Zelda era distrusa fizic si psihic.  Acesta a fost momentul in care Scott si-a inceput cariera de scenarist la Hollywood. Din nefericire, cariera sa ca scriitor a intrat in declin, in schimb, viata lor a continuat sa se desfasoare la fel de boema si dezordonata ca si pe continentul european. Crizele nervoase ale Zeldei au continuat tot mai des, fapt care a dus la internarea ei tot mai frecvent in clinicile de psihiatrie unde urma tratamente cu electrosocuri si lobotomii.

A existat o incercare de reconciliere intre cei doi, dar eforturile s-au dovedit zadarnice. Relatia lor de cuplu se destramase, macinata intre scandalurile care pe unul l-a dus la alcoolism, pe celalalt, in spital. Scott s-a intors la Hollywood si la afacerea lui, iar Zelda s-a intors la spital. Ei au pastrat legatura, dar visele lor comune, in care deveneau faimosi si bogati, au ramas in urma lor. Intr-una dintre perioadele ei linistite, in 1934,  Zelda s-a despartit de Scott, ramanand cu fiica sa, Patti. 

Scott a avut o perioada relativ linistita, s-a indragostit de ziarista Sheilah Graham, dar nu a renuntat la alcool. In data de 21 decembrie 1940 Scott a murit la 44 de ani, in urma unui un atac de cord. Sotia sa nu l-a condus pe ultimul drum, fiind internata in spitalul din Carolina de Nord unde avea sa moara si ea opt ani mai tarziu, intr-un incendiu, in 10 martie 1948. Aceasta era închisa intr-o camera de spital  unde urma sa i se administreze electrosocuri. Nici ea, nici celelalte noua paciente nu au reusit sa paraseasca incaperea si au murit carbonizate. Din nefericire, nici unul dintre ei nu a trait suficient incat sa vada ce impact au avut romanele lui Scott in literatura americana si nici ce impact a avut Zelda asupra modei americane. Incepand cu anul 1950, romanul  Marele Gatsby a inregistrat un succes comercial fara precedent, dar pe care, in mod cert, cei doi protagonisti si l-ar fi dorit sa il parcurga in timpul vietii lor. Scriitorul si-a iubit enorm sotia sa. De aceea ar trebui spus ca Zelda era metamorfozata in toate personajele lui Scott, la fel cum trebuie mentionat faptul ca nici Zelda nu a fost vinovata de alcoolismul sotului ei, cum nici el nu a fost vinovat de nebunia ei. Dar fiecare, prin defectele lui a dus la destramarea unei casnicii si a unei iubiri deosebite. Francis Scott Fitzgerald a fost reprezentantul stralucit al epocii Jazz-ului, termen pe care l-a făcut celebru. Astazi, el este considerat a fi unul dintre cei mai mari scriitori din America. El a murit tanar, sarac si uitata pana in 1950 cand opera sa a fost readusa in atentia lumii literare. cat de fascinanta a fost viata lor, reiese din seria de scrisori de dragoste din care rezulta clar faptul ca  Zelda a fost o vedetă instabila, un spirit gregar, iar Scott a fost gelos, obsesiv si dominator. Cu toate acestea, scrisorile demonstreaza o dragoste reciproca incredibil de. Scott ii scria unui prieten cu privire la casatoria lor: "... motivul real ... e că o iubesc și că este începutul și sfârșitul a toate. "

Intr-o scrisoare pe care Zelda i-a trimis-o lui Scott in 1920 exprima in cuvinte iubirea profunda si sensibila fata de barbatul ce-i fusese sortit: 

„I look down the tracks and see you coming – and out of every haze & mist your darling rumpled trousers are hurrying to me – Without you, dearest dearest I couldn’t see or hear or feel or think – or live – I love you so and I’m never in all our lives going to let us be apart another night. It’s like begging for mercy of a storm or killing Beauty or growing old, without you. I want to kiss you so – and in the back where your dear hair starts and your chest – I love you – and I can’t tell you how much – To think that I’ll die without your knowing – Goofo, you’ve got to try to feel how much I do – how inanimate I am when you’re gone – I can’t even hate these damnable people – Nobodys got any right to live but us – and they’re dirting up our world and I can’t hate them because I want you so – Come Quick – Come Quick to me – I could never do without you if you hated me and were covered with sores like a leper – if you ran away with another woman and starved me and beat me – I still would want you I know –Lover, Lover, Darling – Your Wife”

Nu indraznesc sa traduc eu scrisoarea, te teama sa nu-i frang frumusetea delicata si totusi atat de bine conturata.Si  ca gestul sa fie dus pana la capat, va transcriu o frantura din corespondenta celor doi din anul 1919, nu dupa mult timp dupa ce s-au cunoscut:

„Draga mea, Te rog, te rog, nu fi atat de deprimata!  Ne vom casatori in curand, si atunci toate aceste nopti in singuratate se vor termina pentru totdeauna…dar pana atunci, te iubesc, te iubesc in fiecare minut din zi si din noapte. Poate nu intelegi asta, dar uneori, cand imi e cel mai dor de tine, imi e mult mai greu sa scriu  […]  Daca am fi impreuna, ai simti cat de puternice sunt sentimentele mele- esti atat de dulce cand devii melancolica! Iti ador sensibilitatea dupa ce ne certam- Acesta este unul dintre motivele pentru care nu mi-ar parea niciodata rau pentru micile noastre certuri, care stiu ca pe tine te deranjeaza, dar eu intotdeauna incerc sa te pup si sa te fac sa le uiti…”

Iar Zelda ii raspunde: “Nu imi doresc nimic mai mult pe lume in afara de tine si dragostea ta de nepretuit, lucrurile materiale nu conteaza pentru mine. As uri sa traiesc o viata lipsita de culoare- pentru ca stiu ca m-ai iubi mai putin, si tot mai putin- iar eu as face orice sa pastrez inima ta doar pentru mine. Nu vreau sa plec! Vreau sa iubesc prima data si sa plec accidental…De ce nu simti ca astept, o sa vin la tine, iubitule, cand vei fi pregatit. Sa nu te gandesti niciodata la lucrurile pe care nu mi le poti oferi- Ai avut incredere in mine, iar asta e mult mai mult decat a facut oricine altcineva pentru mine. Cum poti sa te gandesti in mod constient la o viata fara mine- daca ai muri- o dragule, dragul meu Scott- ar fi ca si cum mi-as pierde vederea- nu as mai avea niciun scop in viata. Nu crezi ca iti sunt sortita? Vreau sa ma imbraci, sa ma porti asa cum porti un ceas. Iar cand suntem singuri, vreau sa te ajut, sa stiu ca nu poti sa faci nimic fara mine […]”

Ea ar trebui să fie privita si inteleasa ca o figura fascinanta in felul ei, o femeie care a definit-o epoca, Terrible Jazz Age. desi in ultima parte a vietii sale presa a uitat-o, Zelda a revinit in atentia publica dupa moartea sa, ccnd viata ei alaturi de Scott devine subiectul biografiilor, filmelor si pieselor de teatru. Din pacate, acesta este un alt exemplu clar ca dragostea nu are nimic de-a face cu inteligenta sau cu caracterul. Dragostea te ridica, tot ea te si coboara. Iar noi suntem doar curiosii care, intr-o viata banala, le rasfoim viata pagina cu pagina.