S-ar zice ca ma pregatesc pentru examen. Ma pun pe treaba in fiecare dimineata, scot cartile , imi aliniez creioanele, caietele... Dar de fiecare data esuez intr-o lume aparte, in lumea mea in care ma simt al naibii de bine. Zilele trecute imi dedicasem vreo 4 ore pentru Alecsandri, dar de la drama si pasteluri am ajuns la Elena Negri. Si pentru ca o poveste, fie ea si romantioasa, trebuie spusa mai departe, cam asta o sa incerc sa fac astazi. Sunt sigura ca stiti ca Elena Negri, Ninita cum o alinta poetul, a fost cea mai mare si cea mai romantica dragoste a lui Alecsandri. Cei doi s-au cunoscut in 1845 in cadrul seratelor literare de la Manjina. Fratele ei, Costache, canta la vioara, sora Catinca, la pian, iar Elena ii acompania vocal. Se pare ca acest tablou a ramas pentru totdeauna in memoria si sufletul lui Alecsandri, la fel cum si versurile pe care le citise atunci au ramas definitiv legate de aceste amintiri.
„Era o nopate lina, o mult frumoasa noapte
Ce revarsa in lume armonioase soapte,
Si multe glasuri blande in inimi destepta,
O noapte de acele ce nu le poti uita,
Care aprind in suflet scanteia de iubire
Si pun pe frunte raze de indumnezeire.
De-odata-un glas de inger, o sfanta armonie
Plutind usor in aer ca vantul ce adie,
Se scobori prin stele din leaganul ceresc:
Duios era si gingas acordul ingeresc,
Ferice de acela ce c-o simtire vie
Slaveste armonia si’nalta poezie!”
Acesta era fiica lui Petrache si a Smarandei Negri si sora Catincai si a lui Costache Negri, prieten bun cu poetul. Alecsandri a iubit-o frumos, cuminte si adanc. A iubit-o in modul cel mai liric cu putinta inspirandu-i volumul de poezii „Lacramioarele”, adevarate elegii. Se spune ca era foarte frumoasa, iar „cand intra la serate, insotita de sora sa Catinca, gatite amandoua si impodobite in rochii de bal, se nastea in jurul lor un murmur de admirare. Una bruna, delicata, cu surasul pe buze, alta blonda, cu figura deschisa burboniana si plina de mandrie”. Putinele poze ramase de la ea ne-o arata cu fata incadrata de parul negru, ondulat dupa moda acelor timpuri, cu privirea blanda , intr-o postura putin teatrala. Sursele literare vorbesc despre o inteligenta nativa deosebita, o fire manierata si educata, afectuoasa, cu sentimente frumoase pentru poporul roman. Iubea muzica si literatura si il aprecia pe Alecsandri inainte ca cei doi sa se intalneasca si sa se iubeasca. Ninita a intrat in viata lui cand gloria batea nerabdatoare la usa poetului, desi acesta suferea in tacere dupa moartea sotiei sale. Elena avea atunci doar 23 de ani si era proaspat divortata, iar el 25. Si cu cat stateau mai mult impreuna cu atat relatia lor se adancea. „Un dracusor plin de duh, incantator, ironic, fire bogata, generoasa, sensibila, inima de inger, inchipuire arzatoaresi nobila” o descria poetul. Cei doi au petrecut luni frumoase si calme pe mosia ei de la Blanzi, iar multe din poeziile lui si-au gasit filonul inspiratiei aici. Pana intr-o zi cand doctorii Elenei i-au recomandat sa plece intr-o tara cu clima calda. Suferea de o boala la plamani si clima rece din tara o supunea unor suferinte suplimentare. Aceasta a plecat la inceputul lunii august singura, dar inarmata cu promisiunea lui Alecsandri ca o va urma cat mai repede cu putinta, cu discretie, spre a nu da nastere barfelor de salon. Cei doi s-au regasit in septembrie la Trieste, iar momentul revederii este astfel descris: „Ma duc in camera ei si o strag la piept cu toata caldura unei iubiri rascolite de o despartire de doua indelungate luni...” Cei doi au plecat spreVenetia unde au inchiriat un apartament in Palatul Benzon, singurul camin pe care l-au avut vreodata. In cartea imobilului erau consemnate doua nume: domnul si doamna Alecsandri, Vallahia. S-au iubit cuminte in umbra palatelor incarcate de istorie, in noptile calde, sparte de serenade, pe canalele despicate de gondole. Elena pregatea cafeaua turceasca de dimineata („Sorbim micile noastre felegeanuri cu un fel de smerenie. Fiecare picatura trezeste in noi un suvenir din patrie...”), iar Alecsandri mergea la cumparaturi in mica piateta din spatele Pietei San Marco. Gesturile lor marunte se transformau in declaratii si promisiuni de iubire. Iar zilele se scurgeau intr-o lendoare tandra , in „convorbiri lungi si dulci, trecand de la subiectul cel mai serios la nimicurile cele mai nebunesti” „Prima noastra luna a trecut cu asa o repeziciune, incat de-abia am gasit timpul, in treizeci de zile, sa mergem de doua ori la gradinile publice, sa intram de doua ori in biserica San Marco..” In cea de-a doua luna, poetul noteaza ca Elena ar astepta un copil: „cerul ne mai datoreaza si acest har, nu pentru a intregi fericirea noastra, caci e deplina, dar pentru a uni iubirile noastre intr-un sentiment unic, care ar face din copilul nostru fiinta cea mai fericita din lume”. Inrautatirea starii ei de sanatate i-a obligat sa paraseasca Venetia si sa se indrepte spre sudul Italiei catre Sicilia. Au poposit pentru scurt timp la Florenta, Roma, cu gandul sa ajunga la Napole, dar drumul s-a dovedit greu de suportat. Starea ei s-a inrautatit, iar cei doi au decis sa se intoarca in tara. Elena nu avea sa mai ajunga niciodata, murind in bratele lui Alecsandri, pe vapor, la intrarea in Cornul de Aur. Indurerat, poetul avea sa scrie una dintre cele mai frumoase poezii ale sale, „Steluta”:
„Tu, care esti pierduta in neagra vecinicie,
Stea dulce si iubita a sufletului meu
Si care-odinioara luceai atat de vie
Pe cand eram in lume tu singura si eu”.
Poetul avea 26 de ani si, desi credea ca lumea lui s-a naruit o data cu moartea Ninitei, peste cateva luni avea sa iubeasca din nou.
