EMKE - brand-ul care a facut istorie

 „ „Prima Fabrică de Chibrituri, Unsoare de Cărută si Produse Chimice din Timisoara S.A.” a fost fondată în anul 1883 si a aprtinut lui Karl Steiner junior, apoi  a trecut  în  proprietatea lui Alexander Kohn si Josef Herzl, iar din anul1894 a functinat ca societate pe actiuni. La infiintarea ei, clădirile fabricii se întindeau pe o suprafată de 8.000 m² si era situata pe malul stâng al raului Bega, între străzile Crizantemelor, Căpitan Damsescu, Splaiul Tudor Vladimirescu si Preyer, amplasata  intr-o curte interioara, flancata de corpuri de cladiri de jur imprejur.

Astazi, dintre toate corpurile de clădiri a mai rămas doar cosul fabricii. Acesta are inscriptionat, cu cărămidă de o culoare mai închisă decât cea utilizată pentru restul cosului, cuvântul „GYUFAGYÁR”, care se traduce prin  „Fabrică de chibrituri” ( cuvântul „gyujtó” este sinonim cu cuvântul „gyufa”, înseamnă„chibrit” si este o formă arhaică, utilizată înaintea temenului „gyufa”).

Cu timpul,  fabrica s-a dezvoltat treptat, devenind cea mai mare fabrică a acelor timpuri din imperiu. In perioada respectiva, fabrica era formata din sectiile de prelucrare a lemnului si industria chimica ( in aceasta sectie se produceau chibrituri,  unsoare de cărută, lacuri, grăsimi si creme de lustruit pentru arme sighete, si chiar albăstreală pentru rufe).

Fabrica avea 380 de muncitori permanenti, iar in perioada de productie de varf, inregistra pana la 445 de muncitori. Productia anuala la vremea respectiva (1900-1920) inregistra 420 de vagoane de materie prima, 300 vagoane de chibrituri, 30 vagoane de unsoare de cărută, 5 vagoane de grăsimi si creme de lustruit, 100.000 duzini de cutii de cremă de ghete si albăstreală, 120.000 kg de hârtie si cca. 80.000 kg de clei, amidon din cartofi si din cereale.

Pentru o mai buna exemplificare, monografiile mentioneaza productii zilnice de 40 milioane de bete de chibrituri, adica  250.000 de cutii si 90.000 de plicuri (de chibrituri). Fabrica era bine dotata tehnic, beneficia de două cazane de 160m² si trei masini cu aburi de 150 cai putere asigură forta motrice necesară, masini de productie aduse din Germania si Belgia care produceau chibritele suedeze. In fabrica erau instalate ventilatoare, iar iluminarea era asigurata de un dinam.

 In ziarul  Nădejdea din din data de 27 aprilie 1921, se mentioneaza:

“La începutul secolului XX, Fabrica de chibrituri din Timisoara, era sucursala Societătii anonime „Solo” din Viena si purta denumirea de „Szikra”, în româneste „Schântea”. Sub regimul ungar avea dreptul comerŃului liber în ce priveste producŃia. La data aparitiei articolului era monopolizată de Stat, fabrica având obligatia a-i ceda toată productia, iar la scurt timp Statul o va prelua în toatăcomplexitatea ei. Avea una dintre instalatiile cele mai moderne. Toate masinile erau de provenientădin Germania. Alături de fabrica de chibrituri mai era instalată o fabrică de chimicale, care produceasi crema de ghete, vax, vânătele (albăstreală) si altele. Numărul muncitorilor era 240, bărbati si femei. Câstigul unui muncitor era de 30 – 40 lei la zi, dar afară de aceasta ei mai primeau alimente în pret redus. Fabrica producea zilnic 220.000 cutii de chibrituri. Materialele necesare la fabricarea chibriturilor erau: cloratul de potasiu, parafina, fosfor si betisoare de lemn. Toate aceste elemente - cu exceptia lemnului - se procurau direct din Germania si Sicilia. Lemnul necesar pentru betisoare se furniza din comuna Cireasa (judetul Caras-Severin). Statul prelua întreg stocul de chibrituri si îl plasa pe piaŃă prin Depozitele de tutun din Timisoara, Târgu - Muresului, Oradea - Mare, Deva. Statul prelua chibriturile cu 20 bani – cutia, si o vindea pe piaŃă cu 50 bani. Profitul la zi era 66.000 lei.”

O specialitate a fabricii o constituiau chibriturile „EMKE”, care era si cel mai renumit produs era cutia de chibrituri „Emke” (Erdélyi Magyar Kızmővelıdési Egyesület) este prescurtarea „Societătii Maghiare de Cultură din Transilvania”, formata din  persoane civile si nobile din perioada respectiva, infiintata în anul 1885 si reînfiintată în 1991, cu sediul la Cluj-Napoca.

EMKE  avea ca obiectiv propagarea culturii si organizarea de actiuni umanitare orientate catre oferirea de ajutor a populatiei cu un nivel de trai scăzut. Investitiile organizatiei vizau infiintarea de  scoli, orfelinate, biblioteci, cercuri de literatură etc.

Pe toate cutiile de chibrituri fabricate in Timisoara aparea o eticheta pe care era imprimat „EMKE” cu scopul promovarii acestei societati, dar si al promovarii fabricii  care dona 5% din câstigul net (5.000 de coroane) in conturile organizatiei mentionate

Fabrica isi urmarea propriile sale obiective de promovare prin implicarea in aceste actiuni caritabile: sa-si mareasca gradul de popularitate in randul consumatorilor, sa isi mareasca nisa de piata si sa restranga importurile de produse străine concurente, dar si consolidarea nisei sale de piata in plan local.

Pe cutiile de chibrituri fabricate la Timisoara nu apare doar sigla acestei organizatii culrural-umanitare, fapt care ne duce la concluzia ca patronatul fabricii la vremea respectica era preocupat sa sponsorizeze si alte proiecte locale, cu acelasi procent de cotizatie/profitul net realizat.

Printre beneficiarii acestei forme de sponsorizare se numarau: Sanatoriul copiilor, Asociatiile Julian si Kalvineum, Institutul de binefacere „Pâine gratuită”, Asociatia muncitorilor handicapati si pensionari si Asociatia invatatorilor si profesorilor, Azilul bătrânilor si Asociatia pensionarilor lucrătorilor din alimentatia publică: cârciume, restaurante, hanuri.

O data cu descoperirea unei metode de promovare ieftine si putand masura impactul actiunilor de promovare pentru institutiile mentionate mai sus, patronatul a decis sa foloseasca spatiul de pe cutii in folosul propriei unitati. Astfel fabrica si-a promovat propriile produse:  cremă de ghete marca EMKE (cipıkrém = cremă de ghete), lacul pentru arme (pisztoly = armă, fénymáz = lac),  diverse alte sortimente de lac, respectiv numele sub care se comercializau: NÉGER fénymáz (fénymáz = email, lac, lustru, verniu), VILÁGfénymáz, RÁKOCZI fénymáz.

Este usor de presupus de ce fabrica si-a ales ca marcă îregistrată o armă.Probabil era unul dintre produsele cele mai solicitate de cumparatori sau produsul cel mai bine cott. 

Binenteles ca, in perioada comunista, mesajul se schimba in acord cu imaginea:

Imaginile cu etichetele de dinainte de 1918 sunt puse la dispozitie de colectionarul Ioan Duguleanu celelate facand parte din diferite colectii private.

Martha Bibescu - o personaliate atat de putin cunoscuta in Romania

“ E mult prea puţină dragoste pe lume!” Martha Bibescu

Nu pot sa afirm ca sunt o feminista convinsa, dar , daca ar fi sa ma caracterizez in cateva cuvinte, as afirma ca sunt o fire curioasa, motiv pentru care mi-am bagat nasul in multe file de istorie, completate de devorarea a pagini intregi de literatura. Un lucru m-a frapat de-a lungul timpului, ca, de majoritatea atentiei, s-au bucurat barbatii si mai putin femeile care au facut cariera in Romania. Si atunci am inceput sa le caut cu inversunare, in speranta ca voi descoperi povesti care merita povestite. Aceasta este una dintre ele, povestea unei femei care a intrat cu gratie in politica si literatura si care a beneficiat de recunoastere dincolo de hotarele tarii, dar nu si in tara sa natala. Aceasta este povestea Marthei Bibescu, asa cum o stiu si incerc sa v-o povestesc si voua. O poveste marcata in egala masura de politica si literatura, de iubiri eliberate de conventiile asumate prin casatorie si anturaje in care a interactionat cu oameni de exceptie din perioada respectiva.

Martha Lahovary , viitoarea Martha Bibescu, s-a nascut in Bucuresti, pe 28 ianuarie 1889 si făcea parte din cele mai vechi și mai renumite familii românești , cu tradiție politică, diplomatică și culturală. Mama sa, Smaranda ( Emma ) Mavrocordat, se tragea din ramura moldoveneasca a domnitoruluiConstantin Mavrocordat, iar tatăl scriitoarei, Ion N. Lahovary a avut o lunga cariera ca ministru al României la Paris, ministru de externe și președinte alSenatului. Christopher Birdwood, lord Thomson of Cardington, un personaj care a iubit-o dincolo de uitarea de sine pe Martha Bibescu, spunea ca era deosebit de frumoasă, o femeie bogata atat spiritual, cat si material- ”toate la un loc pentru o singură fiinţă sunt un păcat de neiertat”.

In anul 1905, pe cand avea 17 ani, ea s-a casatorit cu prințul George Valentin Bibescu, nepotul fostului domn al Munteniei, Gheorghe Bibescu. Tanarul ei sot era , de asemenea, un barbat frumos, incapatanat si egoist, cu o avere impresionanta, capricios, rasfatat si adorat peste masura de o mamăposesiva, infidel,  pe care Martha l-a descris ulterior: ”A crezut toată viaţa că e suficient să existe pentru a fi iubit, nu i-a trecut niciodată prin minte să ofere şi el ceva în schimb.”  Casatoria lor a fost rodul unei pasiuni inflacarate si scurte, dar care i-a oferit Marthei independenta si o situatie materiale confortabila.

Ea si-a facut astfel intrarea într-o familie princiară, din care mai faceau parteAna-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles și Elena Văcărescu. Prin aceasta alianta, Printesa se inrudea direct  cu urmasii imparatului francezNapoleon Bonaparte, mai exact cu o nepoata a acestuia, Valentina (soacra Marthei Bibescu), a carei bunica, frumoasa Emilie-Louise-Marie-Françoise-Josephine de Pellapra, fusese una dintre iubirile ilustrului imparat. Valentina,  cãsãtorita în 1861, la 22 de ani, cu prinţul Paul de Bauffremont, colonel de carierã, a trait o pasionantã poveste de dragoste cu prinţul român George Bibescu cu care de altfel s-a si casatorit ulterior, fara sa fie divortata de primul ei sot. Din mariajul lor a  rezultat „prinţul aerului” George Valentin Bibescu, fondatorul aviaţiei romanesti, viitorul sot al Marthei. Aceasta imperiala inrudire a fost acreditata prin lucrarea sa “O fiicã necunoscutã a lui Napoleon” (1922), apãrutã în francezã la Flammarion şi în englezã la New York, Charles Scribuer’s Son”,  roman care a fost publicat  la implinirea a o sutã de ani de la moartea importantului personaj istoric. Autoarea a descris intr-o maniera sensibila episoade din viaţa şi activitatea lui Bonaparte, aventurile  Emiliei de Pellapra, amanta lui Napoleon; au fost detaliat prezente doamna Taillien, prinţul Joseph de Chimay , contesa Walewska şi fiul sãu contele Walewsky ş.a.  Relatarile istorice s-au oprit si asupra Valentinei de Riquet, contesã de Caraman-Chimay, devenitã prinţesã Bibescu, nãscuta la Ménars, la 15 februarie 1839 şi decedata la Bucureşti, in 15 august 1914. Autoarea romanului mentiona ca parintii soacrei sale au fost prinţul de Chimay şi Emilie Pellapra, al cãrei tatã natural este considerat Napoleon I. Mama soacrei sale purta acelasi nume ca si bunica sa,  Emilia, şi era originarã din Lyon. Aici ar fi „vãzut-o pentru prima oarã împãratul, a dorit-o şi, pentru scurt timp, a iubit-o”. Amandoi erau casatoriti atunci , dar atractia a fost atat de mare intre imparat si tanara lyoneza, incat la 11 noiembrie 1806 s-a nascut „mica Emilia”. Cei doi s-au intalnit, în secret de mai multe ori, în diverse localitãţi precum: Tuilleries (1808), la Saint-Cloud, Caen. Spre deosebire de alţi copii din flori ai lui Napoleon,  împãratul nu si-a cunoscut niciodatã fiica. El a mai avut doi fii: unul din cãsãtoria cu arhiducesa de Austria Marie-Louise (1810) care nu va avea nimic din grandouarea si impetuozitatea ilustrului sau tata, iar celalalt, contele Alexandru Walewski, rodul iubirii cu contesa polonezã Walewska, care va ajunge ministru de externe al lui Napoleon al III-lea, calitate în care va sprijini Unirea Principatelor de la 1858 şi pe Alexandru I. Cuza. Totuşi, se pare cã frumoasa lyonezã l-a iubit cu adevãrat pe Napoleon, din moment ce, în 1815, la întoarcerea lui de pe insula Elba, s-a deghizat în ţãrancã si a iesit in calea lui Napoleon doar ca sa il vada, in vreme ce soţia sa Marie-Louise a trecut cu indiferenta peste acest episod.

La publicarea romanului, cu o prefaţã semnata de Frederic Masson, membru marcant al Academiei Franceze, acesta mentiona: „Prinţesa Bibescu, nãscutã Lahovary, m-a rugat sã prezint aceste scurte memorii în faţa publicului, în amintirea bunicii soţului ei. Alegerea ei cade asupra mea deoarece într-una din cãrţile mele Napoleon şi Femeile existã o aluzie la eroinã, mai degrabã la mama ei. Am menţionat-o pe Mme. Pellapra, a cãrei fiicã, subiectul acestor memorii, a fost mai întâi Contesa de Brigode şi apoi Prinţesa de Chimay şi fãrã a afirma expres cã Mme Pellapra a devenit mamã, am remarcat cã ea a atras atenţia lui Napoleon”.  Martha era foarte mandra de ascendenta napoleoniana a familiei sale, motiv pentru care nu facea nici un secret din aceasta si vorbea cu mare placere despre acest subiect in cercurile politice din tara sau strainatate pe care le frecventa. Valentina Bibescu explica in putine cuvinte episodul: „Bunica mea era foarte frumoasã, iar împãratul cãlãtorea foarte mult!” , dar  Martha , in expunerile sale, evoca asemãnarea fizicã a soacrei sale, cu Napoleon şi se mândrea cu faptul cã, printre bijuteriile de familie moştenite de la aceasta,  se gãseau o brãţarã grea din aur, încrustatã cu briliante, smaralde şi rubine pe care Emilie Pellapra o primise în dar de la Napoleon, precum şi un diamant pe care Las Cases i l-a adus din Sfânta Elena. Printre dovezile de necontestat ale apartenentei familiei sale la familia imperiala era evocata o cocardã tricolorã: roşie, albastrã şi albã pe care Napoleon ar fi purtat-o în bãtãlia de la Austerlitz, avand pe ea vulturul imperial. Valentina de Chimay-Bibescu i-a încredinţat Marthei şi memoriile mamei ei, fiica lui Napoleon, precizând într-o scrisoare, în modul ei original: „Le las nurorii mele, pentru cã e cea mai puţin proastã din familie”. Valentina, venita din Franta aristocrata, acceptase Bucureştiul ca un surghiun inevitabil, unde a trebuit sã supravieţuiascã. In memoriile sale, ea nota: „România: fructe fãrã gust – flori fãrã parfum – femei fãrã ruşine. Românii: hoţi, mincinoşi, guralivi, lãudãroşi, leneşi şi vicioşi”. Şi totuşi a trait  şi a murit in mijlocul romanilor pânã în 1914,cand a fort dusa si ingropata  la Ménars, în Franţa.

Deoarece sotul Marthei  a abdicat la 1848, scriitoarea a devenit ulterior prințesa Bibescu. Dupa nasterea fiicei, cei doi soti au decis sa duca vieti separate, chiar daca nu au divortat niciodata, fapt care a fost des si intens mediatizat de presa de scandal din tara si strainatate. Desi nefericita in casnicie, Martha promisese soacrei sale aflata pe patul de moarte , ca nu va divorta niciodata de fiul pe care aceasta il venerase toata viata si care inchisese ochii in fata tuturor viciilor lui.  

La 17 ani, tanara printesa s-a indragostit de varul sotului ei, Emanuel Bibescu, un om inteligent si cu mult bun simt,  un caracter frumos si adeptul unor valori morale ireprosabile, pasionat  de arta şi arhitectura, prieten cu  Marcel Proust. Acesta a respins iubirea tinerei sale verişoare, atrasa de firea lui enigmatica, si a indemnat-o permanent la moderatie si cumpatare. Din aceasta dureroasa experienta, Martha a inteles ca e mai usor să se facă iubită  decat sa caute in permanenta un barbat care sa ii merite iubirea.

În 1909, prinţul Wilhelm, moştenitorul tronului Germaniei s-a indragostit atat de tare de sotia lui George Valentin Bibescu , incat i-a scris acestuia, cerandu-i permisiunea sa corespondeze cu „cea mai frumoasă şi mai inteligentă femeie din România”. Flatata de atentia lui, dar niciodata indragostita de el, Martha a transformat acest moment din viata ei  intr-un simplu reper:  trecerea pe sub poarta Brandenburg in masina printului.

În 1908, Emanuel Bibescu  i-l prezintă pe Charles Louis de Beauvau Craon, cel care avea să devina  primul bărbat care i-a marcat cu adevarat viata. Barbatul frumos, inalt, cu ochi albastri, cult, manierat, cu origini nobile si maniere perfecte, îi va marca existenţa prin lipsa de rezerve, modul direct in care actiona, care prelua fara efort initiativa. El  a fost declansatorul unei pasiuni nebanuite in inima printesei tanara printesa.  Charles Louis a indemnat-o sa ceara divortul, moment in care Martha a trebuit sa aleaga intre poziţia de femeie înşelată sau de a deveni sotia unuia dintre cei mai ravniti barbati din Franta, dar blamata din punct de vedere social de cercurile aristocratice din ambele tari. Dezorientata si ravasita de presiunile exercitate de mama iubitului sau, care o soma sa se decida cu privire la viitorul lor comun, cu o soacra care o implora sa nu-si abandoneze caminul conjugal si sotul, cu un partener care o ameninta cu sinuciderea si un sot care nu arata decat indiferenta, Martha s-a retras o vreme la o mânăstire din Alger unde stareţă era prinţesa călugărită Ioana Bibescu.In aceste imprejurari a aflat ca George  a cumpărat domeniul Mogoşoaia, locul pe care ea şi l-a dorit intotdeauna, pe care i l-a oferit cadou ulterior, că lui Charles Louis i s-a găsit o soţie, motiv pentru care nu a mai incercat  niciodată să-l părăsească pe George.  

In aceasta perioada tulbure, in viaţa Marthei a intrat  Christopher Birdwood, ataşat militar la legaţia Marii Britanii, omul a carui iubire a vindecat-o de toate relele experientelor trecute. Romantic, usor idealist, dar plin de tact,  calm, echilibrat si disciplinat, tanarul a avut rabdarea de a-i oferi Martha ragazul să se vindece. Pentru prima data in viata ei, cineva stia cum sa aplice masura vorbelor si faptelor conform cu asteptarile ei. Pe toată perioada desfasurarii războiului, ea l-a avut alaturi, cand era acuzata de spionaj. Anul  1917 este marcat de sinuciderea lui Emanuel , fapt care a provocat Marthei multa suferinta si despre care a scris : „El m-a învăţat să am sentimente. Nu avusesem decât idei”.

 Desi a avut o perioada in care viata pariziana ii acceptase relatia sentimentala cu  Charles Louis , devenit lord Thomson of Cardington, in 1923, fostul soţ alscriitoarei Colette,  

Henry Bertrand Leon de Jouvenel,  a facut o pasiune pentru Martha, care a facut imprudenta sa ii raspunda in egala masura.  Un vulcan de energie in miscare, un maestru desavarsit al cuvîntului si manipularii, agresiv, ambiţios şi egoist,  acesta era cunoscut in cercurile aristocratice ca un celebru vânător de femei. Legătura lor a durat trei ani furtunoşi, timp in care Martha a trebuit sa suporte infidelităţile noului partener. Aceasta relatie a facut-o mai toleranta, i-a potentat latura feminină şi i-a atenuat din arogantă.

Martha Bibescu a fost mamă la nici 17 ani, a născut o fetiţă care a fost singurul ei urmas. Fiica ei s-a numit Valentina, după numele bunicii dinspre tată, şi a crescut alaturi de mama sa. Desi nu a fost apropiata de fiica sa in anii copilariei, soarta i-a dat prilejul să se revanşeze.  Dupa instalarea comunismului, aproape 8 ani s-a chinuit Martha  să isi scoată din ţară  fiica şi ginerele, aflaţi în arest fortat la domiciliu! Atunci si-a vandut faimoasele smaraldele Bibescu,  tablouri  purtând semnături valoroase, toate bunurile de valoare cu care reusise sa plece din tara. In 1956 a reuşit să-i scoata din tara impreuna cu cei doi copii, dar Martha nu mai avea nimic în afara talentului ei.  A continuat sa susţina conferinţe şi sa scrie, deoarece erau singurele surse de venit necesare întreţinerii celor doi nepoţi la şcoală şi a Valentinei care era  bolnavă.

Frumustetea tineretii sale i-a facilitat accesul la Casa Dior, a cărei imagine  a fost timp de  decenii, casa de moda care a creat special pentru ea fastuoasele tunici, lungi până în pământ.

Oamenii de cultura romani sunt de parere ca Martha Bibescu  este una dintre cele mai importante pesonaje feminine ale culturii romanesti, alaturi de contesa Ana de Noailles, Elena Vacarescu (iubirea de-o viata a regelui Ferdinand) si Iulia Hasdeu, toate pesonaje feminine „cu sange albastru”care au onorat cultura romaneasca prin inteligenta lor sclipitoare. Martha ,  ultima aristocrată veritabilă a literaturii europene,  a beneficiat de o educatie aleasa, a calatorit  alaturi de sotul sau, printul George Valentin Bibescu,  insarcinat diplomatic, in Persia, iar la intoarcerea in Franta publica prima sa carte: Les Huit Paradis (1908), lucrare care a primit premiul Academiei Franceze in anul 1908. Volumul  a deschis  seria unei opere impresionante care  a dat masura cunostintelor sale vaste, dar si dovada unui talent literar de exceptie. 

A scris romane autobiografice, romane istorice, in care a evocat viata si cariera unor personalități din trecut sau contemporane, note de călătorie, versuri, poeme în proză, eseuri, cugetări, corespondență, o serie de biografii istorice, semnate, în mare parte, cu pseudonimul Lucile Decaux. In timpul ocupatiei germane a condus un spital pentru răniți la București si a furnizat informații Guvernului român refugiat la Iași. Zoe Bengescu, nepoata lui Titu Maiorescu, nota la 1 noiembrie 1918: "La spital am fost foarte îngrijorate în ultimele zile din cauza arestării Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare o afacere misterioasă […]. Este o mare comediantă. Două lucruri sunt certe – e foarte frumoasă și foarte inteligentă, restul depinde de timp, de împrejurări […]." Ea a fost martora si participant activ a multor evenimente cruciale din istoria poporului roman: primul război mondial, actul reîntregirii , a luptat contra bolșevismului. În 1945, dupa victoria Aliatilor,  Martha Bibescu a parasit Romania si s-a refugiat în Anglia. 

Zece ani mai tarziu, a devenit membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceza  din Bruxelles, în fotoliul pe care îl ocupase contesa Ana de Noailles. 

A avut sansa de a-l cunoaste personal pe prozatorul Marcel Proust,  iar aceste întâlniri au fost evocate în volumul „ Au bal avec M. Proust/ La bal cu M. Proust”. S-a stins din viață la Paris, in 28 noiembrie 1973 si a fost inmormantata alaturi de Ana, contesa de Noailles, in cimitirul Père-Lachaiseunde se afla cavoul familiei Bibescu.  Desi nascuta in Romania, Franta a stiut cum sa si-o insuseasca. Pe piatra de mormânt sta scris epitaful ca o sentinţă: scriitoare franceză.

Opera sa cuprinde lucrarile: „Les Huit Paradis / Cele opt raiuri” (1908), „Isvoru, Le Pays de Saules / Izvor, țara sălciilor” (1923), „Le Perroquet Vert / Papagalul verde” (1923), „Le destin du lord Thomson of Cardington / Destinul lordului Thomson Cardington” (1927), „Au bal avec M. Proust / La bal cu M. Proust” (1928), „La Vie d'une amitié ... / Viața unei prietenii ...” (1951 - 1957), „Le Confesseur et les poètes / Confesorul și poeții” (1970), „Échanges avec Paul Claudel / Corespondența cu Paul Claudel” (1972),”Le perroquet vert / Papagalul verde „, 1924, „Catherine-Paris„ (1927), „Une victime royale, Ferdinand de Roumanie / O victimă regală, Ferdinand de România” (1927), „Noblesse de robe / Noblețea robei”( 1928), „Royal portraits / Portrete regale” , „Croisade pour l’anémone / Cruciadă pentru anemonă” (1931), „Le rire de la Naïade / Rîsul naiadei”(1935) etc. În 1954, Academia Franceză i-a acordat Marele Premiu de Literatură pentru întraga operă, iar un an mai târziu, Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză a Belgiei a ales-o ca membru. În 1962 primit  Legiunea de Onoare, momentul sau de glorie maxima, asteptat  timp de 30 de ani.

Prestigioase figuri literare europene au scris elogios la adresa printesei Martha Bisescu. Astfel, poetul Rainer Maria Rilkementiona: „Admirația mea pentru prințesa Bibescu era definitivă de când îl cunoscusem pe al ei Alexandru Asiatique; dar în intuiția ei de mare poet a reușit să stabilească una dintre cele mai profunde continuități umane“, in vreme ce Max Jacob sustinea: „Sunteți un mare scriitor.“ François Mauriac, uimit de talentule ei inconfundabil, o apela uimit: „Cine sunteți dumneavoastră? Cea mai admirabilă inteligență de femeie pe care o cunosc. Ați scris cărți mai importante decât acest «Bal»; dar nu este vreuna care să mă miște mai mult.“ In vreme ce Tudor Ionescu scria: „Întreaga ei operă, ajunsă astăzi la dimensiuni considerabile (peste 30 de volume), se subordonează dorinței de a retrăi, de a imobiliza în cuvinte, în aceste «capcane ale ideilor», cum le numește Sartre, clipa nestatornică, ființa umană asemenea clipei. La cumpăna vârstelor, afirmase că scrie de teamă să nu uite viața. Este expresia unui altruism mișcător și totodată aceea a unui egoism înverșunat, a unei avariții sentimentale. Maestră necontestată a portretului literar, dată fiind precizia notației sale psihologice, spiritul de observație și suplețea condeiului, Martha Bibescu a fost aleasă pentru a ilustra în manualele franceze această specie literară.“ Criticul Șerban Cioculescu o caracteriza astfel: „Cunoscută și sub numele de Lucile Decaux, cu care a semnat o serie de biografii istorice, Martha Bibescu a scris aproape patruzeci de cărți, a colaborat la un număr mare de reviste, a răspuns la o serie de 17 emisiuni la Ora Culturii Franceze, a fost membră a Academiei Regale din Bruxelles, în fotoliul pe care-l ocupase contesa de Noailles, a dus o intensă viață literară și mondenă, cucerind prin frumusețea, inteligența și talentul ei numeroase admirații. A păstrat până la urmă nostalgia după «țara sălciilor» și amintirea prieteniilor lăsate în țară.“

Regina Elisabeta a Romaniei a remarcat inteligenta si talentul Marthei Bibescu si i-a propus sa pozeze pentru o serie de picturi de la biserica din Curtea de Arges. Astfel, Martha a facut cunostinta cu  perechea mostenitoare a tronului, Ferdinard si Maria. Desi cu ferdinant a avut o relatie cordiala, doua personalitati puternice , Martha si Principesa Maria, nu aveau sa lege prietenii de lunga durata impreuna. Cert este fapul ca amandoua au desfasurat o propaganda care a trecut toate barierele permise din punct de vedere politic in favoarea intrarii Romaniei in razboi la 1914 alaturi de Anglia si Franta si au  avut un rol esential in combaterea simpatiilor pro-germane. Astfel, Martha descrie pe larg in jurnalul sau rulul pe care l-a avut printul mostenitor al tronului Germaniei, prezentandu-l ca pe un facator crucial in istoria nationala, prin influenta pe care a exercitat-o in interesul tarii noastre. Despre iubirile ei s-au scris pagini intregi in care au curs rauri de cerneala. Un alt personaj marcat in randul iubirilor sale perene este  Charles-Louis, print de Beauvau Caron, personaj pe care Martha Bibescu l-a cunoscut la Paris. O alta  relatie sentimentala este cea cu regele Spaniei, Alfons al XIII-lea. Lordului Christopher Thompson ii va dedica o biografie romantata, deoarece a fost unul dintre barbatii care i-au marcat viata si personalitatea. El a fost o prezenta constanta in palatul de la Mogosoaia,  in timpul  primului Razboi Mondial. Acesta venise in Roamania cu misiunea de a determina semnarea aliantei romano-anglo-franceze, dar a sfarsit prin initierea Marthei in arta spionajului. Statutul sau i-a permis Marthei accesul  la dineurile unde erau invitati liderii regimului nazist din Germania, avand astfel posibilitatea de a transmite informatii vitale guvernului aflat in functiune, dar care era exilat la Iasi.  In toata aceasta perioada, a scris foarte mult. A fost publicata lucrarea “Catherine, Paris”, premiata de Academia Franceza, “Papagalul verde”, dar si  “Katia-demonul albastru” care a avut un succes rasunator si a fost ulterior  ecranizata. Trebuie mentionata corespondenta pe care a avut-o cu Paul Claudel si cea cu abatele Mugnier.

Instaurarea regimului comunist in Romania si intrarea tancurilor sovietice in tara a avut loc in timp ce Martha se afla inca  la Mogosoaia, palat care ii va fi confiscat  impreuna cu celelalte proprietati ale sale.

Palatul lui Brâncoveanu de la Mogoşoaia, care a fost refăcut din ruine decatre prinţesă, a fost preluat de reprezentantii noii puteri „populare"si  folositîn general pentru filmarile productiilor istorice cu vadinte mesaje patriotice in sustinerea noului regim instalat la putere. Acesta a fost momentul in care, uzand de un pasaport britanic, la scurta vreme dupa instalarea guvernului Petru Groza, a parasit Romania avand ca destinatie Anglia, dar oprindu-se in final la Paris. A continuat sa protesteze fara de cursul politicii din tara si fata de regimul abia instaurat, motiv pentru care, in anul 1963, a fost desemnata in postul de consilier al preşedintelui francez Charles de Gaulle în problema românească, fapt legiferat ca un act de recunoaştere publică a eforturilor sale constante depuse in favoarea Romaniei.  Vorbind  limba franceză in mod fluent,  ea si-a jucat rolul in diplomaţia romaneasca si a continuat sa fie vocea protestatara a romanilor fata de instaurarea comunismului. Ca reprezentant al tarii ,dincolo de hotarele ei, si-a pus amprenta personala in literatură şi, în general, in „lumea bună“ a Europei interbelice. Prinţesa Martha Bibescu  a avut distincţie aristocratică, charismă şi inteligenta in viata culturala şi politica intr-o Europa interbelica, macinata de razboi.

Nu pot finaliza acest material fara a mai face o precizare. Palatul Mogosoaia (sau conacul Mogosoaia cum i se mai spune) ramane un simbol al Brancovenilor. Desi prima atestare a acestui edificiu dateaza din  24 aprilie 1598,  in 1702 apare pentru prima data mentionat cu numele de Palatul Brancovenesc de la Mogosoaia, care a fost  ridicat de domnitor pentru fiul sau, Stefan. Dupa 100 de ani de la asasinarea voievodului in care lacasul se transforma intr-o ruina, aceasta intra in posesia familiei Bibescu, urmasi ai Brancovenilor. Principele Nicolae Bibescu s-a ocupat de renovarea conacului si a adaugat vila Elchingen,  in onoarea sotiei sale Helene d`Elchingen. In 1912, George Valentin Bibescu daruieste intreg domeniul sotiei sale, Martha Bibescu , iar palatul capata forma pe care o cunoastem astazi. 

Palatul Brancovenesc este o creatie arhitecturala unica in care elementele decorative bizantine si cele renascentiste italiene se imbina perfect cu cele specifice arhitecturii muntenesti. Palatul are 8 incaperi, organizate astfel:  parterul pentru slugi si  etajul destinat stapanilor. In sala mare se afla tronul domnesc, sculptat in lemn aurit. Podeaua este acoperita cu mozaic din foita de aur, puternic deteriorat din pricina placii de ciment care l-a acoperit timp de  jumatate de secol in perioada comunista. 

Trebuie mentionat pridvorul romanesc si cu turnulete domnesti, care gazduieste sub bolta o mare vatra de caramida. Aici se preparau bucate alese care erau servite distinsilor meseni. Turnul cu foisor, sustinut de opt coloane de piatra cu capiteluri corintice, lasa privitorului posibilitatea de a admira curtea interioara . 

Camerele amplasate la etaj au deschidere catre lac,  unde se afla o loggie cu sase coloane din piatra sculptata cu ghirlande de frunze si o balustrada ce poarta stema tarii Romanesti – vulturul cu aripi desfacute purtand crucea in cioc.

Pe domeniu a fost ridicata biserica cu hramul Sfantului Gheorghe de insusi Constantin Brancoveanu si sfintita in septembrie 1688. Sub o lespede de marmura, aici isi doarme somnul de veci George Valentin Bibescu. Desi nu are turla, ctitoria  se deschide cu un superb pridvor pe 8 coloane. Domeniul are o istorie controversata: a fost resedinta domneasca a lui Brancoveanu, han pentru turci, adapost pentru  Tudor Vladimirescu si pandurii sai, palat al prostituatelor  in timpul cand a apartinut urmaselor  lui Nicolae Bibescu, loc de creatie pentru Martha Bibescu care a fost  profund atasata de acest loc.