Ploaia de cuvinte: 06/12/14

joi, 12 iunie 2014

Placintele capitanul Creanga, plaja de la vii si trenul de placere!

Dobrogea a fost unul dintre teritoriile cele mai controversate din istoria tarii, dupa multiple alipiri la Tara Romaneasca, incepand din timpul domniei lui Miercea cel Batran. In sec 18-19, aceasta regiune a devenit motiv de disputa teritoriala intre doua mari imperii: Otoman si Tarist. In 1812, Rusia a anexat Basarabia , iar Dunarea a devenit frontiera intre cele doua mari puteri. In 1878, Dobrogea a fost alipita Regatului Romaniei prin decizia Congresului de la Berlin si, o data cu pacea, romanii au redescoperit placerea de a merge la plaja. Transportul din orasele mari apropiate, in special din capitala, se facea pe parcursul a mai multor zile, dar asta nu ii impiedica pe “plaisir-istii” amatori de aventuri sa vina la bai pe litoral.

Locul era cunoscut sub numele de Kiustenge sau Kiustendge, iar litoralul, se-ntelege, era teren virgin. Romania deja incepuse sa se dezvolte economic dupa incheierea Razboiului si sa isi construiasca portul la Marea Neagra. Datorita numarului mare de turisti “de placere” cum erau numiti de presa timpului, in 1883, Primaria Constantei a fost obligata sa amenajeze un amplasament de bai, nou si modern, denumit “Plaja de la vii”, nu foarte departe de locul in care astazi se afla Gara, devenind cea mai renumita plaja pana la sfarsitul secolului 19. La inceputul secolului 20, aveau sa apara plajele

Duduia, Tataia, Trei papuci, Baile moderne Morfi Papastravu si Mamaia, iar plaja dintre vii avea sa dispara incet, dar sigur, in efortul de modernizare a orasului si a portului Constanta. Numele i se tragea de la faptul ca acolo se aflau plantatii de vita de vie si cateva gradini.

Zona era aproape nelocuita, cu exceptia a trei cladiri: Fabrica de Bere a fratilor Gruber,

Casa Beiului si placintaria capitanului Creanga, fiul celebrului scriitor Ion Creanga.

Ion Constantin Creanga, capitan de meserie, avea o istorie frumoasa in spate. Desi pusese parasit de mama la o varsta fragenda , cand inca nu implinise 7 ani, si a fost crescut de tatal lui intr-o disciplina militara, acesta avea o educatie desavarsita prin grija si afectiunea unei bone care l-a invatat la perfectie limba germana. A urmat cursurile Scolii Militare pe care le-a absolvit in 1879 cu grad de sublocotenent, apoi Scoala Superioara de Geniu de la Viena si Scoala de Stat Major de la Bruxelles. Ofiter de cariera, acesta era un barbat frumos, temperamental, original, inventiv, cu o biografie fulminanta.

Isi absolvise studiile la Viena, Bruxelles si Torino, apoi ocupase functia de atasat militar la St Petersburg, iar ulterior a fost procuror militar, inventator, scriitor, traducator, editor, ziarist, comerciant de hartie de tigari, administrator de cazinou, cofetar, patiser, bucatar si nu in ultimul rand barbatul frumoasei Olga Patru, fata de negustori macedoneni avuti, veniti din Salonic cu afaceri la Braila. Capitanul, ca si tatal lui, era mare iubitor de literatura, astfel ca s-a decis el sa promoveze operele eminesciene prin intermediul banalei foite de tutun! El a scos renumitele carnetele cu foi de tigara pe ale caror coperte trona portretul lui Eminescu, iar in interior, pe cele opt “papier a cigarette” erau tiparite, cu litere minuscule, poeziile poetului.

Capitanul stia sa isi promoveze marfa si nu se sfia sa scrie:”Cea mai sanatoasa hartie de orez, singura aprobata de Consiliul de igiena publica”, fiind cotata pe piata drept cea mai buna foita de tigara autohtona. Foitele erau impregnate cu praf de orez, facandu-le astfel elastice si incetinind procesul de ardere. Ele se aprindeau imediat si nu scoteau mult fum. Motto-ul celebrelor foite “Creanga” era: “Ori fumati hartia Creanga, ori dati dracului tutunul!”, cu trimitere discreta catre “iarba dracului” – metafora folosita de tatal lui pentru obiceiul cu pricina. Ceea ce este amuzant este faptul ca in Muzeul Hartiei din Angouleme exista un exemplar de foia de tigara semnata Olga Creanga. Deoarece in 1890 ofiterul Creanga nu avea voie sa se ocupe pe fata de afaceri, pentru a evita acuzatia de incalcare a statului militar, a trecut-o in acte pe nevasta-sa, desi in fapt, tot el era acela care se ocupa de ele! Sa-mi spuneti voi mie daca mai are Romania sansa unei reale schimbari de narav! Pe vremea aceea existau numeroase produse de lux concurente, unele autohtone, altele aduse din import precum cele frantuzesti Job,

realizate din hartie vargata, produse de catre Joseph Bardou & Fils si cele austriace,

Trandafirul Romaniei, apartinand firmei B. Ruger . Printre cele autohtone trebuiesc mentionate foitele de tigara extrem de elegante si rafinate produse de cei doi mari comercianti evrei stabiliti la Iasi, fratii Braunstein , care au avut inspiratia sa isi denumeasca foitele de tigara in termeni patriotici:

Dorobantul,

Ultimele cartuse, Independenta Romaniei, Standardul, Voinicul, Hora Romanilor,

Carol I, Hora, Tambur major etc, devenind in scurt timp milionarii Romaniei, inventand foitele de tigara care se derulau una dupa alta, prin pliere in zig-zag. Alte foite de o calitate exceptionala erau produse tot in Iasi de catre firma avocatului Samoil Goldenthal, cel care detinea si Fabrica de chibrituri din oras. Foitele Creanga aveau nisa lor de piata formata din fumatorii de rand. Capitanul preluase o mica tutungerie de la tatal sau si se incapatana sa reziste pe piata, in incercarea de a-i cinsti astfel memoria. Desi creativ in maniera de promovare a propriilor foite de tigara (actiune de promovare prin intermediul invatatorilor din tara, organizarea unei loterii cu premii), toate s-au soldat cu un esec major, ajungand dupa declansarea crizei din 1900 ”muritor de foame”, cu casa plina de copii si impovarat de datorii. Acesta a fost momentul in care Creanga a decis deschiderea placintariei “Ca la mama acasa” unde vindea cozonaci moldovenesti, serviti cu un ceai aromat cu numele de “pax”.

El s-a implicat in administrarea Cazinoului de vara din Constanta, motivandu-si priceperea in cererea pe care acesta a adresat-o primariei: “ cunoscand lumea aleasa a persoanelor ce frecventeaza acest cazin, mai ales in timpul sezonului si fiind convins ca un serviciu curat, prompt si mai ales cuviincios se rasfrange in prima linie a gospodariei comunale, posedand aceasta experienta si dispunand de un personal ales si incercat, cunoscand cele doua limbi uzuale pentru strainii ce s-a abate la Constanta” . Primaria i-a inchiriat Cazina, cu conditia sa puna la vanzare “articole de consumatie de cea mai buna calitate” si sa ilumineze localul cu “petroleum de cea mai buna calitate pentru a nu produce nici un miros”. Cazina era cladirea destinata activitatilor pentru recreere si distractie, administrata intr-o statiune balneara, dupa modelul celebrelor casine de la Monte Carlo. Pana in 1878, orasul avea o alta casina, ridicata din lemn, de catre comerciantii englezi ratatiti prin partile astea. Dupa 1878, autoritatile de la Bucuresti rascumparasera portul si calea ferata de la Constanta la Cernavoda de la constructorii englezi si si-au dezvoltat atat orasul, cat si baile si portul ridicate in vecinatatea casinei.

Abia in 1911 a fost ridicat celebrul Cazinou care astazi este doar amintirea celui care a fost odinioara. Cazinoul, cea mai frumoasa cladire in stil Art Nouveau ridicata de catre arhitectul Daniel Renard avea o sala de biliard, una de lectura, alta de jocuri si o sala pentru bal si spectacole. Tot aici mai existau doua mici sali in care erau organizate un mic bufet si o patiserie. Acestea fusesera concesionate capitanului Creanga!

Desi lumea buna venea la inceput cu automobilul,

primaria Constanta a construit o cale ferata menita sa lege orasul de “plaja de la vii” pe care circula zgomotos un “tren de placere , cu viteza de promenada”. Drumul era o aventura in toata regula: “Turistii gasesc multa placere de a face de doua ori pe zi o plimbare cu trenul la vii, unde sunt baile. O baie cu spesele drumului nu costa mai mult de 1 leu transportul si 10 bani bacsisul” scria in 1898 un cronicar de scandal in revista Familia. Baile erau separate: de-o parte doamnele, de cealalta domnii. Doar marinarii erau fericiti, pentru ca, din largul marii sau din barci, le puteau admira pe frumoasele domnite costumate pana la urechi. Cu acest tren a venit si tanarul ziarist Barbu Stefanescu Delavrancea care, carcotas ca oricare gazetar, iata ce scria despre acest drum: “Azi dimineata am fost la bai, plage sau cum ii spun dobrogenii la hatia marii. La finele scarii se fac doua drumuri – la stanga baile doamnelor, la dreapta ale domnilor. Pentru ce la stanga doamnele si nu barbatii? Pentru ca la stanga este inima, zicea cineva. Pentru ce aceasta despartire, ce nu se vede nicaieri in strainatate? Mister oriental? Sau este oare spaima traditionala care a ramas de la Ovidiu cu femeia goala? Caci, spun unii ca Ovidiu a fost exilat la Tomis pentru ca a vazut-o goala pe Livia, imparateasa Romei”. Orasul inflorea cu fiecare rasarit de soare, iar Constanta isi schimba fata, devenind perla de la marginea marii.
Mahalaua: