Am sa va spun un secret:nu e usor sa te documentezi si
sa redactezi un material cu privire la graiul banatean. Pentru un necunoscator, e cam
imposibil de inteles, pentru cineva relativ familiarizat, intelegerea partiala
reprezinta un handicap la nivel lingvistic, mesajul ramanad oarecum trunchiat.
Cand eu m-am maritat acum vreo 20 si ceva de ani si am
calcat pentru prima oara in Banat, obiceiul locului prevedea ca o familie sa aiba
un singur copil, maxim doi. Nu era un obicei recent, de vreme ce marea
majoritate a rudelor noastre aveau un singur copil. Aveam sa constat cu uimire
ca acelasi lucru se intampla si prin vecini. In timpuri stravechi familiile banatene
erau formate cam din 3 copii, obicei pastrat cam pana in preajma Primului
Razboi Mondial. Intre cele doua razboaie, traditia deja isi schimbase cursul
si din cei trei ramasesera doar doi.
Imediat dupa nasterea unui prunc, batrana casei trebuia sa puna sub capul lui
busuioc, tamaie sa-l fereasca de rele, cartea de rugaciuni care sa ii aduca
aminte sa traiasca dupa legea celor sfinte, un cutit care sa sperie duhurile
rele, un pieptene si o oglinda ca sa fie curat si ingrijit atunci cand va
creste mare si un creion ca sa fie iubitor de carte. In a treia zi de la
nasterese se punea pe perna o pogacea, un fel de turta nedospita si coapta pe
vatra in cuptor, ca sa aiba pofta de mancare si sa creasca sanatos. Trei zile
consecutive moasa care asistase la nastere trebuia sa aduca de mancare mamei: cosul
plin cu pogacele, o gaina fiarta si turta, adica prajitura. Copilul era si el
daruit cu trei scutece, fasa care avea innodata la capat o moneda ca sa aiba
noroc si bani si tamaie. Tot in cea de-a treia noapte veneau ursitoarele.
Obiceiul batranesc cerea ca pruncul sa doarma in pat cu tatal, iar mama, cu o
papusa din panza ca sa pacaleasca ursitoarele mai putin binevoitoare. In
dimineata celei de a patra zi, papusa era pusa in hornul casei si lasata acolo
special sa pacaleasca duhurile rele. Baba ii lega cu snur rosu un ghiocel (o
scoica) la incheietura mainii ca sa il
fereasca de dedeochi. La opt zile dupa nastere, baba si nasul duceau copilul la
biserica sa fie botezat. Nasul daruia o crasma (o bucata de stergar din care
femeile casei aveau sa ii coasa prima lui camasa), la capatul careia lega cu o
ata un ban, tamaie si busuic. Ata era folosita dupa aceea la cusutul camasii.
Lumanarea se decora cu funda colorata si flori. De acasa si pana la biserica
pruncul era tinut in brate de catre baba, iar la intoarcere, de catre nas. Mama
ramanea acasa si facea cam tot ce-si dorea sarmana sa faca si copilul ei in
viata care urma: citea, se juca, scria, canta, muncea. Cand nasul ii aducea
pruncul, femeia trebuia sa ii sarute mana, iar acesta trebuia sa ii faca
daruri. Urma apoi ospatul la care participau rudele si cei apropiati. In
trecut, botezul nu se facea cu dans si muzica, ci doar se cinsteau neamurile si
vecinii, nu mai multi de 10-12 persoane. Pranzul se termina cu soviaca cu mac
sau nuca ori marmelada, pudrata din belsug cu zahar. Toti invitatii veneau cu
daruri in bani sau obiecte. Cadourile erau date dupa ce nasul ii punea nume pruncului.
Banii se asezau intr-o farfurie cu sare, asezata strategic chiar in fata
nasului. Traditia cerea ca, inainte ca pruncul sa fie aratati oaspetilor, gazda
sa aduca o papusa pe care o prezenta nasului care n-o recunostea si abia apoi
era prezentat copilul. Inainte sa plece acasa, tot nasul trebuia sa isi spele
mainile, iar apa era turnata de catre tanara mama, iar in loc de stergar i se
oferea camasa ei sa se stearga pe maini. Asta pentru ca laptele sa fie
indestulator si hranitor. Pruncul nu avea carucior, ci era tinut in albie sau
intr-un leagan cioplit special pentru el. Nou-nascutul era tinut la san pana la
varsta de un an jumatate sau doi cand incepea sa fie pacalit cu o coaja de
piane muiata in zahar, invelita in prealalbil intr-o panza curata si subtire
care tinea loc suzetei de astazi. In vremurile de demult nu existau doctori in
satele banatene, dar fiecare catun respectabil avea o moasa. Familia era cea
mai importanta in viata copilului. De cum implineau 5-6 ani, copiii erau
trimisi cu animalele la pascut, hraneau pasarile din ograda sau pusi la diverse
alte munci usoare din gospodarie. Nu erau foarte multi copiii care mergeau la
scoala, dar erau incurajati sa invete sa munceasca la camp. Atunci nu existau
caiete, ci se scria pe tablite, iar scoala era un lux pe care multi nu si-l
permiteau. Cei care aveau pamant considerau scoala inutila. Adolescentii intrau
in randul junilor pe la 16-17 ani. Atunci isi schimbau straiele de lucru cu
cele de sarbatoare: purtau camasi frumos tesute, chintuse si palarii, iar in picioare
aveau ghete cu turec. 
Cand
accepta sa fie scoasa la dans, fata daruia tanarului o batista lucrata din cicma
(dantela) sau anglu (flori). Pe batista era brodat numele ei, iar in colt avea
innodati 5-10 craisori. Daca fata provenea dintr-o familie cu stare, in coltul
batistei era innodata o coroana. Cand intrau in joc, fetele purtau panglici
late de-o palma si lungi pana in talie pe care erau cusuti cu migala bani de
argint. O data ce accepta batista, tanarul nu dadea fata la joc si altor juni,
decat rudelor foarte apropiate. Ei urmau sa se casatoreasca in viitor, batista
fiind simbolul unei promisiuni, un fel de legamant. Daca tinerii se certau,
baiatul se putea razbuna luand fata la joc, iar, dupa ce-o invartea o data pe
sub mana, o lasa singura intre perechi. Insa nimeni nu spune ce se intampla in
cazul in care fata se supara pe june. Chiar mi-am intrebat batranii, dar, ca prin minune, nimeni nu-si aduce aminte ca vreo fata din sat sa se fi suparat
vreodata pe vreun baiat. Ori vroiau cu orice pret sa se marite, ori doar baietii
erau capsomani.
Astazi, din vechile obicee
au mai ramas cativa dintre banii care amintesc de timpurile bunicelor de
altadata. Dar banatenii adevarati inca
mai au doar un singur copil. Cei mai multi
