Bilbao - regrete in pachete

Prietenii imi trimit fel si fel de link-uri despre subiecte care ma pasioneaza si ma intereseaza. Unele cuprind informatii care ma conduc catre alte si alte materiale de documentare, dar sunt si mailuri pline cu poze si idei de vacante. Stiind ca anul viitor nu ne-am planificat unul  dintre concediile noastre tipice, o buna prietena mi-a trimis niste poze din superbul Bilbao, un oras mare si interesant, construit de-a lungul raului Nervion. Ai crede ca este unul dintre acele locuri pe care le vezi pe peliculele din Razboiul Stelelor. 

Adevarul este insa altul: celebra fundatie Guggenheim a redesenat locul orasului Bilboa pe harta lumii, oferindu-i o cu totul alta perspectiva. Fundatiei Guggenheim ii apartine Muzeul Solomon R Guggenheim cu sediul in New York care a fost infiintat in anul 1939 si a luat numele co-fondatorului lui dupa moartea acestuia in 1952. Cea care a pus umarul la aceasta nebunie a fost atat co-fondator, cat si primul director al muzeului, artista Hilla von Rebay, care a strans lucrari de arta si a format baza celebrelor colectii de arta moderna si contemporana. Tot ea l-a ales pe celebrul arhitect Frank Lloyd Wright sa proiecteze sediul muzeului, un “templu al duhului”, cunoscut astazi in intreaga lume. Astazi aici sunt expuse opere de arta care provin din nenumarate colectii private, incepand cu colectia lui  Solomon R Guggenheim. Hilla se nascuse intr-o familie aristocratica germana de la Strasbourg care era parte din Imperiul German. Ea a avut titlul de baroneasa si numele ei complet a fost Hilla Rebay von Ehrenwiesen. Solomon provenea dintr-o familie bogata care detinea exploatari miniere, fapt care i-a permis sa achizitioneze numeroase lucrari de arta si sa intre in contact cu reprezentanti din lumea artelor. Cei doi s-au intalnit la mijloc, ambii dorindu-si sa promoveze arta moderna, si au infiintat fundatia Solomon R Guggenheim. In salile muzeului au fost expuse lucrari semnate de Piet Mondrian, Amedeo Modigliani, Rudolf Bauer, Wassily Kandinsky, Marc Chagall sau Pablo Picasso. In primii 3 ani, fundatia a strans atat de multe lucrari avangardiste incat s-a impus ridicarea unui muzeu care sa adaposteasca permanent aceste colectii. Cei doi i-au scris o scrisoare lui Frank Lloyd Wright solicitandu-i colaborarea in realizarea proiectului. Intre timp numarul artistilor a crescut adaugandu-se nume noi listei initiale: Joan Miro, Paul Klee si multi altii. In 1997, fundatia si-a deschis filiala din Bilbao, iar acest fapt a rescris traiectoria orasului pe harta turismului mondial. Orasul incepuse sa isi schimbe fata inca din anii 1980, dar adevarata revigorare a venit o data cu inaugurarea celebrului muzeu. Astazi, orasul este capitala provinciei Bizkaia si detine un palmares de cladiri moderne, restaurante celebre, hoteluri de lux si servicii de cea mai buna calitate. Ar fi nedemn sa nu amintesc faptul ca intre atatea cladiri moderne se pastreaza inca o oaza  nealterata de timp: Casco Viejo, un paienjenis de strazi inguste unde se afla multe obiective turistice importante: Plaza Nueva si Plaza Miguel de Unamuno, Teatro Arriaga, Catedrala Santiago, ansambluri arhitecturale in stil Art Nouveau, Mercato de la Ribera si Euscal Museo Bilbao, toate amplasate in orasul istoric. Nu departe de primarie se afla frumosul pod pietonal realizat de arhitectul spaniol Santiago Calatrava. Cei care traverseaza apa, dau cu nasul in muzeul Guggenheim. 

Aceasta cladire a fost ultimul proiect semnat Frank O. Gehry, considerat de catre arhitectul american Philip Johnson “cea mai importanta cladire a perioadei contemporane”. 

Placile de titanium, asemeni unor solzi uriasi, refelcta lumina in mod diferit in functie de momentul zilei si de anotimp. 

Cladirea este impunatoare si straluceste magnific captand lumina solara.

Colectiile de arta moderna si contemporana se plimba intre muzeele fundatiei din New York, Viena si Bilbao.

Langa rau, plasat chiar in fata intrarii principale in muzeu,  parca teleportat din tenebre, dai cu ochii de silueta unui paianjen urias, opera artistului francez Louise Bourgeois, intitulata Maman. 

Nu departe de Maman se afla Lalelele lui Jeff Koons si 

TallTree& The Eye semnate Anish Kapoor. 

In partea dinspre oras se afla  o alta scultura gigantica in stilul personal al lui Jeff Koons, “Puppy”.  

Evident ca mirarea nu se opreste aici, caci in jurul muzeului sunt amplasate alte constructii moderne semnate de celebri arhitecti precum: Frederico Soriano - Centrul Euskalduna, 

Norman Foster – reteaua de metrou, 

Sabtiago Calatrava - Podul Zubizuri (podul alb) , Cesar Pelli si Turnul Iberdrola, Podul La Salve caruia Daniel Bureu i-a adaugat arcul vopsit in rosu.

La Salve este numit “Prince and Princess of Spain Bridge”. El a fost primul pod pe cabluri din otel avand piciorul din beton armat de culoare verde, ridicat in Spania in anul 1970.

Cand muzeul a celebrat 10 ani de la infiintare, podului i s-a adaugat acel arc rosu, ideea apartinandu-i artistului francez Daniel Buren.  

Cand Gehry a ales locul in care avea sa ridice muzeul, el a tinut seama de prezenta podului La Salve, care reprezenta una dintre principalele cai de acces in oras. 

Buren a incercat sa sparga armonia perfecta creata de catre Frank Gehry intre muzeu si pod, aruncandu-i pe cocoasa podului o arcada realizata intr-o forma inedita si vopsita intr-o culoare care sa stimuleze retina. 

Daca ar fi sa il citez pe arhitect, “ schimbarea deschide dialogul dintre natura functionala a podului si sculptura estetica ce il imbratiseaza”. Evident ca nu putea fi alta culoare aleasa decat rosu, in contrast complementar cu structura verde a betonului. 

Proiectul i-a fost incredintat cu conditia ca structura podului sa ramana neatinsa. Astfel, Buren a ales sa foloseasca drept material foi de hartie lipite intre ele si presate pana cand ajung la grosimea si rigiditatea unui panou. Materialul este extrem de usor de intretinut si durabil, fiind rezistent la caldura si frig. In interior sunt incorporate diode care sa lumineze lateralele arcului acoperite cu placi traslucide. Daca nu ati fost impresionati, nu aveti altceva de facut decat sa tineti drumul pe langa muzeu si sa o luati spre Plaza Funicular, sa urcati cei peste 7oo de metri pana in varful formatiunii muntoase si sa sper ca panorama

catre aeroportul Sondika Bibao, proiectat de catre Santiago Calatrava , avand in fundal oceanul, sa va ia fata. Si ochii. Daca nici asta nu merge, urcati-va in primul avion si veniti acasa. Unde e mai bine ca aici???

PS Sper ca intelegeti ca, obligata fiind sa renunt la concediu anul viitor, visez cu ochii deschisi. Nu ma costa nimic. Nu fac bagaje, liste, calcule…Fir-ar a naibii ei de viata! Vreau in vacanta!

Pozele sunt luate de pe net. Ca sa va ispitesc. Ca sa ma oftic!

http://www.bilbaoturismo.net/BilbaoTurismo/en/ver-mi-cuaderno

http://www.guggenheim.org/bilbao/406-homepage/355-also-of-interest

Jim Morrison - “Nimeni nu si-a facut planul de a exista”

In 8 decembrie se implinesc 72 de ani de la nasterea lui Jim Morrison, celebrul solist vocal al trupei The Doors, compozitor si textier, gasit mort in 3 iulie 1971 in apartamentul lui din Paris.

Considerat un lider spiritual al generatiei sale, el si-a luat numele de “Lizard King” sau “Regele Soparla” si a avut o viata spumoasa datorita comportamentului extravagant din timpul concertelor, consumului excesiv de alcool si droguri, cat si problemelor sale nenumarate cu politia. A fost un pasionat de literatura si filosofie, dorindu-si cu ardoare sa fie poet. Desi a absolvit cinematografia la UCLA din Los Angeles, toata tineretea lui a fost marcata de versurile lui Rimbaud si Blake, iar amprenta lor s-a regasit in toate scrierile sale ulterioare. Rebel din fire, acesta s-a indepartat de familie datorita faptului ca tatal impusese o disciplina militara in familie si, dupa absolvire, a inceput sa consume droguri, sa doarma pe strazi si sa scrie versuri. 

In 1965, si-a format propria trupa rock The Doors alaturi de claparul Ray Manzarek, tobosarul John Densmore si chitaristul Robby Krieger. Denumirea grupului se trage din celebrul vers  al lui William Blake: “if the doors of perception were cleansed eveything would appear to man as it is, infinite”. The Doors a fost formata din membrii carismatici care au stiut sa ajunga la sufletele tinerilor care umpleau la refuz salile de concert si care le copiau in viata de zi cu zi idealurile. Ei isi regaseau propriile frustrari si sperante in textele cantecelor sale. Invatau sa visese, caci Jim Morrison era cel care le spunea obsesiv: “Nu spuneti niciodata ca visele sunt inutile, inutil e sufletul care nu stie sa viseze”, “uneori invingatorul e doar un visator care nu a renuntat niciodata sa viseze”. “Da piept cu cele mai mari frici ale tale. Dupa aceea, ele nu vor mai avea forta si vei fi liber”. Primul lor single, „Break on through“ a inregistrat un succes modest, urmat de cel de-al doilea single „Light my fire“ care avea sa ii propulseze in topul celor mai renumite trupe rock and roll din lume. 

Membrii formatiei au cantat prin cluburi, iar muzica lor a fascinat milioane de tineri din intreaga lume. Un numar mare dintre textele melodiilor au fost semnate de catre Jim Morrison, multe dintre ele devenind hituri: “Crystal Ship”,

 Light my fire”, “Break on trough” 

sau “The end”. 

In 1967 a aparut albumul “Strange Days”,

urmat anul urmator de “Waiting for the sun”,

in 1969 – “The soft parade” 

si in 1970 - “Morrison Hotel”. In 1968, “Hello, I love you” a ajuns din nou in top.

In anul urmator, Morrison a aparut pe scena din Coconut Grove intr-o stare avansata de ebrietate si a avut un comportament indecent pe scena, fapt care s-a soldat cu arestarea lui sub acuzatia de exhibitionism, folosirea unui limbaj indecent  si stare de ebrietate avansata, fiind condamnat la 8 luni de inchisoare si eliberat ulterior pe cautiune. Trupa a pierdut toate concertele programate.

Fiind intr-un pericol real de a fi inchis, acesta s-a mutat la Paris impreuna cu iubita lui, Pamela Courson. Cei doi s-au casatorit si au trait impreuna pana la moartea artistului in anul 1971 la varsta de 27 de ani, dupa ce starea lui de sanatate s-a agravat simtitor datorita dependentei de alcool si obezitatii. Isi iubea partenera, desi deseori o insela, si se simtea confortabil in compania ei, caci : “prieten e acela care iti da libertatea totala sa fii tu insuti”. Sa fi gresit Pamela lasandu-l sa traiasca la limita dintre viata reala si cea imaginara?

Constient de problemele pe care le are, Jim spunea: “ cateodata ma simt ca la un joc de noroc. Te duci seara sa bei zdravan si nu stii cum o sa ajungi in ziua urmatoare. Poate sa fie bine sau se poate intampla un dezastru. E ca si cand ai arunca zarurile“. 

A fost inmormantat in cimitirul Pere Lachaise din paris, iar mormantul lui s-a transformat in loc de pelerinaj pentru mii de turisti. In acelasi an, un alt album intitulat “LA Woman” avea sa inregistreze un real succes si sa devina cel mai popular album al lor. “Daca pentru a trai trebuie sa te tarasti, ridica-te si mori.” caci ”uneori ne ajunge o clipa ca sa uitam o viata, alteori nu ne ajunge o viata ca sa uitam o clipa”. Iar clipa poarta numele lui: Jim Morrison.

Daca va intrebati ce mi-a venit sa scriu despre acest subiect, va spun eu: o prietena a vizitat saptamana trecuta Parisul si, fara sa vreau, mi-am amintit de peregrinarile mele prin capitala Frantei. Da, inclusiv prin cimitire. :)

Bibliografie: http://www.biography.com/jim-morrison-9415576#rebellious-youth

Palazzo Cenci si destinul tragic al Beatricei Cenci

Calatorului dornic sa cunoasca legendele Romei nu ar trebui sa ii scape din vedere Palazzo Cenci, situat nu departe de Piata Navona. 

Palazzo Cenci

El este amplasat in apropierea sinagogii si este format dintr-un ansamblu de 4 cladiri, inconjurat de Cinque Scole, Arco de Cenci, Piazza Cenci si strada Via Monte de Cenci. Palazzo este inchis publicului, dar drumul pana acolo merita facut, chiar daca acum in incinta lui sunt apartamente de locuit. Cand poarta mare de lemn se deschide, se poate vedea scara strajuita de doi lei de marmura, iar deasupra ei un superb balcon dantelat. Palatul a fost construit peste ruinele unui vechi palat medieval fortificat, amplasat la marginea ghetoului evreiesc din Roma. Turistul dornic sa vada palatul va sti ca drumul pana acolo merita facut nu doar datorita frumusetii arhitectonice, ci mai degraba istoriei sale sangeroase avandu-i ca eroi pe membrii familiei Cenci. Capul familiei, Francesco Cenci, a fost unul dintre cei mai bogati aristocrati ai Romei, dar si un om desfranat, violent si risipitor. Din casatoria cu Ersilia Santacroce a avut doua fete, Beatrice si Antonia, si doi baieti, Giacomo si Bernard. Familia a trait in Palazzo Cenci in Rione Regola, dar mai detineau un castel, La Rocca de Petrella Salto, situat intr-un sat mic de langa Rieti, la nord-est de Roma. Pana cand Beatrice a implinit 6 ani, viata familiei a fost una calma si linistita. Dupa moartea mamei, fetele au fost incredintate spre educare maicutelor din manastirea Santa Croce si au ramas aici timp de 9 ani. Pe cand Beatrice avea 15 ani, fetele s-au intors in palat, dar viata de burlac schimbase caracterul tatalui, iar viata lor alaturi de el avea sa fie una dificila datorita violentelor si hartuirilor acestuia. Acesta devenise rece si distant, dedicat exclusiv afacerilor, era violent,  lipsit de orice emotie si sentiment, avar si ipocrit, aflat deseori in contradictie cu legea si morala. In 1593, el s-a casatorit cu Lucretia Petroni cu care n-a avut copii, motiv pentru care femeia s-a atasat de cei ai barbatului, mai cu seama de fetele care simteau lipsa afectiunii materne. Casnicia lor nu a fost una fericita, caci Francisc era impovarat de datorii, judecat si condamnat pentru fapte defaimatoare pentru care a fost obligat sa plateasca taxe substantiale. La doi ani de la mariajul cu Lucretia, familia a fost obligata sa plece in exil si sa traiasca in castelul Cicolano din Regatul Napoli, fapt care a alimentat resentimentele familiei. Beatrice  le-a scris fratilor ei nenumarate scrisori implorandu-le ajutorul, iar una dintre ele a cazut in mana tatalui, motiv pentru care a fost batuta cu o brutalitate inimaginabila. Beatrice a incercat sa informeze autoritatile cu privire la desele maltratari la care erau supuse femeile si, desi toata lumea cunostea caracterul infect al tatalui, nimeni nu a luat nici o masura. Cand a aflat ca a fost raportat autoritatilor, el si-a exilat nevasta si copilele in castelul La Petrella del Salto in muntii Abruzzi. Cum creditorii i-au luat urma, Francesco a fost obligat sa se mute si el in Petrella, unde a fost urmat de cei doi fii. Viata femeilor a devenit si mai grea decat fusese inainte, iar Beatrice devenea tot mai incrancenata in respingerea autoritatii paterne, guvernata de abuz, violenta si hartuire sexuala. A fost incarcerata, lasata flamanda, izolata de tot ceea ce conta si iubea, iar toate astea au dat nastere dorintei mistuitoare de a-si face singura dreptate. 

Beatrice Cenci - Guido Reni

Exasperata de abuzurile sexuale la care era supusa, Beatrice a decis ca singura sansa de scapare era sa puna la cale uciderea lui, cu complicitatea mamei vitrege si a fratilor Bernard si Giacomo, ajutati de gardianul Olympian Calvetti si potcovarul Marzio Fioran, poreclit Catalanul. Ei au decis sa il otraveasca, dar planul a esuat. A doua oara au tocmit niste hoti care sa simuleze un jaf, dar Francesco a scapat si din aceasta ambuscada. Disperati, acestia au pus in aplicare cel de-al treilea plan: i-au pus in bautura un somnifer puternic pe baza de opium, Marzio i-a rupt picioarele cu sucitorul, iar Olympian i-a batut cu ciocanul cuie in cap, dupa care l-au aruncat peste balustrada,  simuland o moarte accidentala. Dupa cateva zile, trupul inert a fost gasit la poalele cetatii, cu capul spart, iar familia a grabit funeraliile, ingropand lesul in biserica Santa Maria. Dupa inmormantare, familia s-a reintors la Roma in Palatul Cenci. Zvonurile si suspiciunile  i-au precedat in capitala Italiei, mai cu seama ca nu era un secret ca firea violenta si aroganta batranului starnise sentimente de ura nu numai in sanul familiei, ci si in randul cercului de cunostinte.  Au urmat doua anchete: prima la ordinul ducelui Marzio Colonna, iar cea de-a doua dispusa de viceregele Ducatului Napoli, dar niciuna dintre ele nu a incriminat vreunul dintre membrii familiei. Cum suspiciunile deveneau din ce in ce mai mari, Papa Clement Aldobrandini a solicitat si el o ancheta, soldata cu exhumarea cadavrului si studierea ranilor de catre o comisie formata din medici. Au fost interogati cativa slujitori printre care spalatoreasa  careia Beatrice ii ceruse sa ii spele cateva haine patate de sange si careia ii spusese ca le patase in perioada in care fusese  la ciclu, dar femeia nu crezuse nici un cuvintel, caci slujitorii vorbeau pe la spate ca salteaua stapanaului baltea de sange a doua zi dupa disparitia misterioasa. Anchetatorii n-au gasit urme de sange la locul unde a fost descoperit cadavrul, dar cercetarile au devenit tot mai amanuntite, iar faptasii au fost demascati si inchisi. Olympian Calvetti a fost primul care a marturisit crima dupa zile de tortura si, desi nu a fost condamnat, el a fost ucis de Mario Guerra, un apropiat al familiei Cenci, pentru a-l impiedica sa marturiseasca intregul complot. Apucase insa sa povesteasca anchetatorilor despre cruzimea stapanului, despre bataile indurate deopotriva de cele doua femei si cei doi fii, despre zilele si noptile in care erau incarcerati. Torturat si el, Marzio Fioran a marturisit ca Beatrice a fost aceea care a conceput intregul plan, dar si el a decedat la scurt timp din pricina ranilor cauzate in timpul torturii.  La inceput, Beatrice a negat cu incapatanare orice forma de implicare in complot sustinand ca Olympian era singurul vinovat, insa nici ea nu a rezistat torturilor repetate si si-a marturisit faptele.  La fel a procedat si Giacomo, mizand amandoi pe faptul ca legea interzicea torturarea celor care faceau parte din randul nobilimii.  Dar numarul violentelor era tot mai mare si Papa Clement s-a simtit obligat sa dea un exemplu si o pedeapsa pe masura, menite sa bage frica in cetatenii Romei, indiferent de patura sociala din care faceau parte, permitand astfel torturarea celor care comisesera crima, chiar daca erau membrii uneia dintre cele mai bogate familii. Cei doi frati au fost inchisi in inchisoarea din Tordinona, iar Beatrice si Lucrezia in cea de la Corte Savella. La proces s-au confruntat doi dintre cei mai renumiti avocati ai vremii: Pompey Mollela pentru acuzare si Prospero Farinacci pentru aparare. Toti inculpatii supravietuitori au fost gasiti vinovati si condamnati la moarte. Oamenii de rand din Roma, cunoscand motivele pentru care se banuia ca Francesco a fost ucis, au cerut clementa Papei, dar acesta s-a dovedit de neinduplecat deoarece era ingrijorat de numeroasele violente care zdruncinau la acea vreme Roma. Nu demult Contesa de Santa Croce fusese ucisa de fiul ei pentru a-si insusi mostenirea. Lucrezia si Beatrice au fost condamnate la moarte impreuna cu Giacomo si Bernard. 

Executia a avut loc in 11 septembrie 1599 in Piata Castelului Sant Angelo luata cu asalt de catre locuitorii Romei in asteptarea verdictului care sa declare nevinovatia Beatricei si faptul ca s-a aflat in legitima aparare in timpul comiterii omorului. Printre cei prezenti in piata a fost si Caravaggio insotit de care pictorul Orazio Gentileschi si fiica acestuia, Artemisia. Piata era plina la refuz, vremea era calda si insorita, iar in inghesuiala cativa gura-casca si-au pierdut viata. Decizia magistratilor a fost contrara asteptarilor, iar poporul s-a revoltat la auzul deciziei papale, motiv pentru care in piata au fost masate trupe in jurul locului de executie. Desi tanarul Bernard in varsta de doar 18 ani nu luase parte efectiva la complot, a fost condamnat la moarte pentru ca nu a denuntat conspiratia. Nici unul dintre frati nu a stiut pana in ziua decapitarii ca el urma sa fie gratiat tocmai datorita varstei  fragede. Insa a fost obligat sa asiste la decapitarea surorilor si fratelui lui dupa ce a fost in prealalbil legat de un scaun plasat in fata locului de executie. Celor doua femei li s-a taiat capul cu securea. Prima care a fost executata a fost Lucretia. Beatrice si-a spus ultima rugaciune, s-a ridicat in picioare si a exclamat: “Doamne, m-ai chemat si eu de bunavoie te urmez caci stiu ca merit mila ta!”. Multimea vuia, iar calaului i-a tremurat securea-n mana  in vreme ce Bernard a lesinat si nu a putut fi adus in simturi vreme de o jumatate de ora. Multimea blestema si se agita vociferand in vreme ce securea a fost ridicata si a separat capul de corpul scuturat de spasme. Giacomo fusese torturat pe tot parcursul drumului de la inchisoare pana in piata unde a fost si el executat. Bernard a fost condamnat sa munceasca la galerele pontificale pentru tot restul vietii sale. Rudele familiei Cenci i-au rascumparat libertatea si dupa cativa ani a fost lasat liber. Lesurile fratilor  lui au fost ingropate in fata altarului din biserica San Pietro din Montorio sub o piatra funerara pe care nu era scris nici un nume. Toate bunurile familiale au fost confiscate de catre Camera Apostolica si cumparate la un pret revoltator de mic de catre nepotul Papei Clement. Supravietuitorii familiei au revendicat procesual o parte dintre bunuri si multe dintre ele le-au fost restituite. In 1798, mormantul a fost profanat si jefuit. Destinul tinerei Beatrice nu avea cum sa nu starneasca multora emotia, curiozitatea si compasiunea, caci fusese o tanara frumoasa careia ii fusese harazit sa se nasca intr-o familie guvernata de un tata violent si incestuos, care starnise ura copiilor si dorinta de razbunare. Artistii, scriitori precum Stendhal, Shelley, Dumas si pictori deopotriva precum Guido Reni, Caravaggio, Delaroche, Artemisa Gentileschi si Moravia, au imortalizat momentul judecatii si executiei membrilor familiei Cenci. Lucrarile lor au constituit surse de inspiratie pentru regizori si actori care au rememorat pe pelicula destinul tragic al familiei Cenci cu toate implicatiile: umilintele indurate de catre Beatrice, actele de violenta suportate, revolta si maniera in care s-a impotrivit tiraniei parintelui si institutiilor statului, momentul condamnarii cu toate implicatiile psihologice si emotionale, disputele juridice, curajul dovedit in fata calaului pe cand tanara inca nu implinise varsta de 22 de ani, intrigile politice generate de interesele materiale cu privire la mostenirea familiei. Beatrice a ramas pentru italieni simbolul tineretii si frumusetii, a inocentei calcate in picioare, a rezistentei impotriva arogantei aristocratiei, o luptatoare impotriva opresiunii femeilor, o promotoare a demnitatii si independentei care si-a asumat cu mult curaj consecintele faptelor. Legenda spune ca in fiecare an, pe 11 septembrie, ea se intoarce in zorii zilei pe podul unde a fost executata, tinandu-si in brate capul.

                      Beatrice Cenci - Harriet Goodhue Hosmer 1857

Bibliografie: 

It comes on the day the tragedy of Beatrice Cenci , story by Domenico Di Cesare, 2006 .

https://www.youtube.com/watch?v=mPSfXUWvXCw

http://www.romatoday.it/blog/le-anime-di-roma/beatrice-cenci-la-storia.html

http://www.facebook.com/pages/RomaToday/41916963809

Avatarurile unei orasence traznite

Acum doi ani ne-am indragostit iremediabil de Cheile Nerei. O fi fost dragoste la prima vedere, caci atat de tare m-a ametit incat m-am intors cu o bunatate de fractura la picior din prima. Se-ntampla prin iulie, astfel incat, atunci cand m-am facut bine, trecuse demult vara. In anul urmator tot cautam motive sa ne intoarcem acolo. Ba sa vedem Cheile Susarei, ba sa vizitam satele Sasca Montana, Sasca Romana si Potoc pana cand ne-am trezit visand cu ochii deschisi la o casa de vacanta. Economiile noastre erau planificate, caci anul viitor fiica mea se marita. Nu era rost de casa, ci doar motive de joaca. Nu ma intrebati cand joaca a devenit treaba serioasa, caci am ajuns chiar sa intrebam prin sate de niscaiva case de vanzare la preturi rezonabile. O vroiam intr-un loc fabulos, mica, dar intima si dotata cu toate…avioanele: canalizare, apa trasa, WC in casa si la pret…cati bani avem in cont, dar sa ne mai si ramana cativa leuti si de prasila. Evident ca zona este super cautata, iar preturile, tine-ma, Doamne, doar desenate zerourile pe hartie, caci in cont, batea vantul. Pe-al meu l-a prins jocul. N-a spus nimic, ci doar s-a pus pe studiat anunturile online, dat telefoane…dezamagire mare, ce-i placea – nu-si permitea si uite-asa intr-o seara a fost sunat de o cucoana dintr-o agentie: “dar una cu vedere la lac nu e buna? C-are lacul si muntele chiar la picioare”. “Dar pretul???” intreaba al meu disperat. “E negociabil, daca stiti sa va tocmiti!” radea doamna de la capatul firului.”N-a fost data niciodata la vanzare, nici in ziare, nici online, ca-i e frica sa n-o sparga, prin urmare, cin’s-o cumpere???”. El nu prea s-a prins de logica discutiei, dar mie mi-au sunat clopotele Mitropoliei. 

Si-uite-asa am luat o casa frumoasa, ce-i drept, nu cu toata escadrila, doar cu cateva avioane civile: adica doua camere cu baie si bucatarie. Satul are o singura strada: pe-o parte se intinde lacul mare, pe cealalta sunt insiruite casele, una langa alta. Gradinile toate sunt in panta abrupta, caci satul e construit la poalele dealului. Dincolo de deal e lacul mic. Cica aici ar trai vreo 3000 de suflete, dar mai bine de jumatate dintre ele muncesc in  afara tarii. Pe strada sunt multi barbati, caci femeile sunt plecate peste hotare la ingrijit batrani. Faptul ca masinile Dedeman urca serpentinele pana aici e semn ca satul prospera, ca femeile trimit banii acasa si se investeste in gospodarii. Barbatii pleaca si ei la munca, dar nu asa de des ca muierile lor, nu prea au mare cautare, caci nu toti stiu meserie. Norocosi sunt tamplarii, electricienii, faiantarii si zidarii. Dar aia sunt dusi demult. Multi nu s-au mai intors de cativa ani, iar casele stau sa se pravale. Au venit timisorenii si au cumparat case, si-uite-asa au aparut vreo 184 de case de vacanta. Dar niciunii nu-si deschid firme aici sa dea de lucru la sateni: vin  incolonati vinerea seara  si pleaca duminica inapoi acasa. A noastra are numarul 185. Tot casa de vacanta, zic ei oftand. Cum banii s-au terminat cat ai zice peste, ne-am luat fortuit concediu si ne-am dus la munca. Ne-am urcat in masina si da-i bice. Eram bucurosi si putin speriati de tot ceea ce urma. Habar n-aveam atunci ca experientele aveau sa fie bifate in rafale de mitraliera. Doar ce-am parasit drumul judetean si am intrat pe cele de munte cand ne-am tarat bucurosi in spatele unei masini ce ne atinea drumul.

Dupa nici 2 km, din sens invers a venit alta masina care i-a taiat astuia fatza de-a intrat in sant. Vreme de-o luna am locuit intr-un loc in care telefoanele nu functioneaza, internetul nu exista, iar televizorul devine un accesoriu inutil. A doua zi dupa ce am semnat actele si-am devenit proprietari ne-am dus la Resita sa trecem contractul de curent pe numele nostru. Ne-am sculat cu noaptea-n cap, ne-am urcat in masina si da-i vuuuuuuup prin serpentine, dar incet, caci pe drumul ce serpuia printre munti abia incapeau simultam o masina si-o motocileta. Ei bine, schimbasem judetul, dar nu si tara. Astia toti circulau pe mijlocul drumului caci nici mai mult, nici mai putin, soferul masinii ce rula din sens invers mai sa-l pupe pe al meu din mers. La Enel am ajuns la 9.00. Deja coada formata, 6 numere in fatza noastra. Stat la coada o ora si jumatate; nervii intinsi la maxim. Din 6 ghisee, se lucra la doua: o tanti care se uita la monitor si se-ntreba ce dracu cauta un martian pe biroul ei? Din 5 in 5 minute striga:”Ionele, hai o tarica pan’acilea”. Ala era cel de-al doilea angajat care lucra. Mai erau doua sefe, fiecare din ele avand in subordine cate unul dintre cei doi. Ele erau responsabile cu pus stampilele dupa ce in prealabil fiecare trebuia sa le povesteasca in detaliu ce a vrut fiecare fraier sosit cu jalba in protap. Dupa 2 ore am vrut sa ii omor pe toti. Al meu m-a expediat rapid in masina:”Draga, asa e la bugetari. Se sta la coada.” Stia el ce stia, caci e din tagma lor. Nu m-a arestat nimeni. Si nici masina n-am condus-o caci mi-a fost frica sa ma urc la volan fara asigurare de viata. A plouat aproape tot timpul. Ma uitam pe geam si ma gandeam: impart cu voi ploaia. Cu galeata. Si norii. Cu balotul. Si vantul. Cu metrul. O lume intreaga se desfasura dincolo de geam, in casa era totul cu fundu-n sus. Neputincioasa sa fac curatenie. Cateva zile ploaia a spalat obrazul lumii si-a cedat, intr-un final, locul unor raze anemice de soare.

Sus pe cer, drept consolare, Atotputernicul ne-a aruncat un curcubeu. Incet-incet, vremea s-a facut frumoasa, iar in curte a inceput nebunia. Scos mobila, spalat covoare, vopsit geamuri, usi… Pe zidurile de piatra soparlele alergau ca la maraton. Nu vreti sa stiti ce bogatie de gandaci de toate formele si culorile. Spre seara au aparut liliecii la vanatoare de insecte. Un uliu statea lemn in copac pana se zburatacea prin praf vreo gaina. Glont venea in picaj, o lua in gheare si-o-nvata sa zboare. 

Starcul, pitit intre trestii, nici macar nu respira. Statuie statea cu orele pana cand uliul parasea perimetrul si se muta in zone mai animate. Dupa ploaie broaste uriase si grase se piteau printre pietre. Parca eram la gradina zoologica si urma sa rup bilete. Intr-o noapte au inceput sa latre cainii. Lasasem de cu zi niscaiva corpuri proaspat vopsite afara la uscat. M-am ridicat in fund si m-am gandit: hotii! Au intrat hotii sa imi fure mobila! In curte, harmalaie mare, vacarm. M-am uitat pe geam: ploaie de stele. Lacul mare, nemiscat in intuneric. Nici padurea nu isi misca frunza. Lumea incremenise in noapte in vreme ce eu scrutam cu privirea un petic de gradina. Al meu dormea dus, sforaind usor. L-am zgaltait in vreme ce ii spuneam ca suntem pradati! c-au navalit hotii! S-a intors pe cealalta parte si mi-a zis: “ai visat. Culca-te la loc”. Cu o seara inainte il trezisem din acelasi motiv. Vacile pasteau iarba din fatza casei, iar cainii latrau in delir. A doua zi m-am trezit cu ochii-n punga. 

In curte, un vecin milos se lupta cu un cal zdravan in gradina de pe coasta dealului. Sarise prostul gardul si venise de-a berbeleacul pana jos, langa casa, proptind gardul. Bine ca nu ne-am trezit cu el in pat, mi-am zis in gand, gandindu-ma la al meu.  Ca prin minune, n-a patit nimic, dar abia-abia l-am scos pe poarta afara. Seara i-am zis lui barbata-miu: “in noaptea asta astept mistretul, ce naiba, sa-nvatam sa traim periculos.” In sat toata lumea imi zicea “doamna”. In primele zile tot intorceam capul pana m-am dumirit ca aia eram eu. Am inteles din prima ca, pentru sateni, doamna era sinonim cu straina. Dupa o saptamana ma intrebau de sanatate, mi-aduceau nuci, mere, struguri si am inteles ca am fost primiti in comunitate. Vecinii isi faceau drum prin fatza casei si deseori cand aveam nevoie de ajutor ne trezeam cu cate unul in ograda sa puna umarul la carat un corp de mobila sau sa tina scara. Nu mai mergeam la piata, ci venea piata la noi: si laptele proaspat muls, si ouale de gaina, si carnea de pui. Batranele m-au initiat in supersitii: matura sa nu fie pusa cu coada in sus, ci in jos, ca dracului nu-i place sa faca ordine si cand vede matura ocoleste casa. Sa stergi cu o carpa moale oglinda agatata in cui, caci riscul sa o spargi e mult mai mic decat data jos de pe perete. Oglinda sparta aduce ghinion in casa vreme de 7 ani. Sa nu tai nucul din gradina caci aduce moartea unui membru din familie. Intr-o zi ma vaitam ca nu pot sa scot mirosul statut din casa si iata ce m-a invatat vecina din stanga casei: sa cumpar o portocala cu codita, cu coaja frumoasa si lucioasa, care sa fie tare cand o iei in palma. Sa infigi cuisoare lasand spatiu intre ele, astfel incat portocala sa se poata zbarci cu timpul. Sa leg o panglica de codita si sa o atarn de lustra din casa. Cica ar fi buna si pentru vraji de dragoste daca se pun cuisoarele in forma de inimioare. Cand merg la oras imi cumpar o lada! De portocale. Si-un kil de cuisoare! Baba asta e tare frumoasa in nebunia varstei ei caci ma invata sa fac farmece de dragoste pentru barbatul meu. Cica sa umplu o perna cu dafin pentru vise placute, cu hamei pentru sanatate si cu cimbru sa alunge tristetea si supararea. N-am incercat, caci n-aveam atatea foi de dafin si cimbru cat sa umplu perna, cat despre hamei, habar n-aveam cum arata. Cine stie? Poate umplu un saculet. Pana se prinde-al meu si m-alearga o tura prin batatura! In dreapta casei locuieste o ucrainianca. Femeie de femeie: bea 10 beri pe zi si n-are nici pe dracul. Si canta in ruseste niste cantece de jale… Dupa vreo 5 beri barbata-su e muci. La ei fiecare zi e sarbatoare si banii pe care ii castiga in Italia muncind pe branci sunt risipiti pe bautura in tara. 

Intr-o dimineata, cand am iesit in curte, in fatza usii statea un caine. Mic, lanos, frumos, o jucarie vie. La gat ii atarna un lant gros. Cand ne-am privit a fost dragoste la prima vedere. I-am zis Jacky. L-am spalat, l-am hranit, ne-am jucat si, in vreme ce parlamentam cu-al meu sa il adopte, a venit stapanul si l-a luat. Il cautase cu orele, fugise de-acasa unde avea treaba: sa pazeasca oile, vacile si porcul. Dormea in grajd cu bovinele, la mine-n babatura era rege: satul, alintat si coafat. Stapanul a plecat cu el si a lasat un gol. A doua zi dis de dimineata l-am gasit iarasi in fatza usii: a latrat cu bucurie si mi-a sarit in brate. Apoi s-a ascuns sub o tufa de iasomie. Cand stapanul a venit glont la poarta mea, blegul mic s-a ascuns mai abitir sub verdeata si l-a latrat cat l-au tinut bojocii. A ras si stapanul, suparat ca nu-i mai pazea nimeni porcul sus pe deal. De-atunci a venit in fiecare zi, tragand lantul gros prin praful de pe drum si-n fiecare seara era luat pe sus inapoi. Nimeni nu-l mai cauta, caci toti stiau unde e: pitit sub tufa mea de iasomie. 

Intr-o zi ne-am dus pana la lacul mic, cel din spatele gradinii, si mare ne-a fost mirarea sa vedem un cerb cu o coroana bogata. Pana sa scoatem telefoanele si-i facem poza, a facut doua salturi si s-a pierdut in desis. Satenii spuneau ca in curand lupii vor da roata la stanele cu oi. Pescarii nu mai prindeau nimic in navod, iar padurea devenea pe zi ce trece tot mai aramie. Uite-asa a trecut o luna, cu experiente inedite, de-acum gata cu atmosfera bucolica, ne-am intors deja acasa. La munca de maine! Bine te-am regasit, Timisoara. Dupa o luna petrecuta prin coclauri, puteai sa ma intampini cu putin soare.