Hanul lui Manuc

Nu departe de Lipscani, pe strada Armeneasca, se incapataneaza sa sfideze timpul o frumoasa constructie veche,  Hanul lui Manuc. Toata lumea il stie dupa istorie si dupa nume, caci cel care i-a pus piatra de temelie a fost Manuc Bei, pe numele sau real Manuc Marzaian, nascut in 1769 in targul Rasciucului langa Dunare si uns in vremea sultanului Mustafa al IV-lea bei si dragoman. Acesta isi ridicase un han pe ulita Islicarilor, chiar pe malul lacului, iar conacul cu cele 16 odai, 2 cuhnii, 3 beciuri cu pivnite mari si spatioase si ditamai mandreata de grajd in care sa incapa 12 cai focosi, imprejmuite toate de alei pietruite se afla pe Calea Mosilor la numarul 132. Caci nu se cadea ca un barbat cu stare sa locuiasca impreuna cu familia intr-un han! Tatane-su, Martiros Marzaian, un armean ambitios, nascut in satul Karpi, venise de ani buni din tinuturile Araratului, dupa ce cutreierase intreg Imperiul Otoman facand negot cu mirodenii si cafea si se stabilise la noi, la Rusciuc. Martiros s-a insurat cu fiica unui negustor bogat si si-au ridicat casa impreuna la Rusciuc, unde s-au ocupat cu comertul.  Nevasta i-a murit destul de repede, asa ca s-a casatorit a doua oara cu Mamica,  fata  altui negustor bogat,  Hamun-Oglu. Cea de-a doua nevasta i-a nascut un fiu, pe Manuc, in anul 1769. Baiatul a fost trimis la Iasi si obligat sa invete limbi straine, franceza si rusa, alaturi de alte lectii de viata. In 1875, tata-su a cazut la pat bolnav si l-a chemat de urgenta acasa si i-a aranjat sa se insoare cu Mariam, fiica lui Avedis,  cu care a avut 6 copii. Lui Martiros ii  mersese al naibii de bine si facuse avere frumoasa, astfel incat, atunci cand a inchis ochii,  i-a lasat fiului o mostenire uriasa. Manuc intotdeauna fusese un copil frumos, iar atunci era un barbat bine: trasaturile ii ramasesera frumoase, dar crescuse inalt si avea un aer distins, cu un aspect impunator. Toti stiau ca era tare inteligent si bine educat, mereu imbracat  elegant ca orice barbat cu stare. Vorbea 12 limbi la perfectie, stia sa citeasca omul din priviri, era slobod la vorba, cumpatat in afaceri, siret si totodata marinimos, avea o intuitie formidabila si o putere de decizie remarcabila. I-a placut sa fie bogat si a stiut sa gestioneze corect puterea cu care a fost investit.  Si cum aschia nu sare departe de gard, Manuc  a continuat afacerile intocmai cum il invatase batranul. Se imprietenise cu  Pasa Silistrei, Mustafa Bairactarul, cel care avea sa ajunga Mare Vizir al Portii Otomane, cu ajutorul caruia avea sa prospere si sa stapaneasca peste 25 de mosii. Tot atunci, Mustafa l-a numit pe Manuc dragoman al Portii, vistiernic personal si mai apoi Bei al Moldovei . Cand rascoala ienicerilor a atacat palatul sultanului, Manuc, imbracat in straie simple, mana la iesirea din Istanbul catre tara o amarata de caruta trasa de-o martoaga obosita in care cara nu numai averea personala, ci si tezaurul Pasei Mustafa Bairactarul. Lumea zice ca, de vreme ce Mustafa s-a sinucis dand foc  prafului de pusca si omorand alti 400 de ieniceri, Manuc a pastrat linistit averea prietenului sau devenind astfel unul dintre cele mai influente personaje din vremea aceea.  Si cum o putere apunea si alta se ridica, Manuc a continuat sa faca avere cu reprezentantii de seama ai Imperiului Tarist, vanzand zahar armatelor tariste . 

El a ajuns in Bucuresti in 1806, unde a cerut sa ii fie ridicat un han pe vechiul loc in care odinioara fusese Curtea Domenasca.  Lucrarile au fost finalizate 2 ani mai tarziu, iar aici au fost gazduiti multi diplomati si oameni politici influenti. El se tocmise cu constructorii sa ridice constructia in stil modern, ca sa se distinga de celelalte cladiri din jur prin aspectul de fortareata. 

Hanul era compus din subsol unde se aflau 15 pivnite boltite burdusite cu butoaiele cu vin, parterul cu cele 23 pravalii, 10 magazii, 16 camere destinate servitorilor, 2 saloane mari, 4 odai si un tunel si etajul cu cele 107 de odai si cantoare.  

In curtea interioara, hanul era strajuit de galeriile cu arcade sculptate care te conduceau catre scarile largi si primitoare, realizate in stil oriental. Curtea era pavata cu piatra de rau, iar in mijlocul ei fusese amenajata o gradina cu fantana. 

In 1812, intr-una din odaile hanului lui avea sa se semneze acordul "Pacea de la Bucuresti" dintre cele doua imperii: cel otoman si cel tarist. Desigur ca nu toate vremurile i-au fost prielnice, caci, in perioada imediat premergatoare, cand pe tronul tarii fusese uns Caragea domn, iar Mahmud al II-lea a fost uns cel de-al 30 -lea sultan al Imperiului Otoman, acesta si-a trimis oamenii sa-l aresteze pe Manuc si sa ii confiste averile. Dar nici hangiul nu era un om prost, caci, dupa moartea prietenului sau si toate convulsiile politice care zguduiau cele doua imperii, isi incarcase demult averea toata si-o pitise intr-o casa sigura la Sibiu. Asa ca, in noaptea in care turcii ii invadasera ograda, el iute s-a dat jos din pat si-a coborat pe geam pe cearceaful indotat si dus a fost in noapte, asternandu-si drum la rusi. Tarul Alexandru I i-a oferit titlul de consilier de stat si l-a invitat sa ramana in tara lui. Manuc  a umblat lele prin Europa, o vreme s-a stabilit la Paris, dar, cum turcii ii luasera urma, a preferat sa se intoarca in Rusia. Se zice ca, inainte sa paraseasca Franta, acesta s-ar fi dus la Madame Lenormant, celebra cartureasa, care i-ar fi ghicit in bobi ca o sa moara otravit de mana celei mai credincioase slugi. Sluga l-a otravit, dar nu l-a si omorat. In 1816, Manuc s-a decis sa vanda hanul, dar n-a mai apucat sa duca intentia la bun sfarsit pentru ca a murit in Basarabia, in anul urmator, pe mosia lui din Hancesti, intr-un accident de calarie, inainte sa gaseasca un cumparator. Avea 48 de ani si foarte multe de infaptuit. Si cum toti copiii erau minori, averea a fost administrata de o epitropie formata din mama minorilor si fratele ei. Mariam a murit si ea in 1828, cu putin inainte ca Murat, fiul cel mare al lui Manuc, sa implineasca 18 ani.  In 1938, Murat avea sa vanda hanul lui Dimitrie Iconomidis. De-atunci hanul si-a tot schimbat proprietarii, iar timpul si-a scris istoria asupra temeliilor sale. Un lucru este cert: fara sa ceara nimanui permisiunea, Hanul lui Manuc a devenit un brand.