Personalitati banatene - familia Mocioni

Daca iesiti la plimbare intr-o seara prin parcul Central, primul lucru pe care il veti zari sunt statuile aliniate pe Aleea personalitatilor. Una dintre ele iese in evidenta atat prin forma sa diferita, cat si prin amplasamentul ei atipic: in dreapta intrarii principale. Aceea este statuia lui Alexandru Mocioni. Evident, unii isi pot pune intrebarea: cine a fost Alexandru Mocioni? Si cu regret trebuie sa recunosc faptul ca exista un grad mare de probabilitate ca multi dintre locuitorii acestui oras sa nu stie sa raspunda la intrebare. Un lucru este cert, intreaga familie Mocioni a slujit cu devotament interesele Banatului, motiv pentru care povestea lor trebuie spusa.

Istoria prescurtata a familiei Mocioni  aduce in prim planul atentiei cititorului reprezentanţi de marcă:

Petru Mocioni (1804 - 1858) - deputat al judeţului Torontal, asasinat;

Andrei Mocioni (1812 - 1880) - politician;

Anton Mocioni (1816 - 1890) - ofiţer, deputat;

Gheorghe Mocioni (1823 - 1901) - deputat;

Alexandru Mocioni (1841 - 1909) - scriitor, jurnalist, politician, deputat, compozitor;

Zeno Mocioni (1842 - 1905) - jurist, politician;

Eugen Mocioni (1844 - 1901) - deputat;

Anton Mocioni de Foen - (1882 - ) - ministru;

Ionel Mocioni (1893 – 1930) - jurist, politician, membru în Marele Sfat Naţional, deputat, prefect al judeţului Severin;

Ecaterina Mocioni - contesă de Foeni;

Ion Mocsony-Stârcea (1909 - 1992) - mareşal al Curţii Regale.

Familia Mocioni a fost implicata în lupta pentru drepturile politice ale românilor din Ungaria si a reprezentat cu cinste aristocraţia românească în fosta Ungarie. Membrii sai au fost mari politicieni, filantropi si susţinători ai culturii române.  Multi dintre Mocionesti au refuzat innobilarea lor de catre imparat, pentru ca se considerau romani, iar romanii erau cei mai asupriti dintre toate minoritatile care alcauiau Imperiul Austro-Ungar.  Mocionii au participat la Adunarea nationala de la Timisoara in 26.01.1869, prin care s-a hotarat infiintarea Partidului National al Romanilor din Banat si Ungaria. 

Ioan Mocsony-Stârca sau Ionel, cum ii spuneau apropiatii, a fost înfiat de baronul austriac Anton Mocsony de Foen.Tânărul a beneficiat de o educatie aleasa si a obținut licența în litere la Universitatea din Cambridge din Marea Britanie. În anul 1930, el a fost numit mare maestru de vânătoare al Curții Regale. La moartea baronului, Ioan Mocsony-Stârcea a intrat în posesia averii și a titlului acestuia, devenind proprietarul unui întins domeniu pe Valea Mureșului, între Deva și Arad , care cuprindea și Castelele Bulci și Săvârșin, devenind  astfel unul dintre cei mai bogați oameni din România. La Curtea Regala din Romania fost promovat apoi în funcția de mareșal al Curții Regal, ascensiune care se datora și faptului că, la începutul anilor 1940, tânărul baron vânduse castelul și domeniul contelui Hunyady de la Săvârșin din judetul Arad regelui Mihai pentru o sumă modică.  A fost arestat la 8 septembrie 1947, fiind judecat în "Procesul Maniu - Mihalache", iar in  aprilie 1954, baronul a fost condamnat la 15 ani de închisoare și i s-a confiscat intreaga avere. După eliberarea sa din inchisoare in anul 1964, guvernul comunist i-a permis să plece în Elveția, în urma răscumpărării oferite de soția sa care reusise sa fuga din tara inainte de arestarea sa.

Localitatea Capalnas din judetul Arad adaposteste unul dintre cele mai frumoase castele din tara. Prima atestare documentara a castelului  de la Capalnasdateaza din 1569, iar castelul se leaga de evoluţia ra­murii Mihai de Mocioni, care detinuse pământ, vii şi case in Tokay, Ungaria.  La a treia gene­raţie a acestei ramuri, un alt Mihai (1811-1890) s-a căsătorit, la 2 fe­bruarie 1836, cu verişoara sa, Eca­terina, din ramura de Foeni, unificând astfel cele două familii.  Între timp Ioan Mocioni de Foeni, tatăl Eca­terinei, a cumpărat, în 1853, de la conţii Alfred, Ianoş, Gyorgy şi Ca­milo Zichy, domeniul de 6000 iu­găre de pământ de la Căpâlnaş, cu suma de 260 mii florini. Acolo au ales cei doi, Ecaterina şi Mihai, să-şi stabilească reşedinţa, astfel că domeniul intră în posesia ramurii de Mocioni. Cei doi soţi vor con­strui pe acest domeniu palatul în stil francez, care va fi moştenit de ultimii doi fii ai lor, Alexandru şi Eugen. 

Cât timp a trăit, Ecaterina de Mocioni a fost figura domi­nan­tă a Căpâlnaşului, sprijinind, alături de fratele ei, Andrei, toate manifestările culturale româneşti din vremea sa, ori amenajând în una din camerele palatului, o mi­că farmacie de la care au primit me­dicamente mulţi ţărani de pe domeniu. Fiind crescuţi în spiritul muzicii clasice, Alexandru şi Eu­gen Mocioni vor da, cu prilejul re­cepţiilor de la palat, adevărate con­certe la cele două piane din sa­lon. Cei doi o acompaniau pe The­rezia Horvath, soţia lui Eu­gen, a cărei voce îi fermeca pe oaspeţi. Teodor Botiş, autorul u­nei monografii a familiei spune că „în casa ospitalieră din Căpâlnaş, pururea cu oas­peţi din apropiere şi din depăr­tări, stăpânea atmosfera de cumpăt şi disciplină a aristocra­ţiei spirituale şi o eleganţă, liberă de fasturi şi distrac­ţii risipitoare, ce ca­racterizau lumea bună de mai îna­inte”. Cei doi soţi au avut împreună doi copii: o fată şi un băiat. Fiica Maria (Mandy) a murit la o vârstă fragedă, în urma unui stupid accident petrecut în palat: s-a aplecat peste balustrada coridorului de la etaj şi a căzut prin acoperişul de sticlă al sălii de mese, murind pe loc la vârsta de 7 ani. Fiul Eugen (Bubi) a fost internat în sanatoriul neuropsihiatric de la Zam, fiind găsit de multe ori de localnici dormind pe jos, în haine zdrenţuite. El a trăit până în 1989. Sotul sau, Teleki,  era foarte iubit de localnici, pentru ca era un om cinstit, care ii platea bine si le dadea si diferite produse, in fiecare saptamana. El a murit in 1947, iar corpul lui este inmormantat in parcul castelului.

Castelul de la Capalnas poarta numele ultimei membre a familiei Mocioni, care s-a casatorit cu contele Eugen Teleki si era cunoscut ca si "Micul Trianon, deoarece  mesterii italieni care l-au construit l-au facut in stilul si dupa asemanarea  castelului de la Versailles. Vechil castel era cladire inalta, in fata caruia trona o fantana cu un cerb din piatra. In spate la castelului se deschidea parcul de opt hectare ca o adevarata oaza de verdeata.  In prezent, aici functioneaza spitalul de psihiatrie, unde cei 85 de pacienti internati aici si personalul de specialitate locuiesc in vechile camere ale grofilor, sali mari si bogat decorate, uimitor de bine pastrate. Intrarea se face pe doua trepte de marmura dispuse in forma de semicerc. Fata cladirii este decorata cu patru coloane din piatra ce se termina cu capiteluri corintice ce intregesc aspectul maiestuos.

Castelul cuprinde incaperi spatioase, la etaj fiind un luminator din sticla prin care lumina naturala patrundea intr-o sala rotunda, fara ferestre. Usile din lemn masiv au inca numele din alama, batut in cuie. Ici colo se mai zareste cate o  mobila veche, un dulap din lemn masiv, o etajera unde Eugen Teleki, ultimul proprietar, isi tinea colectia de fluturi. Despre viaţa de la castel din perioada interbelică, o interesantă relatare lasă Frederic Konig, din Timişoara, invitat de conte să-l ajute în aranjarea colecţiei de gândaci şi insecte: „În anul 1936 s-a oprit în faţa casei noastre din Ti­mişoara o maşină elegantă, Ply­mouth, un şofer în uniformă a deschis uşa maşinii şi a coborât un domn mai în vârstă cu baston şi s-a prezentat drept contele Eugen Te­le­ki din Căpâlnaş. M-a invitat la Cas­tel de Rusalii, când aveam două zile libere de la serviciu. Am sosit seara cu trenul la Săvârşin, unde m-a aşteptat şoferul în uniformă, cu maşina Plymouth. Domnul conte suferă de reumatism şi se culcă de­vreme, cere scuze că nu a venit la ga­ră. Am sosit la castel la Căpâlnaş, am fost luat în primire de un servitor în livrea, care m-a condus la etaj unde voi dormi. Să las pantofii la uşă să fie dimineaţa curăţaţi şi să aştept vreo zece minute să-mi aducă cina. A şi venit cu o măsuţă cu ro­tile, încărcată cu tot felul de bună­tăţi, friptură, şuncă, unt, miere de albină, jumere de ouă, vin roşu, ceai etc. M-a întrebat când vreau să mă scol, să-mi aducă micul dejun. Dl conte va aştepta dimineaţa la orele 9 în salon. Dimineaţa m-am aşezat într-un fotoliu în salon. Am admirat portretele pictate ale stră­moşilor, un panou cu săbii, arme, nişte albume, reviste în limba germană, franceză şi engleză. La 9 fix a coborât contele. M-a invitat să urcăm în laborator, la etajul unu. Era o cameră spaţioasă, cu dulapuri, rafturi pline cu cărţi de specialitate. Mai întâi mi-a arătat co­lecţia sa de coleoptere (gândaci), com­pusă din aproximativ 25 mii de exemplare, în mare parte specii exotice. Am rămas tablou când am vă­zut ce produce natura în Brazilia, în Africa, în Indonezia. Nişte bijuterii lucioase, de toate culorile, de până la 12 centimetri. Mi-a spus că la ora 10 plecăm cu o drezină trasă de un cal pe linia decouville, spre pădure, pentru a colecta fluturi. (Având în vedere că soţia sa era fata lui Anton Mocsonyi, maestru de vâ­nătoare al familiei regale care şi-a petrecut în repetate rânduri vara la castelul de la Săvârşin, la reforma agrară din 1921 familia Mocsonyi a putut păstra vreo 5000 hectare de pădure şi 3000 hectare de teren arabil)... Linia îngustă a trecut prin strada principală a satului. Ţăranii întâlniţi pe drum ne-au salutat respectuos ridicând pălăria de paie. Am întâlnit o căruţă cu boi, în­căr­cată cu lemne; contele a zâmbit şi-mi zice: Uite cum încearcă să se as­cundă în faţa căruţei să nu-l recunosc, dar ştiu cine este. Să fie să­nătos, mai rămân lemne destule şi pentru alţii. Ajunşi în pădure ne-am oprit într-o fâneaţă plină de flori şi am început colectarea. După ce am luat masa la 12 am mai stat până la orele 16 pe teren, după care ne-am întors la castel. Curtea castelului a fost tansformată în sală de mese, acoperită pâ­nă la etajul unu cu plafon cu geamuri. Sala de mese era elegantă , cu parchet în mozaic de diferite soiuri de lemn. O masă lungă de aproximativ 10 metri, de asemenea cu com­binaţii de figuri intarsia, nu era acoperită cu faţă de masă, ci pentru fiecare farfurie, pahar sau alt obiect era plasată o fină împletitură de paie din China. A intrat contele cu doamna, cu fiul lor, un educator al fiului, doi lorzi din Anglia şi un marchiz din Paris. Am fost prezentat ca musafir, ca egal la egal. Sca­unele erau cu spătar înalt, iar doi ser­vitori au împins scaunul fiecă­ru­ia dintre noi. Două fetiţe îmbrăcate frumos au venit cu mâncăruri şi au umplut farfuriile, mai întâi cu cior­bă, pe urmă cu felurile următoare”. Eugen Teleki era vărul mi­nistrului de externe al Ungariei, Te­leki Pal si s-a sinucis când tru­pele ungare, împreună cu cele germane, au intrat în Iugoslavia, deoarece el a semnat cu câţiva ani înainte un tratat de prietenie şi ne­agresiune cu Iugoslavia. În 1948 castelul şi moşiile au fost naţionalizate. Dupa nationalizare, castelul a  fost transformat in preventoriu pentru copii abandonati, iar apoi ca spital destinat bolnavilor psihic. „Castelul Mocioni din Căpâlnaş este cel mai frumos din judeţul Arad prin armonia desă­vâr­şită a proporţiilor şi decoraţia sim­plă dar elegantă a faţadelor” si a  fost proiectat de arhitectul vienez Otto Wagner care a ridicat castelul între anii 1876-1879. Otto Wagner a fost inspirat de Micul Trianon de la Versailles, dar nu a realizat o co­pie fidelă a  modelului.  El a plecat de la peisajulul  în care avea să construiască o operă arhitecturala.  Fatada este decorata cu patru coloane de piatra si capiteluri corintice.  Arhi­tectul vienez a folosit coloanele  prevăzute cu caneluri, care se termină cu capiteluri bo­gat ornamentate, iar  elementul de­co­rativ îl reprezintă cornişa,  artistic dantelată. Rotunjimea co­loanelor şi succesiunea lor impri­mă o anumită vibraţie faţadei scăldate în lumină. Otto Wagner a conceput două scări centrale care urcă în cute largi  catre  o terasă amplasată în mijlocul faţadei principale. În faţa terasei se află o fântână arteziană în mijlocul căreia tronează statuia unui cerb majestuos. De pe terasă se pătrunde în interior prin trei uşi, care comunică cu salonul de la parter si de unde se continua ascensiunea catre etaj pe o scara impozanta.situat in centrul satului Capalnas, comuna Birchis, la 15 km de Faget.  Ecaterina Mocioni a fost ultima descendenta a familiei si a mostenit castelul de la Capalnas. In urma casatoriei cu Eugen Teleki, el a devenit mosierul de la castel. Se spune ca sotia sa avea grija sa nu treaca nimic pe numele lui, pentru ca el a avut doi copii din flori, cu guvernanta. Sotul sau, Teleki, era foarte iubit de localnici, pentru ca era un om cinstit, care ii platea bine si le dadea si diferite produse, in fiecare saptamana. El a murit in 1947, iar corpul lui este inmormantat in parcul castelului.

In imediata apropiere a conacului de la Foeni se afla capela in care sunt ingropani o mare parte a membrilor familiei Mocioni. Capela a fost terminată în anul 1900, fiind ridicată într-un stil clasicizant sobru şi monumental, în concordanţă cu moda epocii. 

Se evidenţiază faţada principală, cu uşa masivă din metal decorat,  înconjurată de ornamente în stuc şi încadrată de două coloane impunătoare din marmura;

deasupra se află blazoanele în piatră ale celor două ramuri ale familiei Mocioni. În interior se mai păstrează şi astăzi plăcile de marmură ale mormintelor familiei, candelabrele din fier forjat şi trapa funerară din metal, gravată minuţios în spirit oriental.

Un alt castel a familiei Mocioni este laVlaicovet, in Banatul Sarbesc. Acesta a fost ridicat la jumatatea secolului al XIX-lea, de George Mocioni. Pe frontispiciu are sculptat, in piatra, blazonul familiei. Castelul a fost mostenit de contesa Lovia Bethlen, fiica cea mare a lui George Mocioni.

Familia Mocioni si-a confirmat statutul de elită prin achiziţionarea a numeroase moşii în Banat şi prin construirea aici a unor impresionante ansambluri rezidenţiale: la Foeni (jud Timiş), la Căpîlnaş şi Bulci (jud. Arad), la Birchiş (jud. Arad, ars în 1944) şi la Vlaicovăţ (in fostul Banat Serbesc).

Ceea ce ar mai trebui mentionat este faptul ca , in Timisoara, in locul unde astazi se afla Magazinul Bega, in fosta Piata Balas, vis-a-vis de Casa Mercy (fosta cladire a inchisorii),  pe vremuri se afla Casa Mocioni. Nu am gasit nici un fel de referiri care leaga familia Mocioni de aceasta casa. Este foarte posibil ca numele cladirii sa fie un omagiu adus familiei Mocioni. daca vreun membru al acestei familii a locuit sau nu in aceasta cladire, mie imi este imposibil sa va spun. Familia Mocioni a lasat in urma cinci castele. In secolul XIX familia Mocioni detinea un mare numar de resedinte,

castelul din Bulci fiind dea de-a doua ca importanta, fiind situat in apropiere de cel de la Capalnas.Conacul de la Birchis a fost realizat in stil gotic,  stil dat de cele două turnuri ale corpului etajat. Domeniul Bulci a fost cum­pă­rat în 1858 de Antoniu Mocioni de Foeni, de la baronul Fechtig-Fechtemberg cel care zidise castelul la începutul secolului. Do­me­niul şi castelul renovat în 1860 au fost moştenite de Zeno Mocioni. Ultimii proprietari au fost An­to­niu şi Ionel Mocioni Stârcea, fiul său vitreg. Carol al doilea a vizitat în repetate rânduri castelul, maestrul de vânătoare Antoniu organizând partide cinegetice de am­ploa­re.

După 1940 au fost amenajate camere pentru regina Elena şi Regele Mihai. Mai puţin impresionant decât Căpâlnaşul, castelul construit în stil neoclasic,  pastreaza inca cele două blazoane ale familiei Mocioni  pe faţadele clădirii. Conacul a fost ridicat in prima jumatate a secolului al XIX-lea, dar  primeste forma actuala in jurul anului 1860. In timpul ultimilor proprietari, castelul a cunoscut o viata intensa, aici venind la vanatoare regele Carol al II-lea si mai tarziu, Mihai I. Castelul a fost vizitat de-a lungul anilor de: Vicentiu Babes, Andrei Saguna, Franz Liszt, Carol I. Conacul l-a avut ca proprietar pe filosoful Alexandru Mocioni. Acesta a creat o biblioteca cu mii de carti de filosofie, iar la pianul din sala de muzica a compus o parte dintre lucrarile sale. Conacul a fost distrus de flacari, in urma cu 90 de ani. In 1918, mai multi tarani s-au imbatat, si, manati de un spirit revolutionar, i-au dat foc, distrugand vasta biblioteca, mobilele si toata cladirea care nu era locuita de nimeni, in acea perioada.

 Conacul de la Foeni a fost construit de Andrei Mocioni de Foeni. Chiar daca cladirea a fost  devastata in timpul Revolutiei de la 1848, aici a locuit mai departe fiul lui Andrei. Castelul a avut mai multe destinatii, sanatoriu, iar acum este casa de cultura.

 Cel mai însemnat dintre membrii familiei Mocioni a fost Andrei Mocioni de Foeni(1812-1890), care s-a remarcat în lupta pentru drepturile românilor din Ba­nat şi Transilvania. În anul 1865, când contele Zikhy, cancelarul aulic al Ungariei, transmitea  printr-un prieten al familiei Mocioni  intenţia de a propune Împăratului Franz Iosif ridicarea membrilor fa­miliei Mocioni la rangul de conţi, Andrei Mocioni i-a raspuns acestuia: „spune-i să-mi redeie cel puţin pacea, dacă nu-mi poate restitui încrederea ce mi-au răpit-o cei de sus, iar fratele lui, Antoniu, de­clara şi el: Cei de sus ne cred ne­trebnici sau nebuni şi nu ştiu că mi-ar fi ruşine a ieşi între oameni cu titlul de comite pe cât timp ţine mi­zerabila situaţiune de astăzi a naţiunii române." 

 Familia Mocioni, o renumita si instarita familie de negustori,  a fost izgonita de catre turci , in anul 1747, din localitatea Moscopolea, astazi actual teritoriu albanez.  Se zice ca marea cetate Moscopole (Voscopole), era in a doua jumatate a sec. al 18-lea al doilea oras-cetate ca marime din Balcani, primul fiind chiar orasul Istanbul. Imaginati-va ca in anul 1760 orasul  avea un numar de 70.000 de locuitori, in timp ce Atena avea  10.000. O data cu cucerirea teritoriilor de catre turci in secolul 18, intrega elita sociala moscopoleana  a luat drumul pribegiei. Ei fac parte din valul de familii macedo-române care s-au stabilit la Viena sau la Pesta. Printre acestia se numarau si membrii familiei Mocioni, o familie numeroasa de negustori priceputi. Descendentii  preotului Constantin Mocioni,  originar numiţi Mucioni, au fost cunoscuti sub numele de Mocsonyi sau  Motsony.  Preotul a avut cinci copii, dar doar Mihai si Andrei Mocioni, au fost  innobilati de imparatul Iosif al II-lea, dupa ce Banatul a intrat in componenta Imperiului Austro-Ungar. Cei doi fii sunt intemeietorii celor doua ramuri ale familiei: “de Mocioni” (sau “de Tokay” ) si “de Foen”. Mihai a cumparat viile de la Tokay pe care le-a lasat mostenire impreuna cu titlul nobiliar fiilor lui: Petru, Dimitrie, Gavril, Ioan si Mihaiu. Ei au cumparat proprietati noi  in Ungaria, la Komoron, Teteny, Tarczal, casa in Pesta, case si vii in Tokay.

 Unul dintre descendentii sai, Alexandru Mocioni, s-a implicat in lupta pentru emanciparea romanilor din Banat si Ardeal. Impreuna cu alti membrii din familia sa, el a creat Partidul National al Romanilor din Banat si Crisana. In istoria Banatului este mentionat faptul ca era pasionat de filosofie, detinea o biblioteca impresionanta pentru acea perioada  in castelul de la Buirchius , a fost un iubitor si compozitor de muzica clasica, un pianist desavarsit si un vast om de cultura. Alexandru Mocioni scria frecvent  în presa contemporana, articolele sale fiind publicate in  ziarul vienez „Zukunft” sau „Politik” din Praga. In 1893 a infiintat la Timisoara  ziarul "Dreptatea".Cel mai mic dintre fiii preotului,Andrei, a obtinut de la imparatul Iosif al II-lea mosia Foieni din judetul Timis , mosie mostenita dupa asasinarea sa de catre fiii lui, Petru, Constantin, Ioan si Naum. Si aceasta ramura si-a sporit averea cumparand proprietati la Vlaicovat (Banatul Sarbesc), Birchis, Bulci, Prisaca, Capalnas si Foeni. Barbatii din familia Mocioni au fost casatoriti cu femei de religii si nationalitati diferite - maghiara, sarba sau germana-, nici unul dintre ei nu a renuntat la religia ortodoxa. Ei au respectat noua lor patrie si au luptat pentru  aspiratiile si nazuintele poporului roman.

 Istoria mentioneaza faptul ca , in timpul tratativelor si negocierilor care aveau ca obiectiv trasarea frontierelor de stat de la Yalta din februarie 1945, dupa primul razboi mondial, Antoniu Mocioni , unul dintre urmasii acestei ramuri, pentru a-si mentine proprietatea de la Foeni in limitele Banatului romanesc - a pus degetul pe harta si pe langa acesta s-a conturat frontiera. Si astazi, in popor, acest teritoriu este denumit „punga de la Foeni”.