Astazi am
avut placerea sa citesc un material postat de o buna amica de-a mea,
conferentiar la SZTE Juhasz Gyula Pedagoguskepzo Kar din Szeged, cu privire la
un fapt inedit petrecut in localitatea Mako si cunoscut in presa maghiara cu
numele de “procesul roabelor” . Mi-a placut atat de mult povestea, incat am
decis sa v-o impartasesc si voua. Unealta agricola cunoscuta de catre noi sub
numele de roaba are mai multe sinonime: in limbaj popular i se spune taraboanta,
taliga, cotiga sau caroaie, iar in dialectul transilvanean, rotcol. Se pare ca
ea ar fi fost inventata de catre chinezi, mai exact de catre generalul Jugo
Liang care a trait in perioada Dinastiei Han, in sec II. El ar fi inventat deja
banalul vehicol pentru a fi folosit exclusiv in scopuri militare si, tocmai
datorita eficientizarii manevrelor de transport, descoperirea ei a fost tinuta
in secret vreme de cateva secole. Masinaria cu o singura roata si manevrata
doar de catre o singura persoana avea un dublu rol: sa faciliteze transportul
pe distante relativ mici a unor incarcaturi cu volum scazut, dar cu greutate
mare, de la locul de depozitare pe campul de lupta si sa formeze prin
alaturarea lor adevarate baricade mobile. Desi masinaria avea amplasata celebra
deja roata de lemn sub cuva, preluand astfel greutatea incarcaturii, la
momentul respectiv acesteia ii lipseau manerele. Cu toate astea, ea putea fi
manevrata cu usurinta pe distante scurte si putea fi basculata fara prea mult
efort. Putinele date pastrate despre acest vehicol mentioneaza ca ea ar fi
aparut in Europa intre anii 1170 si 1200 cand deja taraboanta avea roata
montata in fata cuvei, nu la mijlocul ei. Istoricul de arta medievala, Andrea
Matthies, mentioneaza faptul ca prima atestare dateaza din anul 1222, in plina
perioada medevala, cand Henric al III-lea
ar fi achizitionat mai multe roabe pentru lucrarile de la Dover. Dupa cum lesne
se deduce, masinaria era deja utilizata in constructii, agricultura si
exploatarile miniere. Pana in secolul XV, era folosita in Anglia, Franta si
Tarile de Jos, abia dupa aceea fiind intalnita in mai multe tari din Europa.
Daca facem
un salt in timp si ne oprim in perioada dintre cele doua Razboaie Mondiale in
mica localitate Mako, situata la granita dintre Ungaria si Romania, aflam ca
taraboanta era nelipsita din casele gospodarilor.
Deja roaba evoluase si avea
atunci cele doua brate care facilitau transportul de greutati pe distante mici.
Vecinii nostri o numeau “talicska”, derivat din verbul “tol” care inseamna a
impinge ceva si pe care prietena mea a numit-o cu atata drag “impingareata”.
Localitatea era mica, iar populatia destul de rarefiata. Ungurii au fost
dintotdeauna un popor muncitor si faptul ca traiau intr-o comunitate rurala
mica nu i-a impiedicat sa isi doreasca sa isi modernizeze asezarea unde isi
duceau traiul.
Este deja cunoscut faptul ca makomanii sunt renumiti pentru plantatiile
de ceapa , astazi localitatea fiind renumita prin deja celebrul Festival al
Cepei. Astfel, ei au demarat lucrari de terasament, de regularizare a cursurilor
raurilor, carand cu ajutorul roabelor tone de pamant.
Erau interesati sa isi
vanda produsele agricole si sa incurajeze schimbul de produse chiar la ei
acasa. In mica asezare nu exista nici o gospodarie fara cel putin o roaba.
Se
zice ca nici un membru al familiei nu iesea pe poarta fara roaba. Barbatii isi
carau uneltele, femeile, copiii si marfa cumparata de la piata.
Tot in roaba se
aduceau cantile pline cu apa de la fantana. Imediat ce pruncii incepeau sa
mearga, tatal le mestesugarea o taraboanta mica pe care ii invata sa o
manevreze umplandu-le cu jucarii. Femeile aveau grija sa le picteze si sa le accesorizeze,
astfel incat micutii sa fie mandri de roaba lor.
Satenii au dezvoltat negotul
si, pe langa ceapa, vindeau usturoi, paprika si pastarnac, iar lumea incepuse
sa prospere si datorita faptului ca mica asezare rurala se afla in imediata
apropiere a orasului Szeged. Prin 1920, deja Mako se emancipase si isi pierduse
aerul bucolic transformandu-se intr-un targ cu aspiratii de oras. Primaria,
inspirata de planurile de urbanism ale suratei sale mai mari, a grabit pe
repede inainte procesul de urbanizare introducand canalizarea, asfaltand
strazile si infrumusetand drumurile cu arbusti si flori. Localitatea se schimba
la fata cu aceeasi viteza cu care si populatia isi diviza palierele sociale.
Aparusera intelectualii, functionarii, contopistii, perceptorii, iar mai apoi, o data cu industrializarea micii
asezari, si muncitorii. Locuitorii cu stare materiala au renuntat primii la
taraboanta, caci aparuse deja si aici velocipedul sau “scuturatorul de oase”
(bone shaker). Desi inventat in 1865, el si-a facut aparitia pe strazile din Mako
multi ani mai tarziu cand masinaria cu doua roti nu mai era construita din
lemn, ci din fier, dar inca avand rotile inegale. Cei care s-au adaptat cel mai
rapid la noile descoperiri tehnice au fost burghezia si proletariatul, astfel
incat tot mai putini oameni impingeau roabele pe strazile proaspat asfaltate.
Cei care isi pastrau obiceiurile au devenit in scurt timp indezirabili deoarece
le aminteau celor deschisi dezvoltarii micii asezari de perioada cand
localitatea lor era patronata de saracia care nu mai cadra cu aspectul noului
oras. In scurt timp, administratia s-a aratat si ea nemultumita de faptul ca
rotile taraboantelor stricau asfaltul, motiv pentru care a interzis circulatia
cu roabele pe strazi. In plus, ulitele
erau pline de carute si trasuri, iar aparitia gospodarilor impingand la roabe
atrageau suvoaie nesfarsite de sudami. In acest context a inceput deja
cunoscutul “proces al roabelor din Mako” care a durat ani la rand, subiect
atent dezbatut nu numai in presa centrala, cat si in Parlamentul Ungar. Deja
impinsul roabei era considerat o infractiune iar jandarmeria urmarea cu maxima
atentie fenomenul si nu nu ezitau sa taie cat mai multe amenzi. Presa vremii
polariza fenomenul, opiniile unora transformandu-se in reale dezbateri sociale,
in vreme ce pamfletarii nu conteneau sa isi bata joc de ei. Si pentru ca
disputa de mutase de pe ulite la tribuna din parlament, autoritatile au decis
construirea unui drum acoperit cu zgura special pentru bietele roabe. Astazi,
in muzeul orasului Mako, troneaza la loc de cinste un superb exemplar din lemn.
Doritorilor de mai multe informatii le recomand doua site-uri mentionate de
prietena mea: unul fiind un articol semnat de istoricul makauan Toth Ferenc si
intitulat chiar “Procesul roabelor din Mako”
https://library.hungaricana.hu/hu/view/MEGY_CSON_MMF_008/…
si cel de-al doilea, site-ul muzeului Jozsef Attila Muzeum Mako”.
si cel de-al doilea, site-ul muzeului Jozsef Attila Muzeum Mako”.
Miki, iti
multumesc. Intotdeauna invat multe lucruri interesante de la tine. Material
postat de prietena mea poate fi citit aici: https://www.facebook.com/mihaela.bucin/posts/10205508583993034
Iar voua,
dragi cititori, v-as recomanda, daca ajungeti la Mako, sa vizitati si Muzeul
Cepei si negresit cladirile realizate de catre celebrul arhitect Makovecz Imre.
