Viata si iubirile lui Nae Ionescu

Nicolae C. Ionescu , cunoscut de noi toti ca Nae Ionescu, s-a nascut la pe data de 4 iunie 1890 (pe stil vechi si a murit in circumstante ciudate pe 15 martie1940. Nae Ionescu a absolvit  studiile la Facultatea de Litere și Filosofie din Bucuresti in 1912, cu specializare in filosofie, dupa care si-a definitivat studiile in Germania, la Göttingen. Pe 25 noiembrie 1915 s-a casatorit cu Elena Margareta Fotino, iar in anul urmator au plecat impreuna in Germania pentru continuarea studiilor. In 1916, o data cu intrarea Romaniei in razboi, a fost inchis in lagarul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, unde a stat inchis pana in august 1917. Primul sau fiu, Radu, s-a nascut, de altfel, in lagar, la inceputul anului 1917.  Cel de-al doilea fiu, Răzvan, care s-a nascut un an mai tarziu  a avut privilegiul de a se naste in afara lagarului de concentrare. In 1919 a revenit in tara, dupa ce si-a sustinut  lucrarea de doctorat in filosofie  Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii) la Universitatea din München, asistat de catre profesorul Bäumker: El si-a dedicat intreaga activitate carierei didactice si jurnalistice.  A fost unul dintre cei mai mari oameni de cultura romani, meritele sale fiind unanim recunoscute ca filozof, logician, pedagog si jurnalist. A adunat in jurul sau „generatia de aur” a culturii romanesti, printre acestia numarandu-se:  Mircea Eliade, Constantin Noica,  Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Moisescu, George Murnu etc. Filozoful Nae Ionescu este cel care a pus bazele unui curent bazat pe valorile nationale si pe religia ortodoxa, curentul “trairistilor”. Profesor universitar de mare valoare si gazetar apreciat, Nae Ionescu a fost considerat mentorul unei generaţii. Dupa moartea sa, opera i- a fost interzisa de catre regimul comunist, dar toti cei care i-au stat alaturi pe parcursul vietii sale, i-au perpetuat convingerile si au promovat peste hotare lucrarile sale, ajutand sa fie publicate in afara tarii. 

Printre acestia s-au numarat: Octav Onicescu, Mircea Eliade, Gh. Racoveanu, D. C. Amzar, Nicolae Ivascu s.a. Filozofia sa s-a fundamentat pe cateva concepte filozofice:  iubirea ca instrument al cunoasterii, problematica spirituala prin care omul evolueaza prin credinta si cunoastere, drama mantuirii prin smerenie. Gandirea sa a fost reprezentata de traditia spirituala a neamului romanesc si realismul unei epoci in care problemele existentialiste se razboiau cu angoasele personale. Iata ce declara insusi filozoful cu privire la convingerile sale:  „...nu există în chip normal în istorie feluri individuale, ci numai feluri naţionale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu. De aceea comunitatea de iubire a Bisericii se acoperă structural şi spaţial cu comunitatea de destin a naţiei. Asta e Ortodoxia”  Din pacate, intregul sau concept filozofic cu privire la ortodoxia romana  a imbracat un ton nationalist, ceea ce l-a apropiat si catalogat ulterior apropiat al miscarii legionare. Dar Nae Ionescu a avut meritul de a ancora o intreaga generatie de oameni de cultura in spiritualitatea romaneasca, in incercarea de a defini si explica religia ortodoxa romaneasca.  Cu toate astea, Nae Ionescu a fost prima data accesibil romanilor din diaspora si abia dupa decembrie 1989 a fost facut cunoscut si romanilor din tara. El este mai putin cunoscut datorita picanteriilor din viata sa amoroasa si acestea nu sunt deloc putine daca ne gandim doar la femeile celebre cu care si-a intersectat viata: Maruca Cantacuzino-Enescu , sotia muzicianului George Enescu, Elena Popovici-Lupa si renumita pianista Cella Delavrancea, fiica cea mare a  scriitorului Barbu Stefanescu Delavrancea.  Si cum "rostul" femeii este sa ia mintile barbatului, nici Nae Ionescu nu a fost scutit de astfel de drame. Pentru unele dintre ele si-a parasit caminul conjugal, pentru altele a facut compromisuri personale de neimaginat.  Si cu toate astea, de fiecare data s-a intors la singura femeie care nu l-a parasit niciodata, desi inima lui incetase sa o mai considere sotie de foarte mult timp. In materialele ramase despre Nae Ionescu am gasit citate extraordinare care au descris in cuvinte clare si precise un gen de iubire platonic: . “Am iubit, măi, şi eu o fată, mult de tot, în tinereţe. Era frumoasă, cum mi se păruse că nu mai văzusem fată pân‐atunci. Şi am dorit‐o. Şi după mai multă sau mai puţină stăruinţă din partea mea, mi s‐a dat. Nu mai avusesem femeie pân‐atunci! Îţi închipui oare, ce‐am făcut atunci cu ea? Am petrecut o noapte albă. Noapte de care‐mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruinţă a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind‐o cu adoraţie, destăinuindu‐mă şi pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta?” – asa descria filozoful prima sa idila sentimentala.  Dar barbatul a iubit dintotdeauna femeia, unii doar cate una, altii le-au iubit la gramada, pe rand, pe care le-au expus ca pe trofee stanse la gramada. A iubit-o efemer pe Ileana Baston, cu patima fulgeratoare pe Ştefania Zottoviceanu, cu eleganta spirituala si curtoazie cavalereasca pe Maruca Cantacuzino, cu prietenie pe  Elena Popovici‐Lupa si cu pasiune devastatoare pe  Cella Delavrancea. N-am inteles daca in toate femeile care i-au marcat viata a cautat dragostea in acceptiunea sa perfecta si intangibila sau  femeia a fost un reper stabil si etern in sirul lung de incertitudini si intrebari corora a incercat sa le dea variate forme de raspuns. Indiferent ca e reprezentat femeia in viata lui, un lucru ramane cert: experientele sale amoroase au condus catre dureri, catre infrangeri si respingeri. Pe fiecare dintre ele le-a iubit altfel si fecare a raspuns chemarii lui in felul ei personal. Stefania Zottoviceanu a fost atrasa de el ca un magnet, iar acest abandon avea sa fie motivul respingerii ei de mai tarziu. 

Excentrica  Maruca Cantacuzino, inalta, supla, capricioasa, snoaba cateodata i-a ranit pe toti: si pe primul sot, Misu Cantacuzino,  pe George Enescu, cel de-al doilea sot, pe care l-a iubit cel mai mult in viata ei, si pe amantul Nae Ionescu, mai tanar cu 13 ani decat ea. Se zice ca depresiile si posesiunea relatiei l-a determinat pe filozof sa o paraseasca 6 ani mai tarziu (despre relatia ei cu George Enescu si Nae Ionescu am scris un articol special pe blog, deci nu voi relua subiectul). Un lucru este cert: ca Maruca a fost aceea care i-a schimbat stilul vestimentar, eleganta acestuia netrecand neobservata, iar in lumea buna circulau  povesti cu privire la hainele, camasile si batistele lui.  La Marea Balcicului, Nae Ionescu s-a indragostit de Elena Popovici‐Lupa, fata cu parul rosu si ochii albastri ca marea dezlantuita in furtuna. “Ştii că m‐am făcut marinar?”, ar fi spus Nae Ionescu atunci prietenilor lui. Se spune ca Elena Popovici‐Lupa ar fi avut o atitudine protectoare fata de filozof, incercand sa-l apere de lumea  lui, facand lobby pentru publicarea cursurilor lui. Prietenii se uitau mirati si fascinati la femeia a carei fragilitate inselatoare era curmata de privirea albastra, taioasa, de otel. Si-atunci se intrebau ce-avea in plus fata de Maruca nabadaioasa si capricioasa? Era altceva si acest altceva  avea sa o lase si pe Elena in urma lui si sa o aduca in prim plan pe Cella Delavrancea, o pianista de mare talent, apreciata si respectata pentru cultura si talentul  literar.

In viata lui Nae Ionescu a intrat o data cu ea caldura, linistea, calmul, lumina. Cella venise cu intregul ei arsenal: cu clavirul, cu  florile aruncate in glastre, cu micile stauete si portrete rasfirate in locuri de odihna si contemplatie. Doar biblioteca si cartile dezordonat inghesuite aminteau de Nae. Si Cella i-a fost alaturi pana aproape de moartea filozofului, cand locul ei a fost preluat aproape fortat de sotia si mama copiilor lui. Gandurile acestuia se risipisera o data cu plecarea Cellei, iar trupul i- a fost preluat de catre cea de care Nae nu avusese curajul sa se desparta la propriu niciodata, desi in acte divortasera inca din 1930. Viata lor impreuna fusese o mare dezamagire. O viata intreaga fusese in "exil", iar la sfarsitul vietii lui gasise de cuviinta sa isi revendice rolul care ii fusese uitat. Iar in aceasta lume sparta de cuvinte si stari rasuna aproape ironic, ca o concluzie, vorbele lui Nae lonescu: “Mai lăsaţi‐o, măi, cu genialitatea. Pe lume trebuie să ai peceţi”. Nae Ionescu a murit pe 15 martie 1940, desi nu implinise inca nici 50 de ani. Cu putin inainte de aceasta data, aflat la masa la Martha Bibescu, in timp ce fuma o tigara de foi,  i s-a făcut rau. Timp de 3 zile a fost vegheat de Cella si fiul lui, Razvan, si supravegheat de catre medicul curant, Tatinel Iliescu. Ce s-a intamplat cu adevarat? Ramane un mister. Unii au speculat ca ar fi fost otravit, altii invocau conflictele politice cu Carol II, care il considera ideolog al Miscarii legionare. In jurnalul personal, insusi Regele Carol al II-lea avea sa scrie: “Fapt important, azi dimineata a murit Nae Ionescu. Ca om imi pare rau, caci cu toate defectele lui a fost o personalitate interesanta si in zilele cand tinea la mine mi-a fost de mare folos. Insa pe zi ce trecea s-a stricat si defectele caracterului sau au iesit tot mai mult la iveala. Logician strans, dar cu o logica care-l ducea la ilogica, in loc de a fi un spirit constructiv devenise unul disecator, destructiv, avea in toata firea lui ceva machiavelic. Devenise foarte interesat, iar in ultimii ani de cand se legase de Garda de Fier, cu gandul tacut de a fi singurul ei conducator, devenise din ce in ce mai rau si mai dusmanos. Moartea lui aduce azi un mare serviciu tarii, caci era una din marile piedici la ralierea legionarilor. Moartea lui a fost subita, caci inima nu l-a mai tinut, suferea de multa vreme, avand leziuni de cord, incat pentru acei care erau la curent cu starea lui n-a fost nici o surpriza”. Misterul nu a fost niciodata elucidat.

                                                             
Sotia sa, Elena-Margareta, avea sa ii faca o "schiţă de portret" lui Nae Ionescu acuzandu-l de misoginism, desi nu ii punea la indoiala  "calităţile morale şi intelectuale". Dupa pronuntarea  divortului, tusele au devenit mai aspre si mai concise, descriindu-i ambitia, vanitatea si nestatornicia. In 1938, tot sotia sa avea sa consemneze in jurnalul ei personal: “Nae e un om slab; e un om de cap, dar nu de acţiune. Străluceşte ca aurul, dar nu ca diamantul: ca aurul se poate transforma în praf. Inteligenţa lui rară poate cuceri nenumărate spirite, dar mîna lui nu poate stăpîni pe nimeni; el e cel stăpînit de toţi şi de toate. Şi în primul rînd e stăpînit de dorinţa de a stăpîni..." (Joi 24 februar 1938, Bucureşti)” Ceea ce mi s-a parut ciudat a fost faptul ca, desi ea a fost marele perdant in aceasta relatie, un lucru a reiesit foarte clar din notele ei: ca l-a iubit pana la moarte.  Ca si-a trait umilinta in tacere, cu discretie, desi in sufletul ei curgeau valuri de nefericire si frustrare: "Doamne, îndură-te! [...] Ce plăcere poţi găsi în a chinui un om care nu mai face două parale ? N-a mai rămas nimic bun în mine. Sînt adînc obosită, sînt şi bătrînă; [...] îndură-te odată, îndură-te şi aruncă-mă în abis ca pe o jucărie stricată, striveşte-mă ca pe o gînganie fără importanţă, dar striveşte-mă complet şi prefă-mă din nou în pămînt, ca să se isprăvească odată! [...] Mă pedepseşti zilnic, de dimineaţă pînă seara. De ce, Doamne? Eu nu mai înţeleg nimic. Şi atunci de ce continui să mă chinuiesti, dacă tot nu pricep nici cauza, nici rostul acestei pedepse? Sînt tare obosită. Fă să adorm definitiv în noaptea asta. îndură-te, îndură-te, îndură-te!". Linistea avea sa si-o gaseasca dupa 33 de ani, dupa moartea singurului barbat pe care il iubise in viata ei: "Niciodată n-o să te mai văd? Niciodată, niciodată. Tu să mori şi eu să rămîn aici? Nu, Nae, nu. Nu tu ai murit azi, ci eu. Tinereţea mea, viaţa mea toată se stinge azi. Toate iluziile mele şi toate visurile mele au murit azi, fiindcă eu nu am trăit decît pentru tine şi pentru copilaşii noştri (Vineri 15 martie 1940)".