Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

sâmbătă, 8 iunie 2013

Vengo

Astazi am vazut filmul"Vengo", o productie despre care regizorul avea sa spuna ca este un film despre muzica adevarata, despre dansul ca o declaratie de dragoste, despre onoare, despre razbunare, despre suferinta, despre familie si loialitate, este un imn pentru viata, "un imn la spiritul mediteranean".
Tony Gatlif ( numele real Michel Dahmani) este un regizor de film francez, care lucreaza ca scenarist, actor si producator. Nascut intr-o familie de tigani cu origini andaluze, acesta s-a straduit timp de 20 de ani sa faca o pelicula despre "atitudinea" flamenco si se pare ca, o data cu premiera flimului "Vengo", i-a si reusit. Faptul ca mama sa era de origine rroma explica de ce aproape fiecare film realizat de Tony Gatlif aduce ca tema de dezbatere alienarea sociala, politica si culturala a comunitatilor de tigani din Europa si de ce muzica este prezentata ca un mod de viata, fiind de fapt unicul si adevaratul personaj.
Doua sentimente strabat filmul de la un capat la altul: datoria razbunarii care exclude orice forma de iertare si apasarea mortii, pe care personajul principal este obligat sa o poate pe umeri, trecand testul celui care este obligat sa iubeasca si sa urasca, sa planga si sa rada, sa traiasca euforia si bucuria vietii. Inca de la inceput filmul debuteaza cu o melodie cu accente dramatice care insoteste cortegiul celor care conduc un mort pe care nu il vedem catre locul de veci. Nu intriga este aceea care tine privirea lipita de ecran ca timbrul de plic, ci muzica extraordinara in care regizorul a folosit nume cu greutate in traditia flamenco: La Paquera de Jerez, Ahmad Al-Tuni (unul dintre ultimii mari maestri ai sufi-ului egiptean, un fel de "cante jondo"), Tomatito si La Caita. La Caita este o cantareata flamenco care a mai jucat si in alte filme ale lui Tony Gatlif , in "Latcho Drom" din 1993.
 Intr-o scena esentiala in film, unul dintre bodyguarzii lui Caco observa ca un copac are "duende" - un termen pe care poetul Federico Garcia Lorca l-a folosit cu referire la sufletul misterios, intunecat si pasionant al pamantului. De fapt, conceptul de duende este crucial pentru flamenco, la care Gatlif face referire de mai multe ori pe parcursul filmului si care a fost tradus prin puterea de a atrage prin magnetismul personal. Gatlif descrie "duende" ca pe un fapt magic, "o transa in care esti introdus si initiat intr-o stare de grație". Filmul este un pretext pentru a da prilejul privitorului de a asculta si a vedea dansurile flamenco.
Personajele principale implicate in poveste nu paticipa la aceste explozii de dans si cantec, ei sunt martori exteriori, filtre emotionale, ei raman captivi in pasiunile si durerile care ii mistuie. Muzica ii ajuta sa isi dezvaluie sentimentele. Povestea implica un conflict de sange intre doua familii rivale din Sevilla: pe o mosie mare in campiile din Andaluzia din sudul Spaniei, unde isi conduce afacerile Caco, un barbat mandru si seducator, liderul clanului sau, care este inconjurat de multi prieteni. Dar moartea recenta a fiicei sale i-a adus multa suferinta. El ii viziteaza altarul zi si noapte si nu reuseste sa isi gaseasca alinarea decat atunci cand se afunda cu trupul si sufletul in muzica flamenco. Caco a transferat dragostea si devotamentul catre nepotul lui, Diego, interpretat magistral de Oreste Villasan Rodriguez, care sufera de paralizie cerebrala, dar este dornic de a experimenta cat mai mult din lumea exterioara.
Dar exista un obstacol in calea relatiei lor, Mario, fratele lui Caco, care este tatal lui Diego. Acesta s-a ascuns in Maroc, dupa ce a ucis un membru al familiei Caravacas, clanul rival care a jurat razbunare, iar obiectivul razbunarii lor este Diego. In ciuda mandriei lui, Caco decide sa mearga la fratii Caravaca, fiind constient ca cineva trebuie sa plateasca si sa rupa lantul razbunarilor. Din sentimentul onoarei si al datoriei fata de familie, Caco incearca sa negocieze un armistitiu intre cele doua clanuri, dar fara rezultat. Incercand sa rupa firul razbunarii, el isi asuma propria moarte in schimbul vietii lui Diego. Finalul, acel concert de percutie realizat din toate piesele auto care acompaniaza sfarsitul lui Caco, aduce toate elementele si simbolurile filmului impreuna. De fapt este un cantec grecesc compus de Giorgos Katsaris si Tsaknis Dionissis numit "Cantecul tiganilor":

"no tengo Lugary
no tengo paisajeyo menos
tengo Patria"

"Nu am nici un loc
Nu am nici o țară
Nu am nici o patrie"

Caco isi regaseste in moarte fiica, pe Pepa, iar viata lui Diego este salvata si razbunarea consumata. Desi viata i-a dat talent si frumusete, faima si seductie, Caco este sfasiat in interior. El este cel care a pierdut ceea ce iubea cel mai mult si este obligat sa traiasca cu povara trecutului, in remuscare si durere. Antonio Canales joaca rolul lui Caco, interpretand extraordinar rolul lui dramatic. "Vengo" este vitrina din care pot fi admirate femeile vibrante: care danseaza cu pasiune si nerv, care canta in acorduri de bocet, care varuiesc in fiecare dimineata mesajele de razbunare scrise noaptea pe ziduri, care curata urmele petrecerilor in care moartea si viata danseaza impreuna, care nu lasa memoria Pepei sa se stinga. La fel cum vorbim de galeria barbatilor necrutatori, macinati de dorinta razbunarii, sensibili la femeile din jurul lor, orgoliosi si nemilosi in relatiile cu membrii clanului rival, carora le place sa petreaca in mijlocul prietenilor si familiei.


Regia si scenografia filmului apartin lui Tony Gatlif, coloana sonora lui Regis Leroux. In rolurile principale: Antonio Canale, Orestes Villasan Rodriguez, Antonio Perez Dechent, Bobote, Juan Luis Corrientes.