Ecaterina I, Tarina Rusiei, sau de cati barbati are nevoie o femeie intr-o viata?

Intamplarea a facut sa stau cateva saptamani bune in pat, rapusa de o viroza agresiva, si sa am timpul sa citesc romanul lui Vladimir Fedorovski – "Tarinele si puterea – de la Ecaterina I la Raisa Gorbaciova", un roman pe care vi-l recomand. Cartea este organizata pe 15 capitole, autorul prezentand personajele marcante ale istoriei rusesti. Desi titlul pregateste cititorul pentru o incursiune in istoria femeilor care au marcat Rusia de-a lungul timpului, autorul prezinta figurile masculine determinante fiecarei epoci, de la Ivan cel Groaznic , Petru cel Mare, Tarul Nicolae al II-lea pana la Mikhail Gorbaciov si Boris Elţîn, evidentiind rolul extrem de important pe care femeile din viata lor l-au jucat in istoria Rusiei, in calitatea lor de mame, sotii, fiice sau amante. Fedorovski considera ca, in Rusia, influenta feminina se trage dintr-o o traditie istorica, ajutand-o sa devina un fenomen generator de civilizatie. "Aceasta influenta a ajuns la apogeu in secolul al XVIII-lea, cand asupra tarii si-a pus amprenta domnia a cinci imparatese, fapt unic in istoria mondiala", sustine autorul. Rusii au avut curajul ca priveasca realitatea istorica si sa recunoasca importanta femeii in viata politica a tarii, motiv pentru care le-a dat un nume generic acestor femei influente, indiferent daca faceau sau nu parte din familia imperiala, de tarine. Inca nu mi-este clar daca aceasta carte este un elogiu adus femeii, generic vorbind, sau este o simpla relatare a importantei fiecareia dintre ele in epoca pe care a patronat-o, alaturi de barbatul pe care I-au iubit si I-au ajutat sa carmuiasca tara. Autorul povesteste relatia speciala pe care Ivan al IV-lea a avut - o cu prima sa sotie, care a fost de altfel prima tarina a Rusiei. In timpul domniei sale, ea I-a stat alaturi si l-a sprijinit in efortul de a deveni un om mai bun si mai intelept. Cand aceasta a murit, tarul a innebunit, iar declinul sau a fost iminent. Petru cel Mare a fost marioneta intrigilor mai multor femei care si-au disputat rolul si puterea in timpul domniei sale: mama sa, Natalia Narîşkina, sora lui, Natalia, amanta lui, Anna Mons si nu in ultimul rand de sotia sa, Ecaterina I. Tarul Nicolae al II-lea a fost sfatuit de catre sotia sa, Alexandra Fedorovna, simbolul egeriei politice rusesti. Daca este sa ne referim la personaje contemporane noua, autorul povesteste despre rolul pe care Raisa Gorbaciova l-a jucat in cariera sotului ei, incurajandu-l sa adopte metode moderne de carmuire a tarii. Cand vorbeste despre Boris Elţîn, autorul explica rolul pe care l-a jucat Tatiana, fiica sa, asupra unui conducator slab si alcoolic, are a preluat fraiele puterii incurajand aparitia capitalismului de tip oligarhic. Autorul, Vladimir Fedorovski, un apreciat scriitor si diplomat rus, a fost unul dintre apropiatii lui Gorbaciov. El este acela care a trebuit sa prezinte Europei conceptul de perestroika in perioada 1985–1990. Trebuie sa recunosc faptul ca lui ii datorez cateva din articolele pe care le-am scris sau intentionez sa le scriu in viitor, fiind autorul mai multor lucrari de referinta: “De la Rasputin la Putin”, “Sankt-Petersburg. Poveştile de dragoste ale unui oraş”, I”storia Kremlinului: de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin” si altele. Cartea captiveaza prin pasiune, prin intrigi si acte de tradare, prin conflictele nerezolvate, prin calitatile personajelor cu evolutii surprinzatoare. " Arhive ramase mult timp secrete si marturii inedite, referitoare, in special, la ultimele decenii ale secolului XX, vor da acestei carti fatete neasteptate ", sustine autorul.

Dar astazi am sa va povestesc istoria fulminanta a unui singur personaj feminin: Ecaterina a II-a, un veritabil simbol al Rusiei. Ecaterina a II-a a ramas in istoria Rusiei ca Ecaterina cea Mare. Ea s-a nascut din Germania cu numele de Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, alintata de catre familie cu numele de Figchen, devenita imparateasa Rusiei dupa asasinarea soțului ei, Petru al III-lea. Ea a fost fiica unui print „de o imbecilitate extraordinara", care a mostenit atat inteligenta, cat si gustul pentru intrigi de la mama ei, Johanna. Niciodata nu a fost un copil fara personalitate, iar intamplarea care dateaza de cand Sophie avea 4 ani are menirea de a demonstra caracterul puternic al acesteia. Se zice ca atunci cand atinsese inaltimea piciorului mesei, a fost prezentata regelui Frederic Wilhelm al Prusiei. Se pare ca prezenta regelui nu a impresionat-o pe copila, de vreme ce aceasta a refuzat sa ii sarute poalele mantiei, dupa cum cerea protocolul. Enervat si jignit in amorul propriu, suveranul a zbierat cat l-au tinut plamanii: „Luati de aici acest copil impertinent!" , iar Sophie s-a ales cu o cinstita mama de bataie. Atunci, vazand satisfactia de pe chipul copilei, mama  a realizat ca trebuia sa isi imblanzeasca fata indaratnica gasindu-i o partida buna. In consecinta, cand Sophie avea 14 ani, tanara a fost remarcata de tarina Elisabeta a Rusiei , care a vazut-o, a placut-o si a cerut-o de sotie, in numele nepotului ei, Marele Duce Petru.

In 1744, cand imparateasa Elisabeta I,  fiica lui Petru cel Mare, a chemat-o pe Sophie, impreuna cu mama sa, la Curtea Imperiala, Sophie a castigat atentia si simpatia imparatesei si a demnitarilor curtii. Dar printul nu avea sa se ridice niciodata la standardele tinerei printese. Dincolo de faptul ca era urat ca noaptea, avea un temperament ciudat. Cand nu era violent, acesta avea un comportament de debil: fie era plangacios, fie pus pe farse copilaresti. Acesta isi petrecea cea mai mare parte a timpului in compania valetilor sau jucandu-se cu papusile si soldateii de plumb. In timp ce Marele Duce Petru se straduia din rasputeri sa isi insuseasca manierele nemtesti, Sophie se dedica studiului intens al limbii ruse si a religiei ortodoxe, pregatindu-se sa devina o adevarata rusoaica. Desi medicii curtii imperiale au prevenit-o atat pe imparateasa, cat si pe Sophie ca tareviciul avea o problema ce-l impiedica sa fie barbat, imparateasa Elisabeta a grabit mariajul celor doi. Imparateasa credea ca impotenta printului se datora consumului excesiv de vin, iar faptul ca i-a interzis si sa il miroasa, acest fapt nu a rezolvat problema celor doi tineri din dormitor. In 1744 , la ordinul imparatesei, a avut loc convertirea Sophiei la religia ortodoxă, primind prenumele de Ecaterina, iar in 1745 a avut loc casatoria dintre printesa de Anhalt-Zerbst si Marele Duce Petru.

Dupa casatorie, Ecaterina a descoperit treptat caracterul imparatesei. Dincolo de imaginea atent construita a tarinei cu inima generoasa, se afla femeia cruda si primitiva , invaluita intr-o poleiala de civilizatie. Ceea ce este de-a dreptul hilar este faptul ca, desi casatoriti, cei doi tineri, Petru si Ecaterina, habar n-aveau cum se faceau copiii. Nu mare i-a fost mirarea imparatesei cand, desi ea si-i imagina imbratisati si cuprinsi de-amor, cei doi tineri se jucau pana tarziu in noapte, cu soldatii rasfirati pe toate pernele si plapumile, in incercari de a reproduce cat mai exact conditiile de desfasurare a diverselor batalii faimoase. Prin urmare, nu mai este de mirare ca dupa 8 ani de la casatorie, Ecaterina inca era virgina. Intr-o zi, dupa ce trecusera 8 ani de mariaj , iar Ecaterina inca nu ramasese insarcinata, tarina a poruncit ca Marele Duce sa fie pregatit pentru a fi examinat de catre doctorul curtii. Faptul ca tarina a cerut sa fie imbaiat nu l-a convins pe Petru sa se supuna de vreme ce acesta nu facuse baie in viata lui si era convins ca baia dauna sanatatii, putand chiar sa te ucida. Desi doamnele de companie ale tarinei au incercat sa il sperie ca va fi inchis in caz ca nu se supune, acesta a facut un asemenea scandal, incat pana la urma l-au lasat nespalat. Istoricii moderni sustin faptul ca aceasta casnicie nu a fost consumata deoarece Petru nu a avut nici macar minimul de interes fata de sotia sa. Cand a fost inscaunat imparat, Petru al III-lea si-a izolat sotia intr-o aripa indepartata a Palatului de Iarna, in vreme ce acesta si-a adus amanta, pe Elisabeta Voronțova, in apartamentele imparatesti. Atunci cand in viata lui Petru a intrat contesa de Kurlanda, aceasta era o femeie mica de statura, cocosata si urata , dar careia ii placea sa bea si sa vorbeasca porcos, la fel cum ii placea si lui. Petru s-a indragostit ca un nebun de aceasta femeie urata, versata si rabdatoare. Se povesteste ca insasi Elisabeta I l-ar fi imbatat pe Petru cu mana ei si l-ar fi circumcizat. Si, ca sa isi dovedeasca faptul ca lucrurile fusesera temeinic facute, i-a cerut uneia dintre doamnele sale sa il initieze in arta amorului, sarcina pe care aceasta ar fi dus-o constiincios la capat. Dar atitudinea lui Petru fata de Ecaterina a ramas aceeasi. Disperata, Elisabeta l-a obligat pe Petru sa isi indeplineasca obligatiile in dormitor,  deoarece aflase ca Ecaterina avea deja un amant si era insarcinata cu capitanul Garzii, Serghei Saltikov. Evident ca nimeni nu a crezut nici macar pret de o clipa ca Petru ar fi fericitul tata al copilului, dar toata lumea a rasuflat usurata ca tara avea un mostenitor, inclusiv Elisabeta, cea care si pusese planul la bataie. Aceasta a murit fericita cateva luni mai tarziu, ca Rusia are urmas.

Astfel, dupa 9 ani de mariaj, Ecaterina a dat nastere unui baiat, Pavel Petrovici, despre care se presupune ca ar fi fost copilul lui Serghei Saltîkov, care a fost imediat indepartat de la curte si trimis intr-o misiune Suedia. Baiatul pe care l-a nascut a fost botezat Aleksei si a fost dat spre ingrijire unui servitor devotat. Ramasa singura, Ecaterina s-a retras in apartamentele sale, alinandu-si singuratatea prin lectura. Aceasta a fost perioada in care Ecaterina planuia o societate guvernata dupa principii sanatoase de liberalism, dreptate si corectitudine. In 1758 i-a dat nastere fiicei sale, Anna, copilul contelui polonez Stanislaw-August Poniatowski. Dar relatia dintre cei doi soti s-a deteriorat galopant, culminand cu inchiderea Ecaterinei in 1762, din ordinul împaratului, in fortareata de la Schlusselburg. Spre norocul ei, a fost eliberata relativ repede, dar Ecaterina stia deja ca amandoi nu puteau conduce tara. Cateva luni mai tarziu, Ecaterina a fost proclamata Imparateasa, suverana absoluta a Rusiei. In vara aceluiasi an, tarul a fost asasinat de prietenii imparatesei. In data de 22 septembrie a fost incoronala la Moscova. Rusii au iubit-o pentru ca a imbunatatit viata slujitorilor sai, infiintand  un azil de copii orfani, o scoala de moase si altul pentru fiicele nobilior rusi, un stabiliment de igiena populara. A adus muncitori din Germania care sa lucreze in agricultura , incercand sa impuna anumite reguli si conduite de lucru pentru poporul sau. Tot cu acest val au fost adusi medici, mestesugari, arhitecti, ingineri. A incercat sa reformeze sistemul de sanatate, fiind unul dintre primii suverani rusi care s-au vaccinat impotriva variolei, boala care facea ravagii in imperiul tarist. In 1766 si-a prezentat in fata Senatului propria opera, "Nakazul sau Instrucţiune în vederea elaborării unui Cod al legilor”. Un an mai tarziu, Senatul i-a acordat titulatura de Ecaterina cea Mare. Este foarte bine stiut care au fost reformele pe care ea le-a adus Rusiei si care i-au aus popularitatea si recunostinta poporului. La fel cum nu era un secret ca viata alaturi de sotul ei fusese o mare dezamagire. Dar la fel de bine se stia si faptul ca Ecaterina avusese numeroase iubiri, din unele dintre ele nascandu-se copiii ei. Desi nu exista informatii clare care sa confirme decat 12 relatii amoroase, unele dintre ele fiind de lunga durata, ea a ramas in constiinta poporului sau ca Imparateasa cu 300 de amanti. La inceputul anului 1750, Ecaterina il avea ca amant pe Serghei Saltikov, presupusul tata al fiului ei, Pavel.

La sfarsitul aceluiasi an, in gratiile sale era Stanisław Poniatowski, care ulterior a devenit rege al Poloniei, dupa care a urmat Grigori Orlov , ofițer de Garda si un personaj important in lovitura de stat care a adus-o pe Ecaterina la putere. Relatia dintre cei doi a durat 11 ani si au avut impreuna un fiu, Alexei Bobrinskoi. Dupa aceea a urmat Alexandr Vasilicikov, descris de Ecaterina insasi drept amantul ca "un cetățean excelent, dar foarte plictisitor". Apoi au fost Piotr Zavadovski, ofiterul care a ajutat-o pe Ecaterina la elaborarea reformei administrației locale, si Simeon Zorici, un ofiter de armata sarb. Au trecut prin apartamentele sale: Ivan Rimski-Korsakov, Alexandr Lanskoi, Alexandr Yermolov, Alexandr Mamolov si Platon Zubov. Marea sa iubire a fost insa printul Grigori Alexandrovici Potemkin. Acesta era un tanar frumos, rafinat si elegant, cu care Ecaterina a trait o frumoasa poveste de dragoste care a durat pana la moarte. El a fost iubitul, prietenul si confidentul ei, iar Ecaterina l-a rasplatit cu milioane de ruble si proprietati intinse in Polonia si Rusia. Potemkin si-a construit un palat superb in Sankt Petersburg, unde acesta si-a alcatuit o frumoasa biblioteca, plina cu volume legate in piele fina. Se spune ca aceasta iubire a influentat soarta si dezvoltarea Rusiei in bine, deoarece a stiut cand sa o incurajeze si cand sa o contrazica, ce proiecte sa sustina si ce proiecte sa respinga. El a sfatuit-o cu privire la relatiile diplomatice pe care Rusia le avea in Europa , devenind un reputat si temut specialist pe intreg continentul.

La moartea lui Potemkin, Ecaterina cea Mare a pierdut un iubit, un prieten, dar si un veritabil diplomat in politica externa, care o ajutase sa incheie tratate foarte avantajoase pentru tara.  Ea avea sa mai traiasca cinci ani dupa moartea lui Potemkin.. Desi Ecaterina a II-a Rusiei a ramas in constiinta opiniei publice, prin prisma presupuselor sale preferinte sexuale de natura zoofile, cunoscuta fiind legenda potrivit careia tarina si-ar fi dat obstescul sfarsit in urma unei aprinse partide de amor cu un armasar, adevarul este ca aceasta a murit pe vasul sau de toaleta, din cauza unui anevrism cerebral. Se pare ca cei 300 de presupusi amanti aveau nevoie sa isi gaseasca intruparea metaforica in pielea unui armasar. Si atunci parca imi infloreste pe buze intrebarea: de cati barbati are nevoie o femeie intr-o viata ca sa fie fericita? Raspunsul: depinde de femeie!

Poate nu stiti si-ar merita!

Prima felicitare de Crăciun a apărut prima oara în Anglia, când copiii îşi exersau ortografia prin scrierea de urări de Crăciun pentru părinţii lor, dar Sir Henry Cole e cel care a creeat prima felicitare de Crăciun adevarată. Director al muzeului londonez “Victoria & Albert”, Sir Henry a fost prea ocupat în perioada Crăciunului anului 1843, ca să isi scrie urările de Crăciun pentru prietenii săi. Aşa că l-a angajat pe artistul John Calcott Horsley pentru a face ilustraţiile. Felicitarea era compusă din 3 pagini, cea din mijloc înfăţişa o familie sărbătorind Crăciunul, pe prima pagină era inscripţionat mesajul “ Iţi Urez Un Crăciun Vesel şi Un An Nou Fericit”. 

John Callcott Horsley, un pictor britanic şi academician la Academia Regală, a desenat prima felicitare de Crăciun şi Anul Nou, în 1840, însă a ajuns la vânzare abia în 1843. In timpul Razboiului Civil American, Abraham Lincoln a cerut unui desenator să-l ilustreze pe Moş Crăciun cu trupele unioniste, pentru a le susţine curajul. 

Thomas Nast a fost primul ce a prezentat un Moş Crăciun în tradiţionala mantie roşie cu o curea de piele lată. Pocnitorile de Crăciun au fost inventate în 1847 de Tom Smith, un brutar din Clerkenwell, Londra.  

In 1846, stând în faţa şemineului său, pârâitura unui buştean l-a inspirat pentru pocnitori. La început au fost numite „Cosaques”, după pocniturile biciurilor lui Cossack . Numele a rezistat timp de 10 ani înainte de a deveni cunoscute ca pocnitori de Crăciun. Pana in anul 1900, Smith a vandut peste 13 milioane de pocnitori. Acestea nu erau comercializate doar  de Craciun, ci in orice imprejurare festiva. In perioada Victoriana timpurie, A 12 Noapte a fost interzisa oficial din pricina faptului ca pocnitorile erau folosite in exces. Incepand cu anul 1933, ambalajele au fost personalizate cu desene individuale, unele avand aplicate pandative din sticla, brose, bratari si alte bijuterii.
In 1840, in timpul unei călătorii la Paris,  acelasi Tom Smith a inventat „bon-bon-ul”, o migdală zaharisită, învelită într-o bucata de hârtie. Reîntors la Londra, „noile” sale dulciuri au devenit foarte apreciate.

Femeile din spatele lui Lenin

Mi-amintesc cu oarecare strangere de inima un episod petrecut asta vara, cand revolutia parlamentara a schimbat cursul si destinul Romaniei. Din nou! Nu mai stiu unde am citit atunci relatarea unei mame disperate care se intreba dupa 20 de ani de democratie timida daca nu ar fi timpul sa-si invete copiii imnul rusesc, de vreme ce se reintorc comunistii la putere. Asta vara ma uitam si eu uimita la ce se intampla pe scena politica din Romania si mi-era greu sa accept ca romanii, dupa ce infaptuisera o revolutie, au strans randurile si-au cerut sa intre in Europa, ar putea sa imbratiseze din nou doctrina de stanga.  In marea mea naivitate credeam ca timpul este ireversibil si comunismul este apus. Uitasem ca, in Romania, grotescul si absurdul sunt campioni de netagaduit, iar prefacatoria, manipularea si minciuna sunt elemente definitorii pentru conducatorii nostri. Astazi ma uit la campania non-campanie care va desemna in 9 decembrie viitorul parlament al tarii. O rusine de campanie sau, mai bine spus, e rusioansa lipsa oricarei campanii. Si atunci nu pot decat sa ma intreb si eu: oare ar trebui sa il recitesc pe Lenin? Pe Marx?  Pana ce si in Rusia, dupa destramarea Uniunii Sovietice si deschiderea arhivelor de la Kremlin au iesit la lumina secrete greu de imaginat despre liderii politici comunisti. Noi nu am fost in stare nici sa condamnam comunismul, de aia si traim cu el inca in carca si suntem tot mai cocosati de povara lui. O data cu desecretizarea acestor documente, lumea avea sa cunoasca adevarata fata a liderului revolutiei socialiste. Unele tari aveau sa invete din istoria trecuta, altele aveau sa ramana constante, in ignoranta lor, la marginea istoriei. De-aceea ma intreb: ramanem paiatele istoriei comuniste? Mi-e greu sa cred ca pana ce si statele vechii Uniuni Sovietice s-ar gandi macar si-n joaca la reintregirea blocului comunist. Se pare ca istoria a ascuns temeinic fanatismul si cruzimea lui Lenin care a ingenunchiat democratia europeana si a siluit viitorul atator generatii de oameni, ascunzand detaliile caracterului sau, dar si aspectele amoroase din viata sa. Generatii intregi au fost inselate si obligate sa creada intr-o aparenta falsa si intr-o credibilitate atent construita din nimic.

Cine si-ar fi imaginat atunci ca rusii vor face publice povestile amoroase ale lui Lenin si ne vor prezenta un barbat casatorit din ratiuni obligatorii, insa iremediabil indragostit de Inessa Armand? Ca, desi fidel doctrinei comuniste, a incalcat morala si a trait simultan cu doua femei o data? Inessa Armand fusese copilul unui celebru tenor francez, Theodore Stephane si al actritei Nathalie Wild, o tanara jumatate englezoaica, jumatate frantuzoaica. Dupa moartea prematura a tatalui sau, ea a fost infiata de catre o matusa, impreuna cu Renee, sora sa. Matusa sa era guvernanta familiei Armand, mari bogatasi rusi din Moscova. Peste cativa ani, doi dintre fiii acestei familiii, Alexandr si Boris, aveau sa se casatoreasca cu cele doua surori, iar Innes avea sa isi lege destinul de doi dintre ei.  Cand a implinit 19 ani, Innes s-a casatorit cu Aleksandr Armand. Aceasta a avut cinci copii, dintre care unul facut cu fratele sotului ei,  Vladimir. Aleksandr si Inessa, nu au divortat pentru ca fiecare tolera infidelitatile celuilalt sub pretextul ca erau adeptii amorului liber consimtit, motiv pentru care si-au crescut impreuna cei 5 copii pe care Innes i-a nascut. In 1905 insa, Innes l-a parasit pe Aleksandr pentru fratele acestuia, Vladimir, desi ei nu au divortat oficial niciodata. Fire exaltata, Inessa s-a implicat in miscarea revolutionara din Rusia cand deja ii facuse patru copii lui Alexandr si unul lui Vladimir, realizand ca este mai apropiata ca sentimente si idealuri de Vladimir, mezinul familiei. Ea i-a lasat copiii lui Alexandr si a plecat cu Vladimir la  Moscova, dedicandu-se activitatii revolutionare. Inca din 1903, doamna Armand s-a implicat in actiunile ilegale ale Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia, distribuind materiale de propaganda. Patru ani mai tarziu a fost arestata si condamnata la 2 ani de exil. Vladimir si-a urmat iubita, dar acesta s-a imbolnavit de tuberculoza, iar in 1909 a decedat. Foarte afectata de pierderea singurului barbat pe care il iubise si care ii impartasise  idealurile revolutionare, Inessa a decis sa se intoarca la Paris: "Vreau sa studiez. Intentionez sa intru în legatura cu  socialistii francezi". In acelasi an, Innes avea sa-l cunoasca pe Lenin la Paris si nu s-a mai despartit de el decat in 1920 cand a murit. Lenin era deja un barbat insurat cand si-a intalnit viitoarea amanta.

Inessa Armand era o femeie frumoasa, cu ochii mari, o gura senzuala, trasaturi delicate ascunse sub o claie de par castaniu, vesnic ciufulit. Era o femeie citita, inteligenta, vorbea mai multe limbi straine si avea sa devina cea mai inflacarata sustinatoare a ideilor lui Lenin. Stia sa intre pe sub pielea oamenilor, era vesela si optimista si canta la pian ca nimeni alta. Gurile rele spun ca Lenin a fost cucerit, ascultand-o interpretand Patetica lui Beethoven. Insusi biograful ei nu se zgarceste la epitete cand o caracterizeaza: "Par lung, aranjat într-o pieptanatura bogata, lasând la vedere urechile mici, fruntea curata, gura bine conturata si ochii verzi, luminosi, tristi, privind fix undeva, departe", desi Larisa Vasilieva, nu s-a sfiit sa consemneze referitor la aspectul amantei lui Lenin: "Fotografiile te deceptioneaza. Cu nasul ca un plisc si cu profilul în vânt, seamana mai curând cu o pasare rapitoare. În fixitatea imaginii, fata este mai degraba respingatoare decât atragatoare. Dar în miscare, când vorbeste, zâmbeste sau te priveste, fata are ceva irepetabil, de o gingasie imperceptibila, altfel nu s-ar putea justifica parerea tuturor acelora care au vazut-o macar o data pe Inessa. Era de o frumusete rara, "era minunata! Nimeni nu rezista farmecului ei. Nu vraja, naturaletea si felul ei de a comunica ardea totul în jurul ei. Când aparea Inessa, când începea sa vorbeasca, sa zâmbeasca, chiar si atunci când se încrunta, totul înceta sa mai existe".    

Lenin forma un cuplu inca din 1898 cu Nadejda Krupskaia, o militanta activista, care a trebuit sa accepte relatia sotului ei cu Inessa Armand. Unii istorici vorbesc despre  un “triunghi conjugal” , fapt sustinut de corespondenta dintre Lenin si Inessa. Prezenta ei aproape neintrerupta in centrul familiei acestuia si insemnările din jurnalul ei par sa sustina aceste afirmatii. Asaltul lui Innes asupra lui Lenin a fost grandios gandit. La Cracovia, Inessa s-a apropiat de Nadejda Krupskaia si de mama acesteia.  Cei mai multi istorici rusi afirma ca ambele femei l-au iubit pe Lenin  cu o dragoste fanatica, fiecare adaptandu-si viata rolului pe care il acceptasera de comun acord:  Nadia, cel de sotie, iar Inessa, de amanta. Cele doua au lucrat mana in mana pentru idealurile revolutiei. In timp ce Innes colinda Europa ca agent de legatura al bolsevicilor, scria articole pentru publicatii, organiza conferinte si congrese, traducea articole revolutionare, Nadia facea munca de rutina, devotata si rabdatoare, mereu alaturi de Lenin. In februarie, cand  grupul de revolutionari se intorcea in Rusia, multimile de oameni îl aclama pe Lenin, care striga "Traiasca revolutia socialista mondiala". Si atunci, in spatele sau, vegheau cele doua femei.  Exista pareri potrivit carora, Lenin ar fi vrut sa divorteze de  Krupskaia si sa se insoare cu Inessa, dar Biroul politic s-ar fi opus categoric. Alti istorici afirma faptul ca Nadia, afland despre intentiile lui Lenin, s-ar fi oferit  sa isi abandoneze caminul pentru a-i ceda locul amantei sotului ei. Dar Lenin ar fi insistat ca ea sa ramâna. Acestia inchiriasera doua apartamente vecine in Paris, pe rue Marie Rose, 2 și 4, iar Lenin construia trasee laborioase si amoroase intre cele doua femei.  Sigur este faptul ca Inessa a plecat in cele din urma la Moscova, unde a locuit impreuna cu copiii ei, continuand sa indeplineasca toate dispozitiile lui Lenin.

Cand Lenin s-a instalat la Kremlin, acesta i-a daruit un apartament in apropierea biroului sau, i-a instalat o linie speciala de telefon, i-a procurat lemne de foc, medicamente si alimente. Ceka, serviciul special de spionaj, a consemnat intilnirile dintre cei doi. Nadejda Krupskaia a fost tot timpul constienta de rolul pe care amanta sotului ei l-a jucat in familia sa, motiv pentru care aceasta scria in jurnalul sau: “Se luminează casa când intră Inessa. Nimic nu îi este indiferent. Trece totul prin filtrul inimii”.  Si tot nevasta lui Lenin avea sa isi descrie rivala astfel: "În 1910 a venit la Paris (de la Bruxelles) Inessa Armand, care a devenit imediat unul dintre cei mai activi membri ai grupei noastre. A intrat în conducerea grupei împreuna cu Semasko si cu Britman si a început sa corespondeze cu  grupe din alte tari. Statea împreuna cu familia, doua fetite si un baietel. Era o bolsevica înflacarata si a atras repede în jurul ei multi socialisti parizieni". Toata aceasta increngatura amoroasa este cu atat mai ciudata cu cat  Lenin traia o viata simpla, era un personaj cumpatat, cerebral, care nu se lasa prada instinctelor sau emotiilor, demonstrand chiar o anumita retinere de a se manifesta public. Nu era coplesit sau orbit de puterea pe care o castigase. Jacques de Launay mentiona ca  „a fost probabil singurul om de stat din istorie care nu s-a lăsat amețit de succes și a rămas până la capăt stăpân al destinului său”.  Lenin nu respingea femeile, dar nu era atras decat de cele care erau animate de aceleasi idealuri politice, indiferent de cum aratau ele.  Nadejda Krupskaia era mai in varsta decat el cu un an de zile si, desi odinioara fusese o femeie frumoasa, acum arata mai batrana decat era in realitate. Desi la-nceput fusese amanta lui Lenin, acesta s-a insurat cu ea, spre disperarea surorii lui care nu o suporta pe femeia ce avea sa ii devina cumnata: “Nadia arată ca un…hering!” spunea ea. Cu toate astea, Lenin i-a fost recunoscator Nadiei pentru devotamentul si abnegatia ei. Si in felul sau, Lenin chiar a iubit-o , chiar daca pasiunea nu si-a facut loc niciodata intre ei. Lenin afirma ca sotia lui era “singura femeie în stare să-l înțeleagă pe Marx și totodată să joace șah și să se descurce cu orarul mersurilor trenurilor”. Apropiatii lui Lenin erau socati privindu-l cum cauta mereu compania amantei sale.  Iar Nadejda nu se impotrivea relatiei lui cu Inessa. Narcisa Ambrozie scria ca cei trei “au fost trio-ul inițial ce a plănuit revoluția din octombrie. Ei au format nucleul ce a preluat puterea, a creat Uniunea Sovietică, a condus primul stat comunist și a locuit la Kremlin până când Inessa a murit de tifos, în octombrie 1920". Lenin și Krupskaia se aflau in primele randuri ale cortegiului funerar care precedau sicriul. Un martor ocular avea sa il descrie pe Lenin: "Nu numai chipul, dar întreaga lui înfatisare exprimau atâta durere, încât nimeni nu s-ar fi încumetat sa-i faca macar vreun semn cu capul.  Era evident ca voia sa fie singur cu durerea sa. Parea si mai scund decât în realitate, fata îi era acoperita de  sapca, ochii îi disparusera sub lacrimile stapânite cu greutate. Nu opunea nici o rezistenta atunci când miscarea multimii împingea grupul nostru, de parca i-ar fi fost recunoscator ca îi oferea ocazia de a se apropia si mai mult de sicriu", iar despre cortegiul funerar: "Era o noapte de toamna umeda si întunecoasa. Se lumina de ziua când în apropierea oficiului postal ne-a iesit în cale un cortegiu funerar. Caii negri, costelivi, înhamati ca înaintasi, trageau din greu dricul negru, pe care trona o lada de zinc, mare si lunga, si de aceea înspaimântatoare.  Priveam de pe marginea drumului (...) In urma dricului mergea Lenin, având-o alaturi pe Nadejda Krupskaia. Aceasta îl sprijinea de brat. Umerii lui cazuti si capul aplecat  exprimau o mare durere. Ne-am dat seama ca în aceasta lada se afla corpul Inessei". Inessa a fost inmormantata in Piata Rosie. Printre numeroasele coroane de flori , cu greu se putea deslusi una mai modesta, care avea urmatorul text: "Tovarasei Inessa din partea lui V. I. Lenin". Inessa a fost depusa pe catafalcul de onoare in Casa Sovietelor si urna cu cenusa a fost depusa in zidul Kremlinului alaturi de mausoleul lui Lenin, care avea sa o urmeze dupa patru ani, in 1924. Lenin a fost un adevarat luptator, un lider ancorat intr-o realitate la a carei transformare a lucrat neobosit. In 1918, o tanara cu numele de Fania Kaplan, a vrut sa-l ucida. Desi a tras doua gloante in el, nici unul dintre ele nu i-a adus sfarsitul. Unul s-a oprit in gat, celalalt in antebrat. Gloantele nu au putut fi extrase, iar acest lucru nu l-a impiedicat pe Lenin sa lucreze si sa isi vada de viata lui mai departe. Deviza lui era: “În timpul bolii, esențialul este să nu te lași doborât”.  Cat de mult a iubit-o Lenin pe Innes nu putem decat sa banuim citind fragmente din scrisorile pe care cei doi le-au schimbat de-a lungul vietii lor: "Ne-am despartit, iubitule, ne-am  despartit! Ce dureros. Stiu, simt, ca nu vei mai veni niciodata aici! Abia acum, mergând singura pe  strazile pe unde am hoinarit împreuna, am înteles cu adevarat ce loc imens ai ocupat tu în viata mea înca de pe când erai aici, la Paris, ca aproape întreaga (mea) activitate de aici a fost legata prin mii de fire de gândul la tine. Înca nu eram atât de îndragostita de tine, dar te iubeam si atunci foarte mult. Acum as rezista poate si fara sarutarile tale, m-as multumi doar sa te vad, sa mai stam de vorba. Asta nu ar face nimanui nici un rau. De ce nu am parte macar de atâta? Ma întrebi daca nu sunt suparata pe tine ca ai hotarât sa ne despartim. Nu, pentru ca eu cred ca ai facut asta nu ca sa-ti fie tie bine..." Dar o certitudine avem: ca nefericirea noastra, a tuturor, isi are originea in Lenin! Si tocmai de aceea, n-am sa uit niciodata perioada comunista si nu am sa votez niciodata cu comunistii. Pentru ca nici nu uit, si nici nu iert!

Originea lui Mos Craciun

Originile lui Mos Crăciun incep cu Sfântul Nicolae ( sec. IV ), Episcop de Myra, o zonă din Turcia. Sf. Nicolae a fost un om generos, în special cu copiii. După moartea sa ( 340 A.D. ) a fost înmormântat în Myra, dar în 1087, nişte marinari italieni au furat rămăşiţele sale, ducându-le în Bari, Italia, mărind popularitatea Sf. Nicolae în Europa. Blândeţea şi generozitatea  sa au dat naştere la zvonuri cum că ar fi capabil să înfăptuiască miracole, iar acest fapt  a mărit devoţiunea creştinilor faţă de el. Se spune că era un preot creştin care a devenit episcop de Myra, un oraş din Asia Mică. Tradiţia spune că Sfântul Nicolae umbla prin lume îmbrăcat într-o robă episcopală cu roşu şi alb,  călare pe un măgar, făcând cadouri copiilor şi ajutându-i pe cei nevoiaşi. În tradiţia româneasca el apare pe un cal alb - semn al primei zapezi - şi păzeşte Soarele, pentru ca lumea să nu fie privată de lumină şi căldură. Este sprijinul corăbierilor pe care îi salvează de la înec, al celor încercaţi de soartă - văduve, orfani - şi al fetelor sărace, care se mărită greu. Cel mai important atribut al său este însă generozitatea, el fiind cel care le aduce daruri celor mici, pe care îi şi pedepseşte însă, când sunt obraznici şi neascultători, cu proverbiala-i nuieluşă. Se spune că Moş Nicolae are mare trecere pe lângă Dumnezeu, deoarece, când se deschide Cerul la miezul nopţii de Crăciun, el este văzut stând, la masa împaratească,  chiar lânga acesta. Dincolo de jumătatea lunii decembrie, într-un spaţiu sărbătoresc de maximă importanţă pentru creştinism şi viaţa noastră de toata zilele, sălăşluiesc doi fraţi, Moş Ajun şi Moş Crăciun. Divinitatea celebrată în 24 decembrie şi ajunsă, după 365 de zile, la vârsta senectuţii şi a morţii este, în tradiţia românească, Moş Ajun, fratele lui Crăciun.

“Calendarul ţăranului român", legendele Naşterii ne invită în peisajul etnografic al unui sat pastoral, unde traiau Moş Ajun şi Moş Crăciun, care aveau case mari şi multe grajduri. Pe neasteptate, în viaţa lor apare o femeie necunoscută care, simţind că i-a venit vremea să nască, le cere ajutorul. Dacă primul o refuză, cel de-al doilea îi întinde o mână. Neştiind însă că femeia este Maica Domnului, nu o primeşte în casă şi o trimite să nască în grajdul vitelor. Crăciuneasa o ajută să nască, fără ştirea soţului ei, dar este pedepsită apoi de el cu tăierea mâinilor din coate. Când Crăciun află că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus, se căieşte şi îi cere iertare lui Dumnezeu, devenind "primul creştin", "Sfântul cel mai bătrân", "soţul femeii care a moşit-o pe Maria". Se spune că el s-a căit atât de mult, încât a doua zi şi-a împărţit întreaga avere copiilor săraci, de unde tradiţia de a face daruri de Crăciun, mai ales copiilor.  O legendă faimoasă spune că acesta a auzit într-o zi de trei surori foarte sărace care trăiau la marginea oraşului şi care nu puteau să se mărite în lipsa unei zestre de la părinţii lor. Sfântul s-a hotărât să le ajute, dar cum nu vroia să se ştie cine a fost binefăcătorul, noaptea când toată lumea dormea, s-a urcat pe acoperişul casei de unde a aruncat pe coş trei punguţe cu galbeni. Întâmplarea făcea că fetele îşi atârnaseră la uscat şosetele proaspăt spălate înainte de a merge la culcare şi cadourile au căzut taman în ele. Tatăl fetelor a văzut însă cele întâmplate şi, deşi Nicolae l-a rugat să păstreze secretul, acesta nu a rezistat tentaţiei de a povesti mai departe. De atunci, oricine primea un cadou neaşteptat îi mulţumea lui Moş Nicolae pentru el.

În tradiţiile germanice, Moş Nicolae era însoţit în drumeţiile sale de servitorul Ruprecht, care punea dulciuri şi jucării în pantofii copiilor cuminţi. Dacă aceştia puteau recita o poezie sau o rugăciune pentru Moş, acesta le oferea un cadou. Dacă nu îşi putea aminti poezia sau nu au fost cuminţi pe parcursul anului, primeau o nuieluşă din partea lui Ruprecht. Copiii foarte neastâmpăraţi riscau să fie luaţi şi vârâţi în coşul mare pe care acesta îl avea întotdeauna la el. În timpul Evului Mediu, au fost construite mai multe biserici în onoarea Sfântului Nicolae prin toată Europa. Celebrarea morţii sale pe 6 decembrie a devenit ziua când se fac cadouri copiilor.
La începutul secolului al XVII-lea, legenda Moşului Nicolae a ajuns prin intermediul coloniştilor olandezi (care îl numeau pe Moş Nicolae Sinterklaas) şi în America, dar nu a prins cu adevărat decât 200 de ani mai târziu.

Povestea acestuia a aprins imaginaţia pastorului american Clement Clark Moore, care a scris un poem pentru copiii săi despre un spiriduş vesel care împarte cadourile din sania sa trasă de reni. Publicată pentru prima dată în ziarul Sentinel din New York pe 23 septembrie 1823, creaţia acestuia a devenit în anii următori foarte căutată, ajungând în mai multe cotidiane din Statele Unite, dar fiind tradusă şi publicată în întreaga lume. Sf. Nicolaie a devenit sfântul protector al Rusiei, unde era cunoscut după barba sa albă, pelerina roşie şi mitra de episcop. In Grecia era protectorul marinarilor, in Franţa protectorul avocaţilor şi în Belgia era protectorul copiilor şi călătorilor. Mii de biserici din Europa ii erau dedicate, iar prin secolul al XII-lea, a fost creeată de Biserică, în onoarea lui, o sărbătoare oficială. Sărbătoarea Sf. Nicolaie avea loc între 5 şi 6 decembrie şi era marcată prin acte de caritate şi oferire de cadouri. După Reformare, credinţa în Sf. Nicolae a dispărut, dar legenda a fost ţinută în viaţă de Olanda, unde, datorită alfabetului lor,  numele Sf. Nicolae ( Sint Nikolaas ) s-a transformat în Sinterklaas. Copiii olandezi îşi lăsau saboţii lângă sobă, iar Sinterklaas ii răsplătea pe cei buni, lăsându-le bunătăţi în saboţi. Coloniştii olandezi au adus această tradiţie în America secolului secolului al XVII-lea, şi aşa a apărut numele anglican de Santa Claus.
In 1822 Clement C. Moore a compus poemul “A Visit From Saint Nicholas”, publicat sub numele de “The Night Before Christmas”, drept cadou pentru copii săi. In el, îl descrie pe Sfântul Nicolae :

“He had a broad face and a little round belly,
That shook when he laughed, like a bowl full of jelly,
He was chubby and plump, a right jolly old elf,
And I laughed when I saw him, in spite of myself;
A wink of his eye and a twist of his head
Soon gave me to know I had nothing to dread.”

Cel mai cunoscut personaj legat de sărbătorile de iarnă este, fără îndoială, Moş Crăciun. El a apărut în secolul al XIX‑lea, în forma în care îl cunoaştem cu toţii. Legenda spune că, fără acordul soţului, Crăciuneasa o primeşte în gazdă pe Fecioara Maria, oferindu-i adăpost în grajd. Aflând acest lucru, Crăciun se înfurie şi îi taie mâinile, însă Maica Domnului i le lipeşte la loc. Minunea il converteşte pe Crăciun la creştinism. De bucurie că nevasta sa a scăpat nevătămată de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug din trunchiuri de brad în curtea lui şi joacă o horă cu toate slugile lui. După joc, Crăciun împarte sfintei familii daruri păstoreşti: lapte, caş, urdă, smântână. De aici transfigurarea lui Moş Crăciun într-un sfânt, care aduce de ziua naşterii lui Isus daruri copiilor, obicei care se suprapune cu amintirea darurilor pe care, după legenda evanghelică, le aduceau regii-magi în staul noului Mesia. Cântecele de bucurie adresate de slugile lui Crăciun s-au transformat în colinde,colindele de Crăciun.

Alte legendele spun că Moş Crăciun era un cioban rău, care nu a vrut să o lase pe Maica Domnului să nască în staulul său. Partea cea mai interesantă pentru copii este venirea Moşului. Acest obicei işi are originile în culturile vestice, unde Crăciunul este de mulţi ani un prilej pentru a face schimb de cadouri. O parte din aceste cadouri sunt atribuite personajului pe care il numim Moş Crăciun. In unele culturi se spune că Moş Crăciun ar fi proprietarul hanului în al cărui grajd s-a născut Iisus. Dându-şi seama că a refuzat să o primească în casă pe Fecioara Maria, Crăciun, căci aşa se numea bătrânul, s-a căit şi a promis să facă în fiecare an cadouri  tuturor copiilor din lume. In unele tări, în special în America Latină (Venezuela şi Columbia, de ex), tradiţia spune că Moş Crăciun este cel care face jucăriile şi  apoi le dăruieşte copilului Iisus care le împarte copiilor.In Europa, legenda spune că Moş Crăciun provenea dintr-o familie olandeză înstarită şi era foarte dedicat cauzelor nobile şi filantropice. Era uşor de recunoscut în roba sa de episcop, în alb şi roşu, împărţind daruri nevoiaşilor.

Ei bine, într-o vreme se credea că Moş Crăciun şi spiriduşii săi se simt foarte bine în casa lor de la Polul Nord. În 1822, poetul american Clement Clark a publicat lucrarea "A Visit From St. Nicholas" (cunoscută şi ca "The Night Before Christmas") în care el l-a descris pe Moş Crăciun ca pe un spiriduş bătrân şi blând, care zboară în jurul lumii într-o sanie trasă de opt reni.

În 1885, Thomas Nast a desenat doi copii privind la o hartă a lumii şi urmărind călătoria Moşului de la Polul Nord în Statele Unite, deci se presupunea că acolo, în îndepărtatul nord, locuieşte bătrânul cel bun. Dar în 1925 s-a descoperit că nu există reni la Polul Nord, aşa că toţi ochii s-au întors spre Finlanda, unde există multe astfel de animale. În 1927, Markus Rautio, un prezentator de emisiuni pentru copii la postul naţional de radio finlandez a declarat că Moşul locuieşte pe un munte în Laponia.

Astăzi pare aproape sigur  că Mos Crăciun şi cei 11 spiriduşi ai lui stau bine ascunşi undeva pe muntele Korvatunturi în Laponia, Finlanda, în apropiere de graniţa cu Rusia. Pepper Minstix, unul dintre spiriduşi, este paznicul de credinţă al satului lui Moş Crăciun. Cum reuşeşte acesta să se mişte atât de repede, într-o noapte, din Laponia până în casele tuturor copiilor din lume, nimeni nu ştie. Cu foarte multă vreme în urmă, Moş Crăciun şi spiriduşii săi au descoperit formula secretă  a prafului magic pentru reni, care îi face să zboare. Acest praf magic este împrăştiat peste fiecare ren cu puţin timp înainte de a pleca din Laponia, în ajunul Crăciunului. Este suficient pentru a-i face să zboare întreaga noapte în jurul lumii. Zborul este, de altfel, foarte rapid: aproape de viteza luminii de Crăciun. Rudolph este cel mai celebru ren. El este conducătorul celorlalţi opt, ale caror nume sunt Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder, Prancer şi Vixen. Când Rudolph era pui, nasul său a fost atins de Magia Crăciunului şi de atunci este strălucitor şi roşu. El este deschizătorul de drum în călătoria Moşului spre pământ, deoarece nasul său buclucaş luminează calea ca un felinar. Despre Rudolph s-a scris prima dată în 1939. Părintele său este Robert May. Reniii au fost botezaţi de poetul şi profesorul american de teologie Clement Clark Moore. Se spune că renii ating viteze mai mari decît luminile pomului de Crăciun. În SUA există 34 de locuri ce poartă numele renilor. Dintre acestea, 27 sunt în Alaska.

În 1860, cotidianul american Harper’s Illustrated Weekly a publicat un desen al lui Santa Claus, îmbrăcat într‑un costum roşu, ornat cu nasturi negri şi cu o curea din piele. Timp de aproape 30 de ani, emigrantul german Thomas Nast, desenator şi caricaturist al ziarului, va ilustra prin sute de desene toate aspectele legendei lui Moş Crăciun şi va da mitului principalele sale caracteristici vizuale. Nast este şi cel care a stabilit în 1885 că reşedinţa lui Moş Crăciun se află la Polul Nord. Această idee a fost preluată anul următor de scriitorul George P. Webster.

În Italia, într‑o emisiune televizată pentru copii, s‑a demonstrat în mod ştiinţific – pe baza datelor fizice de viteză şi calcul al timpului necesar pentru împărţirea darurilor – inexistenţa lui Babbo Natale (Moş Crăciun), ceea ce a provocat dezamăgirea copiilor şi indignarea părinţilor.

Marele secret al adresei lui Moş Crăciun a fost divulgat în 1927, la un post de radio finlandez, de către Markus Rautio (Uncle Markus), gazda emisiunii Ora Copiilor. El a declarat că Moş Crăciun locuieşte în Munţii Korvatunturi (în traducere Muntele Ureche), care se află în ţinutul Savukoski, la graniţa Finlandei cu Rusia.

Personaje cheie – spiriduşii şi renii lui Moş Crăciun sunt personaje importante în legendele legate de Crăciun. Iniţial, spiriduşii erau nişte personaje rele, care furau cadourile copiilor şi erau deosebit de răutăcioşi. Cultura populară i-a vrut însă buni şi săritori, prin urmare, i-au transformat în ajutoarele Moşului. Moşul vorbeşte multe limbi şi călătoreşte într-o singură noapte în toată lumea, răsplătind copilaşii cuminţi şi dându-le de gândit celor care nu s-au purtat cum trebuie. Spiriduşii sunt în număr de şase şi fiecare are misiunea sa. Shinny Upatree este cel mai vechi prieten al lui Moş Crăciun şi co-fondator al satului secret din Laponia, de a cărui pază se ocupă Pepper Minstix. Alabaster Snowball este administratorul Listei celor Cuminţi şi Neastîmpăraţi, iar Sugarplum Mary este ajutorul soţiei lui Moş Crăciun. Se spune că Moş Crăciun îşi petrece anul în Laponia împreună cu ucenicii săi, iar când se apropie Crăciunul îşi ia cadourile pentru cei care au fost cuminţi în timpul anului şi porneşte cu sania sa magică prin toată lumea. Wunorse Openslae a făcut sania lui Moş Crăciun şi o întreţine pentru performanţe uimitoare.  În 1931, Moş Crăciun a primit o nouă alură printr‑o campanie publicitară, desfăşurată de compania Coca‑Cola.

Desenatorul Haddon Sundblom i‑a dat lui Moş Crăciun o burtă durdulie, un aer jovial, costumul său roşu şi o atitudine tolerantă. În următorii 35 de ani, Coca‑Cola va difuza astfel de portrete ale lui Moş Crăciun în presa scrisă. Chiar şi în ziua de astăzi, Coca‑Cola foloseşte aceeaşi imagine a lui Moş Crăciun în spoturile publicitare realizate cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Moş Crăciun este un bătrîn bun şi blînd, cu barba albă, care aduce daruri copiilor cuminţi. Figura sa a fost inspirată de aceea a lui Moş Nicolae şi chiar numele său american, Santa Claus, este pronunţia engleză a numelui danez al Sfîntului Nicolae: Sinter Klaas. Britanicii îi spun Father Christmas, iar francezii îl numesc Pere Noel. În Romania, în timpul regimului comunist, Moş Crăciun a devenit Moş Gerilă. O data cu promovarea  lui Moş Crăciun, Moş Nicolae a pierdut din popularitate.

Unele ţări au variante proprii când fac referiri la Moş Crăciun:

La Befana, în Italia,

Cei Trei Regi, în Spania, Puerto Rico şi Mexic

Christkindl, în Elvetia şi Austria

Father Christmas, în Anglia

Pere Noel, în Franţa.

Cu toate acestea, figura lui Moş Crăciun, asa cum este ea descrisă în poemul lui Moore, a fost păstrată până în ziua de azi şi e recunoscută de adulţii şi copiii din intreaga lume. Imaginea arhicunoscută a lui Moş Crăciun a fost creeată de Thomas Nast ( 1840-1902 ), care a desenat câte o imagine nouă în fiecare an, începând cu anul 1863. Această imagine a fost standardizată de media publicitară, în 1920.

Noi, românii,  îi sărbătorim pe amândoi, atât pe Sfântul Nicolae, transformat în Moş Nicolae - care aduce dulciuri celor cuminţi şi o nuieluşă celor obraznici - cât şi pe Moş Crăciun. Imaginea unui Moş Crăciun  grăsuţ şi vesel, cu un sac plin de cadouri pentru copiii cuminţi, s-a definitivat în secolul al XIX-lea, deşi cultura europeana nu-l accepta, în unele părţi fiind considerat un semn păgân. Totusi , datorită marii puteri de influenţă a Americii, acesta s-a transformat în Moş Crăciunul de azi.  Imginea bătrânului simpatic care oferă cadouri are în spate o lungă istorie. Obiceiul  oferirii de cadouri, care le amintea credincioşilor de darul făcut lumii de Dumnezeu, dar şi de darurile Magilor, a evoluat spre frenezia cumpărăturilor din zilele noastre. Până în secolul al XVIII-lea practica oferirii de cadouri celor dragi devenise adânc înrădăcinată. Din punct de vedere religios, obiceiul le amintea credincioşilor pe de o parte de darul făcut lumii de Dumnezeu: un Mântuitor care avea să spele omenirea de păcate, iar pe de altă parte de cadourile oferite de către Magi noului-născut.

Crăciunul în lume

In Suedia (dar şi în Danemarca, Finlanda, Croaţia şi Bosnia de astăzi)  înainte de apariţia creştinismului, suedezii celebrau „midvinterblot” în noaptea solstiţiului de iarnă. Cuvântul s-ar traduce  “iarna-sange” cu referire la sacrificiul uman, dar  şi la cel animal. Ritualul  se desfăşura în locuri sacre, drept urmare, fiecare biserică veche din Suedia a fost clădită pe  locurile de sacrificiu. Această tradiţie păgână a fost abandonată în jurul anului 1200 d.C. datorită, în mare parte,  misionarilor. Cea mai lungă sărbătoare din Suedia este Crăciunul. Celebrarea începe în data de 13 decembrie cu Ziua Luciei (legenda spune că este cea mai lungă noapte a anului, când, atât omul, cât şi bestia  sunt înfometate). Pomul de Crăciun nu este adus în casele din Suedia decât cu o zi sau două înainte de ziua cea mare. In 24 decembrie, după o cină copioasă, este aşteptat Tomte, spiriduşul Crăciunului,  care trăieşte în subsolul caselor. Tomte este cel care aduce daruri copiilor, iar aceştia deseori lasă peste noapte o farfurie cu mâncare ca să potolească foamea spiriduşului. Suedezii merg la biserică în dimineaţa de Crăciun. Spiritul sărbătorilor durează până în data de 14 ianuarie, ziua lui Knut, când brazii sunt goliţi de ornamente.

 In Scandinavia se sărbătorea solstiţiul de iarnă pe toată durata lunii ianuarie. Oamenii se bucurau că zilele încep să devină mai lungi şi mai luminoase, că  greul iernii a trecut. Taţii şi fiii aduceau acasa câte un buştean mare şi toată familia sărbătorea atâta timp cât buşteanul ardea, ceea ce dura uneori aproape o lună. Scandinavia păgână sărbătorea un festival de iarna numit Yule, care începea pe la sfârşitul lui Decembrie şi se termina la începutul lui Ianuarie. Deoarece partea nordică a Europei, a fost creştinată ultima, tradiţiile sale păgâne au avut o influentă mare asupra Crăciunului. Scandinavii numesc Crăciunul Jul. In engleză, cuvântul Yule e sinonim cu Crăciunul, iar folosirea acestui termen a fost înregistrată prima oară în 900.  In Scandinavia, predecesorul lui Moş Crăciun a fost Odin, zeul suprem în mitologia nordică. Acesta era descris ca un om înalt cu barbă mare şi despre care se spunea că obişnuia să călătorească pe cer în timpul solstiţiului de iarnă, hotărând cine va muri şi cine va prospera în anul următor. În ajunul sărbătorii Yule, copii îşi umpleau încălţămintea cu legume, iar zeul le oferea dulciuri în locul acestora.

Noaptea ridichilor se sărbătoreşte în Oaxaca, Mexico, în fiecare an, în data de 23 decembrie. Sărbătoarea datează de la jumătatea secolului 19 şi comemorează aducerea ridichiei de către coloniştii spanioli pe pământul mexican. Ridichile în această regiune ating proporţii uriaşe şi nu sunt rotunde. Ele au o formă distorsionată datorită solului pietros în care cresc. Aceste forme neobişnuite sunt motiv de inspiraţie pentru artizanii locali care le sculptează în diferite scene inspirate din Biblie şi din legendele aztece.

Coroana de Advent este primul semn al Crăciunului în Germania şi apare în prima duminică a Adventului, cu patru săptămâni înainte de Noaptea Sfântă. Este momentul în care o lumânare roşie se aprinde în fiecare duminică, astfel că, în noaptea de Crăciun, patru lumânări să fie aprinse în fiecare casă. Gospodinele pregătesc o mulţime de prăjituri şi dulciuri, iar  marţipanul, un amestec de zahăr ars cu migdale, nuci şi alune, este nelipsit de pe masa de Crăciun. Marţipanul este modelat în felurite forme astfel încât să semene cu orice fel de mâncare, inclusiv cu fructele, legumele, carnea şi cu micii purceluşi roz care au monezi de ciocolată in gură. Cadourile sunt ascunse cu grijă pânâ în Ajunul Crăciunului.

Crăciunul este pentru locuitorii Franţei un prilej de a reuni familia. In Ajun, copiii işi asază ghetele în faţa căminului şi cu toţii speră ca Pere Noel (Moş Crăciun) să le umple încălţările cu daruri. După slujba religioasă, familiile franceze se întorc acasă pentru a servi cina festivă. In oraş, toate cafenelele şi restaurantele sunt decorate de sărbătoare şi sunt deschise până noaptea târziu. In sudul Franţei pâinea este tăiată în formă de cruce şi este mâncată doar după ce prima bucată a fost oferită unui sărac. Dupa terminarea cinei, conform tradiţiei, trebuie lăsată o lumânare aprinsa pentru a lumina calea Fecioarei Maria. In nordul Franţei, copiii primesc cadourile în data de 6 decembrie,  de ziua Sfântului Nicolae, şi nu în Ziua Crăciunului. 

 

In Italia, La Befana, o vrăjitoare bună, călăreşte o mătură miraculoasă şi intră prin coşurile caselor pentru a aduce daruri celor mici. Legenda spune că La Befana era acasă şi mătura podeaua când cei Trei Crai s-au oprit şi i-au spus să meargă cu ei să-l vada pe copilul Iisus. Deşi iniţial ea a refuzat invitaţia, după ceva vreme, ea s-a răzgândit, insă era prea târziu. Astfel, pâna în zilele noastre, în fiecare ajun al Crăciunului, La Befana pleacă de acasă să-l caute pe Pruncul Sfânt, lăsând daruri fiecărui copil, din fiecare casă.

Americanii au transformat bătranul in costum rosu într-un moş plinut şi jovial care coboară pe hornul şemineelor pentru a lăsa daruri în şosete şi apoi pleacă cu o sanie trasă de opt reni.
In Hawaii ajutoarele lui Moş Crăciun sunt „menehunes” , care, conform legendei sunt piticii ce au fost primii locuitori ai insulelor înainte ca acestea să fie cucerite de către polinezieni. Palmierii sunt decoraţi cu flori parfumate şi reprezintă pomul de Crăciun al băştinaşilor din Hawaii.

In Polonia o mare importanţă se acordă primei stele a nopţii de Crăciun care este numită micuţa stea sau „Gwiazdka”, în amintirea astrului care i-a condus pe Maria şi pe Iosif la Bethleem. In noaptea respectivă, toată lumea priveşte cerul cu smerenie şi nerăbdare, fiecare sperând că va fi primul care va exclama: Steaua! In momentul în care aceasta apare pe bolta cerului,  toată lumea se îmbrăţişează şi se felicită. Familiile se reunesc pentru cea mai importantă cină a anului, „Wigilia” . Pentru a respecta tradiţia, sub faţa de masă trebuie întins fân spre aducere aminte că pruncul Iisus s-a născut în iesle. Deşi cina de Crăciun este dedicată familiei, sosirea unui oaspete este considerată a fi purtatoare de noroc. In multe case este păstrat un loc liber la masă în speranţa că un musafir va apărea inopinat. In mod tradiţional, la „Wigilia” nu se serveşte carne. Cu toate acestea, cina este foarte bogată şi copioasă. Ea începe cu ruperea de „Oplatek”, o foaie de plăcintă semi-transparentă, din aluat nedospit, imprimată cu scene din naşterea lui Iisus. Mesenii trebuie să rupă câte o bucată din aceasta şi să o mănânce ca simbol al unirii cu Christul. In unele regiuni, copiilor li se spune că micuţa stea le aduce darurile.

Pomul de Crăciun este numit în China pomul luminii şi este decorat cu beteală din hârtie, cu flori de hârtie şi lampadare. Copiii îşi pregătesc şosetele în speranţa că Dun Che Lao Ren (Moş Crăciun) le va umple cu darurile mult aşteptate.

In Rusia, Sfântul Nicolae este cel care se bucură de recunoaştere. Legenda spune că în secolul 11, prinţul Vladimir a călătorit la Constantinopol pentru a fi botezat şi s-a întors aducând cu sine minunatele poveşti despre miracolele pe care le înfăptuia Sfântul Nicolae din Mira. Sărbătoarea Sfântului Nicolae a durat timp de multe secole până când, odata cu comunismul,  aceasta a dispărut şi a apărut Moş Gerila. Tot înainte de era comunistă, Babuşka era un personaj legendar al Rusiei care aducea daruri celor mici. Ca şi La Befana a italienilor, Babuşka a refuzat să ofere adăpost şi hrană celor trei inţelepti care erau în drum spre pruncul sfânt. Conform legendei, ea încă străbate pământul în căutarea copilului divin şi se opreşte în casa fiecărui copil pe care îl întâlneşte lăsându-i daruri.

Crăciunul în Malta nu este vestit de sosirea zăpezii. Condiţiile meteorologice seamănă cu cele care sunt în Bethleem, locul naşterii lui Iisus. Temperaturile variază de la maxim 19 grade Celsius până la 9 grade. In afara pomului de Crăciun şi a Moşului, care pot fi întâlniţi peste tot în Malta, o particularitate a acestei regiuni sunt leagănele de copii care sunt foarte numeroase şi pot fi găsite în orice casă ca şi în locurile publice. Primul leagăn maltez a fost găsit la mănăstirea călugaritelor benedictine din Midina şi are încrustat anul 1826. Tradiţia privind construirea acestor leagăne în biserici şi case a fost instaurată în secolul al 13-lea de către călugării franciscani. Leagănul în care se spune că s-a născut Iisus a fost adus din Bethleem în secolul al 17-lea şi este păstrat în Basilica Liberiană din Roma.

 

Creştinii, conform tradiţiilor religiilor popoarelor antice, au vrut ca naşterea lui Iisus, fiul lui Dumnezeu, fondatorul religiei creştine, să fie sărbătorită anual în ziua de 25 decembrie. Data acestei sărbători a fost stabilită initial în ziua de 6 ianuarie, când se celebra sărbătoarea primăverii la popoarele din Egipt. Creştinii i-au schimbat semnificaţia, dorind să marcheze cele 3 momente importante: arătarea, Naşterea lui Iisus şi Boboteaza. Ulterior, biserica creştină a hotărât să reducă numărul acestora la două sărbători: Naşterea lui Iisus şi Boboteaza. În anul 354 e.n., conducătorii creştinilor au hotărât în mod oficial ca sărbătoarea Naşterii lui Iisus să fie ziua de 25 decembrie, pentru a înlătura obiceiul sărbătoririi naşterii zeului Mithra, pe care o parte din noii creştini o mai sărbătorea.
De fapt, nici data de 25 decembrie nu corespunde cu ziua de naştere a lui Iisus, pentru că această zi nu era cunoscută de creştini. Initial creştinii sărbătoreau Crăciunul pe 6 ianuarie, mai apoi mutând sărbătoarea pe 25 decembrie, data sărbătoririi vechilor Saturnalii păgâne, fapt contestat de multe feţe bisericesti, impreuna cu nemulţumirea de a serba naşterea, şi nu martiriul, care este data la care un sfânt se naşte cu adevărat în viziunea bisericii. O altă nemulţumire era veselia sărbătorii, considerată păgână.

Multe popoare ţineau sărbători pe 25 decembrie şi 6 ianuarie în cinstea naşterii din fecioare a unor zeităţi, printre acestea numărându-se egiptenii, popoarele germanice, grecii, romanii şi chiar şi arabii.

O altă explicaţie o reprezintă importanţa evenimentelor astronomice (mai ales cele legate de soare) în jurul cărora se organiza întreaga viaţă şi toate activităţile gospodăreşti, deci e şi normal ca sărbătorile să fie şi ele legate de evenimentele astrologice.