Era august in anul in care pandemia se mai domolise, era Padova spre seara, sosite obosite dupa un concediu de 20 de zile petrecut tragand de trolere prin Italia, Franta si Spania. Era seara, tarziu, dupa ce alergasem cat era ziua de lunga prin Venetia. Sotul prietenei mele se retrasese la hotel, noi doua nu ne induram sa mergem sa ne culcam. Am colindat fara tinta pe strazile inguste strajuite de-o parte si de alta de caramizile rosii ale cladirilor vechi. In buticurile cochete se aprinsesera luminile, terasele se umpleau pe rand, una cate una, cu miile de turisti care isi domolisera pasul. Pe chipurile unora inflorisera zambete largi, acestia erau cei care se aflau la inceputul vacantelor dupa care tanjisera doi ani. Altii erau ca noi doua, cu picioarele obosite de zecile de kilometri facuti in graba, cutreierand tari, orase, sate si drumuri fara sfarsit. Care mangaiasera nisipurile galbene ale marii Mediterane sau se racorisera in valurile Oceanului Atlantic. Eram triste ca orice detinut incuiat vreme de doi ani si jumatate in carcera pandemiei si scosese vremelnic nasul in vant, iar acum se intorcea in spatiul ingust din care scapase. Cautasem prin toate orasele Spaniei un parfum care mie imi amintea de tinerete, de exuberanta, de bucuria de a te simti bine in pielea ta, dar nu l-am mai gasit niciunde. Disparuse de pe rafturi, altii nici nu si-l mai aminteau. Duende (de Jesus Del Pozo, creat de Olivier Cresp in 1992) ramasese cumva suspendat intre dorinte si amintiri cum se simt femeile trecute prin viata. Prietena mea ma tot impinsese in fata fiecarei parfumerii: du-te si intreaba, poate il are aici. Aveam sentimentul ca imi caut latura tanara ramasa in trecut, ingenua care isi flutura pletele in vant. Oare cum ar fi fost sa dau nas in nas cu ea, sa inspir lacoma mirosul de mimoza, iasomie si Ylang-Ylang care o invaluia, sa ma simt din nou tanara cu viata asternuta la picioare? Cutreieram impreuna strazile carand in sacose ultimele cumparaturi de rasfat. Din nou o parfumerie mica, cocheta , raspandind prin vitrinele generoase lumina pe trotuar. Sticlele de parfum colorate erau asezate pe rafturi inguste pe pereti creand simetrii perfecte. Imi face semn cu cotul si-mi spune: sa intram! Poate il gasesti aici! Trecem pragul cand limbile ceasului aratau cateva minute ramase pana cand obloanele isi inchideau pleoapele. Inauntru un amestec de mirosuri dupa care ne plimbam nasurile. Un domn se intoarce mirat catre noi si ea incepe sa ii spuna precipitat cum prietena nebuna isi cauta un parfum uitat prin toate tarile prin care umbla an de an. Tipul zambeste , se uita la noi pe rand, ne masoara cu priviri atente si ne cantareste. Ne deschide cutii imbracate in catifea, din piele ori din carton dur, cu fundite aplicate sau simple, fara brizbrizuri. Desurubeaza capace, pufaie pe esantioane, mirosim zeci de esente, ne povesteste de arome, de nasuri, de flori. Face balet: ia cu tandrete fiecare flacon, mangaie sticla si o alinta cu toate cuvintele frumoase sa trezeasca in doua zbarlite obosite amintiri si senzatii. Devin vedeta amatoare pentru o frantura de seara! Dar ce-are parfumul pe care il cauti prin tari si timp? Zambesc trist si ii raspund: tineretea mea. Si cum miroase ea? A tuberoze, ma urca si coboara, ma ridica la cer, apoi ma si doboara. Zambetul i se deschide larg, as jura ca se gandeste la tineretea lui, nu la a mea. Prietena mea isi roteste privirea imprejur, cauta, scormoneste denumirile de pe cutii. Nu scrie nicaieri Duende, nici un dop nu arde in flacara alba cu flama spre cer. Stiu ce iti trebuie tie, un brat de tuberoze si scoate o cutie mare, neagra, parca ar fi din piele, dar parca nu-i. Ma uit neincrezatoare la forma si culoare, Duende e delicat, atent decorat cu o floare silfidica in culori pastelate. Asaza cutia pe pult: e neagra, aproape patrata, cu o emblema din metal auriu gravata. Mihiri! Scormonesc in amintiri, in trecut, in prezent, dar nu am de ce sa ma agat. Numele nu imi spune nimic. Scoate capacul si imi arata sticla sobra, cu tenta bruna , transparenta.
Capacul mare, dreptunghiular, din
lemn, seamna cu un colos aruncat peste ceva fragil. Ma strang toata in
neputinta, nu, n-are nimic cu exuberanta, cu tineretea mea uitata. Zambeste
larg ca si cand mi-ar spune: hai, increde-te in mine. Vantura un servetel fin,
da un puf si aerul se umple de miresme. Adulmec si zambesc, imi dau seama. E mirosul pe care il caut, transformat de vreme in
riduri, in privirea potolita, n-are nimic cu rebela care am fost, ci doar cu
femeia care sunt. Ii pipai flaconul, e neted si rece, nimic fragil, dar e
stabil, e sigur pe sine, culoarea e calma in culorile pamantului toamna. Pipai
capacul, lemnul e dur, pe alocuri usor zgrunturos, crestat de riduri fine, dar
acopera acelasi miros, mirosul tuberozelor mele. E un parfum nou creat de un
italian talentat si eu inteleg ca e special pentru mine. Stiu ca ma mint, dar o
fac natural ca sa ma simt bine. Asez sticla cu atentie in cutie si strang cutia
la piept. Il iau, ii spun. Zambeste larg, stia deja. Ma ia de brat si imi
arata: parfumul tau este o simfonie de tuberoze si flori de iasomie cu note
proaspete si fermecatoare. Jur imprejur sunt aranjate flori de portocal, irisi
albi, iar pentru aspect, doar cateva boabe de tonka, ambra si mosc. Am iesit din
parfumerie bucuroase, fiecare dintre noi doua plimba pe strazile Padovei
parfumul ei diferit. Ne-am oprit pe o terasa. Era noapte, undeva tanguia o chitara insotita de glasul duios al unui tanar superb, lumina
se imprastia molcoma din felinare. Am stat la o masa mica, asezata pe pavajul
vechi al strazii, ea cu Aperol in fata, eu cu un Hugo baut pentru prima data in
viata. Si atunci i-am spus: eu de aici nu plec pana nu mai beau unul. Ea s-a
uitat lung la mine si mi-a zis: e cu sirop de soc, e dulce cum iti place tie si
miroase tare bine. N-am mai baut inca unul, dar locul ala mi-a ramas in minte. Coltul acela molcom plin de verdeata in care tinerii se tineau de mana sau se strangeau in brate. Ne-am tarat pana la hotel cu pasi mici pe strazile pustii. Dupa noi a venit
ploaia cu stopi mici. Pe balcon , cateva minute mai tarziu, ma uda ploaia torential.
Fusese seara perfecta, Padova isi clatea obrajii cand am atipit, iar zorii isi
destindeau norii deasupra orasului inca adormit. Ne-am intors de ceva vreme in
tara noastra si am ascuns parfumul in dulap. Deseori deschideam usa si
flaconul, mirosul ma chema, dar il inghesuiam la loc. Astazi am avut curajul si
l-am folosit, dar nu de dorul tinerei care am fost, ci de dragul femeii care
sunt. Si miroase al naibii de frumos.
