Castelul Bran – “the little fortress forgotten across the mountains”

Vara trecuta s-au implinit 35 de ani de la terminarea liceului, motiv pentru care fostele mele colege au organizat aceasta aniversare la Bran, o mica localitate cosmopolita situata in Pasul Bran – Rucar, situata la o distanta de 30 de km de Brasov.  Pasul Bran a reprezentat unul dintre cele mai importante pasaje trans-carpatine , aici intersectandu-se rute importante comerciale si militare. Pasul Bran oferea vizibilitate atat catre Tara Barsei, cat si spre dealurile Moeciului. Era prima data cand ajungeam aici si primul gand a fost ca nu voi pleca pana nu voi vizita castelul. In anul 1212, Ordinul Cavalerilor Teutoni a ridicat pe o stanca o fortareata, in  forma unui patrulater, pe care sasii aveau sa o cucereasca la finele secolului 13 ca sa apere Cetatea Brasovului de invaziile straine.

De-a lungul secolelor, cetatea militara avea sa suporte mai multe modificari, adaugandu-i-se alte 2 turnuri de aparare si abia din sec 17 avea sa fie denumit castel. 

In anul 1920, autoritatile Brasovului, prin vocea primarului Karl Schnell, au anuntat ca :”am hotarat astazi sa-i rugam de Majestate, asa cum a fost in vremurile de demult, sa ia in stapanire castelul pe vechea stanca Dietrich”. 

Regina a apelat la serviciile arhitectului ceh, Karel Liman, cel care lucrase si la castelele Peles si Pelisor, si desemnat sa se ocupe de restaurarea si modernizarea constructiei medievale astfel incat , dupa 14 ani, castelul avea sa fie transformat in resedinta de vara regala. 

Acesta a construit un tunel de acces, a adaugat alte doua turnuri,

spatiile folosite odata pentru aparare au fost transformate in ferestre,  sobele si semineele au fost modernizate, 

in curtea interioara a fost forata o fantana,  o turbina a fost ridicata pe raul Turcu, cu ajutorul careia se aducea lumina in castel si in imprejurul lui. Inauntru existau 3 statii de telefon, un lift pentru transport de persoane si un altul pentru carat mancarea de la bucatarii. Casa era dotata cu instalatie de apa rece si calda, canalizare, iar dupa 1945 avea sa fie alimentata si cu gaz. Nu departe de castel au fost ridicate o cabana de vanatoare, casa de ceai constrita din grinzi de lemn si cea de oaspeti din piatra de cariera, o bisericuta din lemn si o capela pictata de catre Arthur Verona, Casa de copii a Printesei Ileana, o sera cu trandafiri, dalii si crizanteme, casa servitorilor, grajduri si garaje. 

Apartamentul Reginei era format dintr-un hol, un dressing, 2 saloane, o sufragerie, un dormitor, o baie si o camera compartimentata in care erau expuse obiectele personale. Tot in castel, Regina a amenajat alte doua apartamente pentru Printul Nicolae si Printesa Ileana. 

Domeniul castelului a fost extins prin cumpararea pajistilor din jur, 

iar la poalele castelului au fost amenajate gradinile si lacul Bran populat cu peste 1000 de pastravi si lebede. Regina a murit la 62 de ani, lasand castelul mostenire Printesei Ileana. In testamentul ei a mentionat sa fie ingropata la Curtea de Arges, iar inima sa ii fie dusa la Balcic, la “biserica pe care am construit-o pe tarmul marii”. Cand Balcic-ul a fost retrocedat, Ileana a adus inima Reginei in tara si a depusa intr-o caseta de argint in alcovul cioplit langa vechea biserica de lemn a domeniului. Dupa abdicarea Regelui Mihai, Castelul Bran a intrat in administrarea statului roman, iar o mare parte dint mobilier si obiectele de pret din interiorul lui au disparut. In anul 2009, statul roman a fost obligat sa cedeze castelul arhiducelui Dominic de Habsburg. Mobilierul din interiorul castelului nu este cel original, cateva dintre piesele aduse de Regina Maria pot fi vazute acum in Muzeul Vamii. 

Insa puteti admira costumul popular preferat al Reginei Maria, una dintre coroanele regale, unul dintre pumnalele Regelui Ferdinand si cartea de oaspeti a Reginei Maria si a Principesei Ileana. Piesele sunt cumparate din Italia si dateaza din perioada respectiva. 

Castelul Bran este cunoscut sub denumirea de Castelul lui Dracula, dar nici un document istoric nu mentioneaza vreo trecere macar a lui Vlad Tepes pe aici. Cu toate astea, el reprezinta unul dintre cele mai frumoase monumente ale arhitecturii medievale care este vizitat de peste 500.000 de turisti anual. Biletul de intrare in castel costa 25 de lei.

Muzeul Vamii se afla in spatele castelului si nu puteti ajunge la el decat ocolind domeniul. 

Inauntru sunt expuse piese de mobilier originale si cateva piese din portelan, cristal, maolica, tablouri si candelabre. Intrarea costa 6 (SASE!) lei. Exista zvonuri ca intreaga colectie va fi imprastiata pe la muzeele mari din tara si Muzeul Vamii isi va inceta existenta. Pacat! 

In partea stanga a muzeului se afla poarta mare de acces spre parc, grajdurile regale si camerele servitorilor. Din pacate, zona aceasta este inchisa publicului. Eu am avut noroc, una dintre fostele mele colege este muzeolog si paznicul ne-a permis intrarea pe domeniu pentru foarte scurt timp, atat cat sa aruncam un ochi.  

Pe partea opusa Vamii se afla cripta unde a fost depusa inima Reginei care intre timp a fost mutata in subsolul Muzeului National de Istorie. Pe platoul din fatza criptei erau montate corturi, gratare si banci, cosurile erau pline cu cartoanele zoioase de mustar, aerul era poluat de fum si manele. 

In fata domeniului, strainii urcau incantati panta spre castel si blitzurile nu se opreau niciodata. Dincolo de el, soseaua devine neincapatoare, plina de turisti din toata lumea. Parca ar desparte doua lumi, a noastra si a lor, a gratarelor cu mici si a aparatelor foto Nikon. Invatam greu, dar invatam. Si vedem ca Romania se schimba incet, dar sigur in bine. Sa ne fie de bine.  

Slobozia-orasul in care secundele stateau in loc

Acum mai bine de 53 de  ani, deschideam pentru prima dată ochii într-un orașel provincial amplasat în inima câmpiei Bărăganului. In vagile mele amintiri, orașul se întindea de-a lungul unei străzi principale, străjuită de-o parte și de alta de case fără etaj. Ici-colo se mai ramifica în ulițe mai scurte, luate cu asalt de către câini vagabonzi.

Casele cu acoperișurile în patru ape fuseseră ridicate în stil clasic, lipsit de prețiozitate, cu geamuri care se deschideau în curțile străjuite de garduri de lemn. Copiii animau străzile în fiecare anotimp și, ca orice târg provincial, dădeau culoare și viata urbei în care zilele păreau înțepenite într-un timp căruia i se blocaseră secundele. Trăiam într-o falie atemporală în care zilele și nopțile se succedau fără să se întâmple nimic și aveam timp cu toții să ne plictisim. Verile erau toride, aerul frigea când il inspirai, la fel cum gerul iernilor ne tăia respirația, ciupindu-ne de obraji până ne dădeau lacrimile. Vara alergam în șir indian câte o cutie de conservă goală, prinsă de-un băț strâmb pe ulița pietruită, în vreme ce iarna ne întreceam construind oameni de zăpadă diformi.  Aveam și noi cateva vedete locale despre care am aflat mai multe în trei etape diferite ale vieții mele. Coana Europa era deja domnișoară bătrână și continua să-și etaleze pe străzi toaletele desuete. Părea un personaj coborat de pe ecranul marilor cinematografe mute cu pălăriile ei ciudate ale căror boruri ascundeau părul sur atent pieptănat și prins cu agrafe complicate. Era înaltă, suplă, cu gâtul lung acoperit cu șaluri vaporoase, ochii odinioară albaștri păreau atunci opaci si stersi sub sprancenele colorate in negru strident, iar nasul subțire și fin odinioară se înconvoiase ușor spre buzele delicate, ridate si vopsite cu roșu aprins. Coana Europa  căștigase în tinerețe cateva concursuri de Miss și văzuse multe capitale europene. De acolo venise încărcată cu geamantane pline cu haine ciudate și cu multe cutii rotunde cu pălării. Toată lumea bună din oraș iși deschidea larg ușile ca să o primească în saloane, bărbații o curtau, femeile suspinau de invidie și n-o suportau căci le amintea faptul că ele nu vor vedea niciodată lumea prin ochii ei. Domnișoara Europa știa să joace poker, ridica ceașca de cafea cu degetul mic suspendat cu eleganță în aer, iar, când râdea, își dădea capul pe spate, ușor aplecat într-o parte , astfel încat toată lumea să-i vadă dantura impecabilă și urechea mică lipită de craniu pe lobul căreia trona de fiecare dată altă bijuterie. Când am cunoscut-o era deja domnișoara bătrână care, deși curtată intens în tinerețe, cunoscuse atât dragostea, cat și durerea și rămăsese nemăritată. Dar viața o purtase prin locuri despre care mulți slobozeni la vremea aceea nici nu știau unde se aflau pe hartă. Coana Europa se transformase încă din timpul vieții, cu voie sau fără voie, într-o legendă astfel încât mulți se întrebau dacă aceasta exista sau era doar o plăsmuire a femeilor nebune și prea gureșe din fire. Doar noi, copiii, n-aveam nici o îndoială că există de vreme ce îi cotropeam teritoriile aproape în fiecare seară. Locuia la casă și avea o curte străjuita de panouri de gard din beton prin care cu greu se strecura ziua cate o rază de soare. De cum se lăsa seara, parcă magia povestilor cobora în mica grădina pline de florilor rare și parfumate și umbre nedefinite. Ne strecuram tiptil si ne uitam pe geam, iar Coana Europa cea excentrică se transforma la lăsarea serii într-o veritabilă vrăjitoare. Ne uitam după mături zburătoare, după poțiuni vrăjite, capete de șerpi și picioare de broaște râioase, dar până la urmă ne mulțumeam și cu pisica neagră care i se strecura agale printre picioare. A doua vedetă era Costica Acsinte, un fel de “pozar” profesionist, care , în salonul lui “Splendid” , devenea un fel de actor mut rătăcit.

Avea în studio aparate complicate, mânuia plăci, împingea care, trăgea de bare, iți aranja bărbia în vreme ce-și ridica mustrător sprânceana, iți îndrepta fața ca să cadă bine lumina, și-odată pocnea din degete ca să nu te miști, să nu clipești și să zâmbești. Era magie pe hârtie în tonuri de gri. Poza spunea o poveste, te despuia de sentimente și ți le punea pe chip ca un manifest. 

Avea ochi de profesionist căci Acsinte te transforma din om banal în stea de cinema. A murit prin anii 80 și ceva, înainte să mă mărit și să părăsesc locul. Orașul nu l-a plâns prea mult pentru că habar n-avea ce-a pierdut. Au trecut vreo 20 de ani până când un tânăr slobozean l-a transformat din mort în vedeta cunoscută până la New York. A treia e mai complicată căci este o poveste cu mai multe personaje. Orașul traversase și alte tragedii mai mici, dovedindu-se pentru unii neîncăpător. In Slobozia adolescenței mele locuia o croitoreasă extrem de talentată care avea două fete gemene, ambele blonde și frumușele. Le vedeai pe stradă îmbrăcate în rochii neînchipuite, grațioase și delicate cu buclele lor prinse în panglici multicolore ca niște bibelouri de porțelan. Când s-au transformat în tinere domnișoare, cam toată lumea și le imagina în roluri de amazoane , căci circulau bârfe că fetele călăreau ca niște cascadoare in orașul de studenție, făceau furori pe podiumuri de modă și mulți tineri ar fi fost îndragostiți de ele. Intr-o zi vestea proastă a scurtcircuitat orașul: una dintre ele se omorâse, iar orașul și-a aratat curiozitatea umplând străzile într-o ultimă încercare de rămas bun.  Bârfa citadina spunea că una dintre ele s-ar fi îndrăgostit de-un june care era la rândul lui îndragostit de alta, o brunetă, iar tânara respinsă își luase viața. Mama lor n-a mai dezbracat niciodată hainele de doliu. Cealaltă geamănă s-a măritat și-a plecat din locul natal punând distanța unei tragedii între două destinații.  N-aș putea să spun când am știut că viața mea este prea strâmtă în acest oraș, dar cred că eram eleva la liceu. Toată lumea cunoștea pe toata lumea, cu toate că nu ne știam pe nume, nu ne împărțeam destine. Uneori chiar trăiam în lumi paralele: pentru unii era viața mult prea plină, pentru alții searbădă și fără înteles. Aștia eram fandosiții, cu ifose de neînțeleși. Slobozia nașterii mele avea nume predestinat: fiecare se slobozea pe sine, puțini erau sloboziți de alții. Deși pare o exagerare, odinioară fusese scutită de dări, dar nu și de necazuri. Fusese călcată în trecut de turci și de tătari, astfel că oamenii își luaseră bocceaua în spinare și plecaseră unde văzuseră cu ochii.

Se zice că, în anul 1614, Radu Mihnea, domnitorul Țării Românești, a venit cu această măsura fiscală (slobozirea de biruri) ca să lege oamenii de pământ și să populeze câmpia Bărăganului, căci în această zonă se intersectau doua drumuri comerciale importante: unul care venea din centrul Europei si cobora de sus de la Brașov, făcând ocol până la București și terminându-se la Constanța, și-al doilea care venea de la turci , din inima Constantinopolului și traversa Silistra, Orașul de Floci (vestit târg medieval care a fost distrus prin anii 1780) și urcând până la porturile din Brăila și Galați.

In locul scaieților purtați de vânt, oamenii și-au ridicat case de pământ, iar Vodă i-a scutit de plata taxelor și impozitelor. Scutirea de taxe a fost reconfirmată de toți domnitorii care s-au succedat la tronul Țării Românești, inclusiv de către Constantin Brâncoveanu. Alții sunt de părere că istoria ar fi fost cu totul alta: că localitatea în care țiganii robi și-ar fi ridicat bordeie s-ar fi chemat Vaideei, iar când aceștia ar fi fost lăsați liberi, numele localității ar fi fost preschimbat în Slobozia, de la slobozirea țiganilor. In Evul Mediu, pe aceste locuri trăiau laolaltă țăranii legați de glie și țiganii robi care munceau împreună terenurile moșierilor. Țăranii și țiganii au format mai multe așezări: Cuiburile, Cetatelele, Slavica, Bora și Doicești care aveau să formeze peste mulți ani mai târziu viitorul oraș, Slobozia. Dintr-o cartografie care datează din 1837 scrisă de către epistatul Constantin Doicescu aflăm că în acel an, în perimetrul viitoarei localități, locuiau 125 de familii dintre care 91 erau de țigani. Localitatea însuma vreo 612 de locuitori care lucrau 1360 de pogoane de pământ și că populația deținea 161 de cai, 447 de boi, 195 de vaci, 672 de oi, 8 capre și 205 stupi cu albine. Istoricii susțin ideea că prima dată localitatea s-ar fi numit “Slobozia lui Ianache”, după numele postelnicului Ianache Caragea  care consemnase în hrisovul din 1614 că “siliștea satului Vaideei...a fost pustie, fără oameni înca din zilele răposatului Mihai Voievod” și că a dat “slobozenie pentru trei ani, care vrea să vie și să trăiască în această siliște”. 

Ianache a devenit astfel boierul satului și a ridicat aici o mănăstire pe locul căreia Matei Basarab avea să ridice alta mai durabila, Mănăstirea cu Hramul Sfinții Voievozi, în anul de grație 1634, înconjurând-o cu ziduri groase și ridicându-i un turn falnic cu clopotnița. Aici aveam să mă cunun într-un alt secol cu cel pe care mi-l alesesem de bărbat. Vreme de vreo două veacuri mănăstirea a primit daruri domnești în terenuri, vii și păduri.

Pământurile rodeau, astfel încat aici se organizau târguri de desfacere a cerealelor și animalelor, fapt care a crescut reputația locului și nivelul de trai al locuitorilor. Negoțul a condus implicit la dezvoltarea mesteșugurilor, au apărut câteva mori de măcinat grâne și ateliere în care se presa uleiul. Abia în a doua jumătate a secolului 18 asezarea a căpătat numele de Slobozia. Tot atunci a fost ridicat spitalul comunal, s-a inființat oficiul telegrafic, s-a dezvoltat depozitul de armăsari și s-a înființat secția de jandarmerie.

Au apărut primele case din cărămida, au fost deschise prăvălii, hoteluri, școli,

farmacii și chiar și un cinema. In 1909 au început lucrările la podul de fier care traversa râul Ialomița. In 1912 a fost declarată comună urbană și se întindea pe aproximativ 266 de hectare, traversate de 54 de străzi, 2 stradele și o șosea.

Strada principală Matei Basarab era iluminată de la un generator electric amplasat în moara lui Gheorghe Fuerea.

La acea vreme doar familiile foarte înstărite aveau curent electric în casa. Legea prin care a fost denumită comună urbană a fost promulgată la 12 mai 1912 de către Regele Carol I în Castelul Peleș din Sinaia și a fost publicată în Monitorul Oficial nr 28 din 19 mai 1912.  In 1952 , localitatea a devenit resedința raionului Slobozia, iar în 1968 capitala județului Ialomița.

Primul primar al localității a fost desemnat în anul 1907 și s-a numit Ion Constantinescu. O bună parte din fotografiile vechi aparțin lui Costica Acsinte care vreme de 60 de ani a imortalizat în peste 1200 de fotografii oamenii, evenimentele importante din Primul Razboi Mondial si viața urbei. Eu locuiesc de mai bine de 30 de ani în Banat, mi-am construit un cămin și o familie, dar cred că fiecare dintre noi este dator să știe povestea locurilor prin care trece și trăiește.