Astazi fiica-mea mi-a trimis un mesaj despre o expozitie care a avut loc in
Bucuresti despre BORANGIC! Uitasem de existenta lui, desi undeva prin sertare
intepenite, odihnesc in asteptare cateva stergare tesute de
bunica din partea mamei! Astazi, probabil foarte putini mai stiu cum arata borangicul.
Ce este borangicul? In botanica este denumit tortel, in sudul tarii i se spune
borangic, in Moldova, intortel, inita si parul Sfintei Marii, iar in Banat,
steagul zanelor. Voi spuneti-i cum vreti, dar trebuie sa stiti ca este cea mai
fina matase naturala, obtinuta din gogosile viermilor de matase. Odinioara, din
panza asta se croiau haine usoare de vara, iar tinerii le jucau in hore si le
purtau cu mandrie in zilele de sarbatoare. Poate in lazile de zestre sa mai
gasesti “ciupagari” si “cotrante” cusute cu dichis in tehnici mestesiugite:
dubiu, ațău, păstă fir, împunsariu. Din borangic se faceau costume mestesiugite
pentru fetele de maritis. Traditia cerea: “ cârpa dă băciconi” , “ cârpa
pră frunce”, “ciumpag ciurat”, opreguri, brâie, cotrânțe, poale si alte
minunatii. In Baragan se faceau marame, ii, perdele , fete de masa si stergare.
Atunci mi-am amintit de copilaria mea din Baraganul scaldat de fierbinteala
si de praf, de duzii care cresteau pe marginea drumurilor maturate de ciulini,
de “ datoria noastra de pionier” care ne
impingea de la spate sa culegem vara frunzele de dud pe care trebuia sa le
ducem la scoala in vacantele de vara! Scolile erau impanzite cu oua care in 40 de zile ajungeau la maturitate,
transformandu-le in fabrici de matase naturala. Toate clasele erau pline de
viermi care devorau frunzele carate de copii in plase de nailon si teseau in
jurul lor gogosile de matase. De cate 3-4 ori pe zi armate de copii carau
pungile catre scoala si viermii, pe masura ce cresteau, deveneau si mai
mancaciosi. Fiecare tragea cu ochiul la mesele acoperite cu hartie si se holba
mirat la coconii albi care cresteau pe zi ce trecea. Noi le spuneam gogosi de
borangic. N-aveai voie sa le atingi, se compromitea gogoasa si nu mai era de
calitate. Fiecare cocon era adunat si desirat in fir de borangic ce urma sa fie
tors si tesut in razboiae de lemn, montate special in gospodariile taranesti.
Una dintre surorile mamei avea unul in pod pe care il aducea in casa iarna , il monta
langa soba de teracota si se apuca de tesut la lumina lampei cu petrol. N-avea
televizor, erau saraci, dar pornea radioul si ascultam teatrul de seara, iar
vocile actorilor se-mpleteau in jurul zgomotului sacadat facut de razboi. Era ceva magic
in lumina aceea calma care invaluia odaia in vreme ce viforul zgaltaia geamul
de la fereasta. Si matusa avea fata de maritat, plecata invatatoare la oras. Din matasea fina tesuta in case se faceau frumoase straie
populare, cea tesuta industrial lua drumul strainatatii.
Intotdeauna mi-a fost frica, oarecum si sila, de viermi si insecte si nu
intelegeam frenezia care ii cuprindea pe copii, nerabdarea cu care navaleau in
clase si chicotelile insotite de priviri sticloase de curiozitate. Intotdeauna
erau dati afara, iar eu ramaneam muta de uimire, agatata de clanta, pitita dupa scandura usii cu vopseaua scorojita, in
asteptare. Nimic nu m-ar fi convins sa intru. Dar ma fascina gramada de gaoace
miscatoare in amalgamul verde al frunzelor de dud, galagia copiilor si
reprosurile profesorilor care ii puneau pe goana. Astazi, sunt simple amintiri.
Parca nici dude nu mai stim sa mancam. Sunt ani de cand nu mai m-am gandit la dulceata lor, la cele umflate si negre sau cele ovale si albe, pudrate cu samburi milimetrici negri. Ne patam boticurile si palmele stand suspendati pe crengi, agatati de fructele dulci! Ce delectare!
Si-atunci, cine isi mai aminteste de borangic?
