Cand eram studenta la litere, mergeam in biblioteca facultatii sa citesc. Niciodata nu consideram ca ma duceam sa invat, pentru ca era o imensa fericire sa ai acces la toate cartile de a caror existenta nici macar nu stiai. Mi-amintesc cu ce placere nebuna citeam despre viata marilor scriitori romani si straini. Veneam acasa fericita si ii povesteam sotului meu, fascinata de micile hachite care nu erau date publicitatii, despre iubirile dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle, despre iubirea platonica dintre Ioan Slavici si Mite Kremnitz, despre sedintele de spiritism ale lui Hasdeu in incercarea sa disperata de a intra in contact cu fiica sa, Iulia Hasdeu, si cate altele de care vag imi mai amintesc. Tot atunci am avut ocazia sa citesc despre viata de cuplu dintre Arthur Miller si Marilyn Monroe, dintre Francis Scott Fitzgerald si Zelda, dintre Alexandra Bagdasar si Saul Bellow si altii ca ei. Astazi am sa va povestesc despre unul dintre cele mai renumite cupluri ale Americii, Zelda si Francis Scott Fitzgerald. El s-a nascut la 24 septembrie 1896 in St - Paul (Minnesota). Mama sa, Mary McQuilan, era o burgheza irlandeza, mai putin rasata, dar foarte bogata. Tatal lui, Edward Fitzgerald, provenea din aristocratia din Maryland, un barbat distins, cu maniere aristocratice, dar total lipsit de simt practic. La 55 de ani, Edward a fost concediat din pozitia de reprezentant comercial al firmei Procter&Gamble, dar viata familiei a fost scutita de griji, datorita averii mostenite de sotia sa. Scott Fitzgerald ii va evoca intr-o scrioare scrisa in 1933, astfel: “Sunt pe jumătate irlandez nu tocmai civilizat şi jumătate american de viţă veche, cu toate obişnuitele pretenţii ancestrale pe care le presupune. Partea irlandeză necioplită a familiei avea avere şi privea de sus către cei din Maryland, înzestraţi realmente cu acele calităţi, cu acel simţ al datoriei, al pudorii care, din lipsa altor termeni, se cuvine a fi numite bune maniere” mentionand: “Cum să nu-mi pierd minţile? Tatăl meu era slab de spirit, iar mama o bolnavă de nervi, devenită pe jumătate nebună din cauza angoaselor sale bolnăvicioase.” Francis Scott Fitzgerald a fost incurajat sa urmeze cursurile universitare la Universitatea Princeton. Dar altele erau prioritatile lui, deoarece era mult mai preocupat cu scrisul, decat cu invatatul. Din pacate, el nu si-a terminat studiile, dar s-a ales cu un brevet de sublocotenent, care i-a facilitat angajarea in armata. In 1918, a intalnit-o pe Zelda Sayre, fiica unui judecator de la Curtea Suprema din Alabama. Intalnirea lor a fost prilejuita de participarea lor la un bal dat de Country Club in localitatea Montgomery. Din momentul in care F. Scott Fitzgerald a vazut-o dansand, ea a devenit cea mai bogata sursa de inspiratie pentru scrierile sale. Zeldei ii placea sa danseze, sa petreaca noptile cu șampanie si salata de spanac, adora rochiile frumoase si scumpe, barbatii blonzi, literatura buna. In anii 1920, femeile educate purtau corset si nasturii incheiati pana sus. Zelda era ca un tambur: zgomotoasa, joviala petrecareata. Ea avea sa fie simbolul epocii jazz-ului. Purta rochii mulate pe talie si fuste incretite din sifon, care aratau privirilor glezna fina si delicata, purta parul tuns scurt, iar la gat ii atarnau siraguri de margele. Isi cumparase un costum de baie crem, tocmai pentru a incuraja zvonurile ca ar face baie goala in piscina. Vroia sa socheze, sa fie in centru atentiei.
Zelda era o rebela frumoasa si nebuna, fuma, bea, flirta, dansa, se distra intr-un mod absolut demential, iar modul ei de a fi l-a fermecat pe Fitzgerald. Desi era inteligenta si talentata, scoala nu se numara printre prioritatile ei. Pe atunci avea alte pasiuni – „băieţii, dansul şi înotul”, dupa cum singura marturisea. Intre tanara excentrica de 18 ani, Zelda Sayre, si Scott s-a nascut o pasiune care le-a mistuit viata si au intrat in istoria universala ca unul dintre cuplurile care au schimbat istoria lumii (scriind aceste randuri, fara sa vreau, mi-a trecut prin minte povestea unui alt cuplu care a marcat intreaga omenire: printesa Diana si printul Charles. Dar despre ei voi povesti alta data). Zelda l-a torturat timp de doi ani pana si-a dat acordul sa se marite cu tanarul bolnav de dragoste pana peste cap. Frumoasa sudista incepea sa se transforme intr-o figură legendară a generaţiei pierdute. Proaspat casatoriti, tinerii au devenit in scurt timp unul dintre cuplurile cele mai mediatizate din New York City , datorita anturajului lor unde curgeau rauri de bautura. De nenumarate ori au aparut pe prima pagina a tabloidelor, fiind dati afara din unele dintre cele mai prestigioase instituții publice din New York , din pricina starii de ebrietate sau situatiilor comice si jenante.
Scott Fitzgerald a intrat in contact cu scriitorii ”generaţiei pierdute” : Ernest Hemingway, Ezra Pound, T. S. Eliot, Sherwood Anderson, John Dos Passos, John Steinbeck s.a. Zelda traia intr-o stare de exaltare continua: facea baie in fantanile publice, dansa aratandu-si picioarele. Comportamentul ei l-a facut pe Hemingway sa o considere „nebună de legat”, iar Zelda l-a numit „paiaţă”. Nebunia ei a mers pana acolo incat l-a acuzat pe Scott ca avea o aventura sentimentala cu Hemingway, motiv de scandaluri greu de suportat pentru cercul lor de prieteni. Incet, dar sigur, viata lor se transforma intr-un iad. In 1921, Fitzgerald ii scria unui amic: "Cultura urmează banul şi toate rafinamentele estetismului nu vor împiedica această schimbare. Noi vom fi romanii generaţiei următoare, aşa cum sunt acum englezii." Peste alti cativa ani el deplangea vulgaritatea, coruptia si absenta spiritualitatii la nivelul societatii americane. Scott si-a exprimat opiniile intr-un interviu acordat jurnalului newyorkez "World", care isi explica decizia de a trai pe continentul european astfel: "Americanul din Paris e tot ce dă mai bun America. E mai plăcut pentru o fiinţă inteligentă să trăiască într-o ţară inteligentă. Franţa posedă cele două calităţi la care ajungi să aspiri odată cu înaintarea în vârstă: inteligenţa şi bunele maniere." Faptul ca amandoi erau tineri si frumosi sa fie motivul pentru care Scott si-a intitulat unul dintre romanele sale "Cei frumosi si blestemati”? Destinul lor este rezumat perfect de titlul celui de-al doilea roman al sau. In 1927 ea a reluat lectiile de balet la care renuntase in tinerete. Isi dorea atat de mult succesul , incat a exersat pana la epuizare. In toata aceasta nebunie, Scott, impreuna cu Zelda si cu fiica lor, Scottie, au petrecut totusi multe clipe frumoase pe Coasta de Azur, perioade pe care el insusi avea sa denumeasca “The Jazz Age” (Epoca Jazzului). Dar aceasta viata linistita nu avea sa dureze. Si-a dorit sa fie si ea in lumina reflectoarelor pentru ceea ce era ea, nu in calitate de sotie a lui Scott. Zelda a cochetat si ea cu scrisul, ba chiar a si pictat, dar toate aceste incercari ale sale de a-si croi un parcurs propriu in viata au dus la conflicte intre cei doi soti. Ea a inceput sa scrie in timpul cat a fost internata in clinica de psihiatrie Phipps a lui John Hopkins Hospital din Baltimore, imediat dupa ce a fost diagnosticata cu schizofrenie. Si- a scris propria biografie intr-o frenezie vecina cu nebunia, timp de doua luni si a intitulat romanul „Save Me Waltz” (Salvează-mi valsul) care a fost publicat in 1932. In carte a folosit multe elemente din viaţa conjugală , fapt care l-a nemultumit profund pe Scott. Insa criticile aduse romanului au deceptionat-o profund. Dupa ce a citit manuscrisul ultimului roman al soţului ei, Iubirea ultimului magnat, ea se reapuca de scris, dar acest romana ramas neterminat. Si cu cat ea isi dorea sa munceasca, sa isi asume propria sa libertate financiara, cu atat Scott devenea mai gelos si mai autoritar.
Zelda si-a dorit deseori sa divorteze, dar tocmai lipsa acestei independente financiare a legat-o si mai tare de casnicia care o sufoca. Timp de 10 ani au avut o viata plina de satisfactii: au calatorit pe Riviera franceza , au locuit in Paris. Dupa aceea, a inceput declinul. Fiecare reprezenta o provocare pentru celalalt, intrecandu-se in scandaluri cat mai zgomotoase, gesturi scandaloase. Atunci cand cuplul s-a mutat pe Riviera franceză, in 1924, Scott s-a focusat pe finalizarea romanului sau Marele Gatsby, iar Zelda, de plictiseala, a avut o aventura cu pilotul francez Edouard Jozan (care a negat ulterior c-ar fi avut vreodata vreo relatie cu ea). Scott , disperat, a incercat si a reusit sa ii desparta, rapindu-si sotia si internand-o intr-o clinica de psihiatrie din Italia. Zelda nota in jurnalul ei cu privire la acest episod: "Nu ştiam că Scott îmi citea jurnalele imediat ce ieşeam din cameră pentru a merge la plajă păzită de garda de corp. Cuvintele mele le copia, câteodată dialoguri întregi, pagini întregi, care formau poveştile pe care le trimitea la New York pe la spatele meu". In 1925, a fost publicat romanul Marele Gatsby, in care autorul a relatat povestea de dragoste dintre Jay Gatsby şi Daisy, mai exact relatia pe care Scott si-ar fi dorit sa o aiba cu Zelda. Romanul a fost editat in perioada in care cei doi tineau prima pagina a ziarelor de scandal prin certurile tot mai frecvente, prin crizele nervoase si de violenta domestica, urmate de perioade de iubire patimasa, prin viata luxoasa si dezordonata. Romanul sau s-a clasat pe locul doi in topul celor mai importante romane in limba engleza ale secolului 20 , dupa romanul "Ulise" al lui James Joyce. F. Scott Fitzgerald a scris in aceasta perioada nuvele convenţionale contra unor sume substantiale. In anul 1930, dupa ce viata lor de cuplu a continuat sa se deterioreze, cand Scott se refugia in alcool, Zelda a fost internata pentru cateva saptamani intr-o clinică elvetiana, fiind diagnosticata cu schizofrenie. Dupa externarea ei, cuplul a parasit Europa, intorcandu-se in tara natala. Scott era ruinat, Zelda era distrusa fizic si psihic. Acesta a fost momentul in care Scott si-a inceput cariera de scenarist la Hollywood. Din nefericire, cariera sa ca scriitor a intrat in declin, in schimb, viata lor a continuat sa se desfasoare la fel de boema si dezordonata ca si pe continentul european. Crizele nervoase ale Zeldei au continuat tot mai des, fapt care a dus la internarea ei tot mai frecvent in clinicile de psihiatrie unde urma tratamente cu electrosocuri si lobotomii.
A existat o incercare de reconciliere intre cei doi, dar eforturile s-au dovedit zadarnice. Relatia lor de cuplu se destramase, macinata intre scandalurile care pe unul l-a dus la alcoolism, pe celalalt, in spital. Scott s-a intors la Hollywood si la afacerea lui, iar Zelda s-a intors la spital. Ei au pastrat legatura, dar visele lor comune, in care deveneau faimosi si bogati, au ramas in urma lor. Intr-una dintre perioadele ei linistite, in 1934, Zelda s-a despartit de Scott, ramanand cu fiica sa, Patti.
Intr-o scrisoare pe care Zelda
i-a trimis-o lui Scott in 1920 exprima in cuvinte iubirea profunda si sensibila
fata de barbatul ce-i fusese sortit:
„I look down the tracks and see you coming – and out of every haze & mist your darling rumpled trousers are hurrying to me – Without you, dearest dearest I couldn’t see or hear or feel or think – or live – I love you so and I’m never in all our lives going to let us be apart another night. It’s like begging for mercy of a storm or killing Beauty or growing old, without you. I want to kiss you so – and in the back where your dear hair starts and your chest – I love you – and I can’t tell you how much – To think that I’ll die without your knowing – Goofo, you’ve got to try to feel how much I do – how inanimate I am when you’re gone – I can’t even hate these damnable people – Nobodys got any right to live but us – and they’re dirting up our world and I can’t hate them because I want you so – Come Quick – Come Quick to me – I could never do without you if you hated me and were covered with sores like a leper – if you ran away with another woman and starved me and beat me – I still would want you I know –Lover, Lover, Darling – Your Wife”
Nu indraznesc sa traduc eu scrisoarea, te teama sa nu-i frang frumusetea delicata si totusi atat de bine conturata.Si ca gestul sa fie dus pana la capat, va transcriu o frantura din corespondenta celor doi din anul 1919, nu dupa mult timp dupa ce s-au cunoscut:
„Draga mea, Te rog, te rog, nu fi atat de deprimata! Ne vom casatori in curand, si atunci toate aceste nopti in singuratate se vor termina pentru totdeauna…dar pana atunci, te iubesc, te iubesc in fiecare minut din zi si din noapte. Poate nu intelegi asta, dar uneori, cand imi e cel mai dor de tine, imi e mult mai greu sa scriu […] Daca am fi impreuna, ai simti cat de puternice sunt sentimentele mele- esti atat de dulce cand devii melancolica! Iti ador sensibilitatea dupa ce ne certam- Acesta este unul dintre motivele pentru care nu mi-ar parea niciodata rau pentru micile noastre certuri, care stiu ca pe tine te deranjeaza, dar eu intotdeauna incerc sa te pup si sa te fac sa le uiti…”
Iar Zelda ii raspunde: “Nu imi doresc nimic mai mult pe lume in afara de tine si dragostea ta de nepretuit, lucrurile materiale nu conteaza pentru mine. As uri sa traiesc o viata lipsita de culoare- pentru ca stiu ca m-ai iubi mai putin, si tot mai putin- iar eu as face orice sa pastrez inima ta doar pentru mine. Nu vreau sa plec! Vreau sa iubesc prima data si sa plec accidental…De ce nu simti ca astept, o sa vin la tine, iubitule, cand vei fi pregatit. Sa nu te gandesti niciodata la lucrurile pe care nu mi le poti oferi- Ai avut incredere in mine, iar asta e mult mai mult decat a facut oricine altcineva pentru mine. Cum poti sa te gandesti in mod constient la o viata fara mine- daca ai muri- o dragule, dragul meu Scott- ar fi ca si cum mi-as pierde vederea- nu as mai avea niciun scop in viata. Nu crezi ca iti sunt sortita? Vreau sa ma imbraci, sa ma porti asa cum porti un ceas. Iar cand suntem singuri, vreau sa te ajut, sa stiu ca nu poti sa faci nimic fara mine […]”
Ea ar trebui să fie privita si inteleasa ca o figura fascinanta in felul ei, o femeie care a definit-o epoca, Terrible Jazz Age. desi in ultima parte a vietii sale presa a uitat-o, Zelda a revinit in atentia publica dupa moartea sa, ccnd viata ei alaturi de Scott devine subiectul biografiilor, filmelor si pieselor de teatru. Din pacate, acesta este un alt exemplu clar ca dragostea nu are nimic de-a face cu inteligenta sau cu caracterul. Dragostea te ridica, tot ea te si coboara. Iar noi suntem doar curiosii care, intr-o viata banala, le rasfoim viata pagina cu pagina.
