Afara era o vreme rece cu vant si ninsoarea marunta tinea mortis sa le intepe ochii atunci cand Mary Ann a fost coborata in groapa pe care o sapasera groparii dis-de-dimineata in cimitirul Highgate. Murise fara sa cada la pat, fara dureri inutile, fara lamentari si taceri inlacrimate in suspine infundate, iar vestea picase ca un trasnet in toti cei care pana mai ieri se uitasera chioras la ea, stramband din nas. Doar avusese tupeul sa sfideze bunul simt si morala sociala. Nimeni nu isi mai aducea aminte de numele ei de fata, Mary Ann Evans, nici de numele celui pe care il considerase al barbatului ei, desi nu ii fusese dat sa se vada cununata cu George Lewes, nici macar de numele care statea scrijelit pe cruce - Mary Ann Cross-, pentru ca toti o stiau sub un singur nume: "George Eliot". Mary Ann a fost ingropata alaturi de George Henry Lewes, cel pe care l-a prezentat pana a obosit drept "prietenul si asociatul ei literar", desi toata lumea stia ca fusese barbatul cu care traia in concubinaj de atatia ani fara rusine. A trait singura dupa moartea lui din 1878, ca 3 ani mai tarziu sa isi uimeasca prietenii prin mariajul cu John Cross, un bancher american si consilierul ei financiar. El avea 40 de ani, ea, 60, dar nimeni nu se mai mira. De la ea te puteai astepta la orice. Doar fratele ei era fericit si gata sa se impace: in sfarsit se marita in fata Domnului. Mai bine mai tarziu decat niciodata. Macar acum era asezata la casa ei, decat pe veci dezonorata. Casatoria lor a fost un dezastru inca de la inceput, caci Cross a trebuit sa traiasca cu umbra lui Lewes intre ei, astfel incat, plecati in luna de miere la Venetia, Cross mai sa se inece in Canalul Grande. Odata intorsi la Londra, starea de tensiune le cocosa spinarile si nici macar pregatirile de instalare in casa de pe malul Thamisei, in Chelsea, nu le-au spulberat macar o clipa, ca fiecare sa isi revina pret de o secunda. Mary Ann s-a imbolnavit
brusc si, desi doctorul nu parea ingrijorat, ea avea sa moara cateva zile mai
tarziu. Doctorul notase la cauza decesului ”o raceala care a dus la slabirea
inimii”. Chiar si trecuta in nefiinta, Eliot a ramas la fel de controversata ca
si in perioada cand traia. Lasase cu limba de moarte sa fie inmormantata in
Catedrala Westminster Abbey, dar clericii au ezitat, solicitand scrisori de
recomandare si lamentandu-se fara oprire. Au curs valuri de scrisori, unele
pro, altele contra. Cea mai vehementa a fost cea a lui T.H.Huxley: „George
Eliot este cunoscuta nu numai ca un mare scriitor, dar si ca o persoana a carei
viata si opinii au fost in antiteza cu practica crestina cu privire la rolul si
importanta casatoriei. Nu poti sa ai o singura prajitura si sa o mananci
singur. Cei care aleg sa traiasca liberi in gand si fapta nu trebuie sa
tanjeasca dupa recompensele pe care lumea le ofera doar celor care au trait in
lanturi”. Motivul respingerii vehemente venea din faptul ca Evans a negat
credinta crestina si din pricina relatiei de concubinaj pe care a avut-o cu
Lewes. In ciuda vremii cenusii, langa mormantul ei se aflau multe personalitati
literare si politice. Printre acestia se afla si Huxley. Poate ca venise sa
vada cu ochii lui cum se coboara sicriul in groapa si sa auda zgomotul surd al
bolovanilor de pamant care se spargeau de capac. Fusese admirata si citita, iar cititorii
publicau metri de mesaje in „The
Illustrated London News”. Langa groapa, John Cross ingana in barba uda de
lacrimi un elogiu „duhul ei s-a alaturat corului invizibil a carui muzica este
bucuria acestei lumi”. Cross era neconsolat, iar durerea lui era atat de
evidenta, incat gurile rele il poreclisera deja „vaduva lui George Eliot”. Toti
stateau roata, cu privirea fixata pe sicriul ce urma sa fie coborat in groapa
inca proaspat sapata in Highgate Cemetery , in spatiul destinat sectantilor
religiosi, nu departe de locul de veci al lui Lewes. Cross ar fi trebuit sa fie oarecum usurat,
scapase de prezenta nevazuta a lui Lewes care isi luase iubita cu el in eternitate,
dar simtea acut durerea pierderii femeii pe care n-o avusese pe
de-a-ntregul niciodata. Cand a incetat sa mai planga dupa ea, si-a asumat
rolul de primul biograf al lui Eliot, dar a denaturat atat de tare adevarul
incat, atunci cand unul dintre prietenii ei apropiati a citit cartea, nici
macar nu a recunoscut personajul. O iubise atat de mult incat o descrisese ca
pe o femeie extraordinara, o sfanta imaculata.
Mary Ann Evans a fost unul dintre
scriitorii mari ai epocii victoriene care a fost cunoscuta in literatura sub
pseudonimul George Eliot. La fel ca foarte multe colege de breasla, isi alesese
acest pseudomin dorind sa evite ca scrierile sale sa fie ignorate de o
societate care promova si acorda drepturi doar barbatului. Societatea
victoriana abunda in prejudecati potrivit carora inteligenta feminina se
pozitiona sub standardele barbatesti. Dar motivele sale erau mult mai numeroase
si mult mai atent ascunse. In viata privata ea avea o relatie amoroasa cu
George Henry Lewes care era casatorit, iar convenientele sociale trebuiau sa
fie respectate. Isi dorea sa ii fie recunoscuta valoarea literara fara sa faca
publica relatia ei de amor cu Lewes. Romanele sale au fost veritabile radiografii
ale societatii victoriene, prezentand intr-o maniera realista viata din
provinciile englezesti. Inca din copilarie Mary Ann a fost o tanara inteligenta.
Tatal ei, Robert Evans, era administratorul unei mosii prospere, iar pozitia lul
i-a facilitat accesul in biblioteca din Arbury Hallastfel unde a studiat literatura greaca. A fost trimisa sa
isi desavarseasca educatia la internat unde l-a cunoscut pe clericul evanghelist
John Edmund Jones. Influenta acestuia asupra ei a fost atat de puternic, incat
aceasta si-a insusit mesajul predicilor lui in care propovaduia exercitiul salvarii
personale prin credinta si sacrificiu religios. Tatal, desi credincios, s-a
speriat si si-a luat fiica acasa deindata. N-a ezitat nici un moment atunci
cand i- a recomandat prietenia cu liber-cugetatorul Charles Bray din dorinta de
a-i tempera pornirile religioase exagerate. Incurajata sa nu ia de buna decat
acele lucruri care trec prin filtrul ratiunii personale, Evans a devenit o
pragmatica, intrand astfel in jocul perfid al conflictelor personale generate
de dorinta de libertate si sentimentul datoriei, dintre credinta si negarea ei.
Studiind doctrinele religioase, Evans s-a indepartat de credinta religioasa,
suportand si acceptand amenintarile tatalui ei ca o va alunga de acasa. In
ciuda convingerilor sale, asta nu s-a intamplat, dar a continuat sa isi
insoteasca parintele la slujbele de duminica pana la moartea acestuia. A avut
profunzimea si maturitatea de a analiza diferentele dintre paturile sociale,
cat si influenta religiei asupra psihicului uman. Stabilindu-se la Londra,
Evans a avut mai multe relatii amoroase esuate. A fost angajata ca redactor
asistent al publicatiei Westminster Review unde si-a publicat articolele si
recenziile. Incet-incet si-a castigat meritul de a fi acceptata in elita
scriitorilor contemporani, un fapt neobisnuit, considerat de catre masa mare de
misogini un fapt de-a dreptul scandalos. Pentru o femeie necasatorita si fara protectie era un
succes fara egal.
Pe filozoful si criticul George Henry Lewes l-a intalnit in
1851, iar 3 ani mai tarziu s-au mutat impreuna. Si cum divortul era imposibil
in acea perioada, sotia acestuia, Agnes Jervis, i-a solicitat separarea, invocand
dreptul la o casnicie deschisa. Lewes a fost de acord ca, in afara celor 3
copii pe care i-a avut impreuna cu nevasta-sa, sa recunoasca paternitatea si
altor progenituri care stia in mod cert ca nu erau ai lui. In caz contrar ar fi
acceptat adulterul ca pe o stare de fapt, desi societatea victoriana blama femeia
adultera si retragea onorabilitatea celui inselat. Din acel moment, chiar daca
nu a divortat niciodata, Lewes s-a purtat ca si cand Evans ar fi fost nevasta
lui. Dar acest comportament a atras oprobiul familiei, fratele ei refuzand
orice forma de comunicare cu sora lui. Relatia nu a mai fost tainuita si, desi si
alti scriitori ai vremii printre care Charles Dickens aveau relatii
extraconjugale, acestia pastrasera totusi aparenta unor casnicii decente si
respectabile. Prin urmare, in ciuda faptului ca evitau high class-ul londonesc,
insasi societatea londoneza ii ocolea cu
asiduitate. Acesta a fost momentul in care Evens s-a autoinventat sub pseudonimul George Eliot. Succesul a venit cu
romanul „Amos Barton”, continuand cu „Scene din viata unui cleric” si „Adam
Bede”. Cand Joseph Liggins si-a atribuit
paternitatea romanelor ei, Evens si-a recunoscut identitatea, socand astfel pe
multi dintre cititorii care o adorau. In 1877, cand Printesa Louise, fiica
Reginei Victoria, mare admiratoare si cititoare infocata a romanelor scrise de ea,
a solicitat sa ii fie prezentata, usile i s-au deschis si aristocratia
londoneza a trebuit sa accepte fortat prezenta lor.
Pentru prima data a avut
curajul sa ii dedice romanul „Moara de pe Floss”:”To my beloved husband, George
Henry Lewes. I give this MS. of my third book, written in the sixth year of our
life together, at Holly Lodge, South Fiel, Wandsworth, and finished 21st March
1860”. Dupa publicarea romanului „Daniel
Deronda”, Lewes s-a imbolnavit si in scurt timp a murit. Cativa ani mai tarziu
avea sa isi gaseasca consolarea in bratele unui barbat mai tanar decat ea cu 20
de ani cu care s-a si maritat de altfel: bancherul american John Walter Cross.
Dupa un mariaj scurt, consumat in nelinisti si regrete, a murit si ea in urma
unei raceli. Eliot a dus la perfectiune romanul realist, castigandu-si
prestigiul prin calitatile intelectuale ale unui ganditor de prima mana, care a
avut curajul de a transforma fictiunea intr-o critica serioasa, intr-un
instrument de investigatie sociala si intelectuala. A fost scriitoarea care a
pus politica sub lupa si a disecat-o, descriind in detaliu persecutiile la care
erau supusi strainii care candidau pe listele oraselor mici, demascand
interesele meschine si ipocrizia nobiliara. De asemenea a atacat si a analizat problemele
clericale din mediul rural.
Virginia Woolf avea sa comenteze despre romanul „Middlemarch” ca
este „unul dintre putinele romane englezesti scrise pentru oameni maturi”. Critica
literara inca isi mentine parerea ca aceasta carte este cel mai bun roman
englezersc din toate timpurile. George Eliot poate fi considerata creatoarea
romanului psihologic, care avea sa isi gaseasca forta si desavarsirea literara in
secolul urmator. Intriga romanelor sale se contureaza din interactiunea
personajelor sale atent creionate, din temperamentul si actiunile lor, din
motivatia faptelor si navalnicia sentimentelor lor, din imbinarea perfecta a
individualitatii in contextul manifestarii lor in mediul social si istoric
prezentat. Dupa 100 de ani de la moartea ei, in 1980, in Poets’Corner a fost
pusa o placa memoriala in cinstea ei. Astazi, in localitatea in care s-a nascut,
in Nuneaton, cateva cladiri poarta numele ei sau al operelor sale literare:
George Eliot Hospital, George Eliot Community School, Middlemarch Junior School.
Daca nu o iubiti, va recomand sa invatati sa o faceti. Ce barbat nu si-ar dori
sa aiba acasa o asemenea femeie???
