Robert Frost - Drumul nebatut / The Road Not Taken

The Road Not Taken

TWO roads diverged in a yellow wood,
And sorry I could not travel both
And be one traveler, long I stood
And looked down one as far as I could
To where it bent in the undergrowth;

Then took the other, as just as fair,
And having perhaps the better claim
Because it was grassy and wanted wear;
Though as for that, the passing there
Had worn them really about the same,

And both that morning equally lay
In leaves no step had trodden black.
Oh, I marked the first for another day!
Yet knowing how way leads on to way
I doubted if I should ever come back.

I shall be telling this with a sigh
Somewhere ages and ages hence:
Two roads diverged in a wood, and I,
I took the one less traveled by,
And that has made all the difference.

Două drumuri mi se arătară în pădurea aurie
Şi tare regretam că-mi fusese dat tocmai mie
Să aleg. Călător fiind, am stat acolo îndelung
Şi am privit departe pe cel ce dădea într-un crâng
Iar copacii îmi părură dintr-o dată întinşi la pământ.

După ce am apucat-o pe celălalt drum
Crezând că poate am ales mai bine acum
Căci parcă avea mai multă iarbă
Mi-am spus repede, în barbă,
Că sunt cam la fel.

În acea dimineaţă semănau atât de mult
Frunzele nu fuseseră călcate de demult
Oh, am pornit-o pe cel dintâi şi a doua zi
Deşi ştiam exact unde mă va opri.
Şi atunci m-am îndoit de el.

Vă spun toate acestea cu un oftat,
S-a întâmplat cândva, pe înnoptat,
În pădure două drumuri am văzut -
L-am apucat pe cel mai puţin bătut
Şi asta a contat.

Albert Einstein: "Dumnezeu nu joacă zaruri cu lumea"

"Nu ma gandesc niciodata la viitor. Vine el singur destul de curand"

Creatorul teoriei relativitatii s-a nascut in 1879 la Ulm, in fosta Republica Federala Germania. De mic avea o curiozitate debordanta si el singur marturisea intr-una din cartile sale impactul pe care o busola, daruita de tatal sau cand avea 5 ani, a avut-o asupra sa. Deoarece sistemul educativ german i se parea foarte rigid, si-a urmat studiile in Elvetia unde a studiat matematica si fizica la Swiss National Institutul Politehnic din Zurich. Nu a fost un student eminent pentru ca, in loc sa frecventeze cursurile, Einstein era preocupat sa studieze motivele care stateau la baza diferitelor fenomene din natura. Dupa terminarea facultatii, in 1903, a fost angajat functionar la Oficiul de Brevete Elvetian din Berna.

Tot in acest an s-a casatorit cu matematiciana de origine sarba, Mileva Martsch, care ii fusese colega de facultate si cu care avusese o relatie. Casatoria nu a fost una dorita de cei doi, ci a fost rezultatul unei imprejurari, de vreme ce Mileva ii nascuse acestuia o fata, Lieserl, inainte de casatorie. Einstein nu si-a vazut fiica niciodata deoarece a fost crescuta si adopata de catre parintii fetei. Ulterior, Mileva a dat nastere la doi baieti, dar prezenta fiilor lor nu a fost un motiv suficient ca sa ii tina pe toti impreuna, astfel incat cei doi au divortat in 1919. Desi la inceput mariajul lor a fost unul reusit, dupa 11 ani de casnicie, mai exact din 1914, casnicia lor a inceput sa se erodeze. Nici relatiile tatalui cu fiii nu era una foarte apropiata si calda. Cat despre relatia cu Mileva, aceasta aproape ca nu mai exista. Atat de des invocatul citat al lui Einstein catre sotia sa: „Cât de fericit sunt pentru că am descoperit în tine o persoană la fel de puternică şi de independentă cum sunt eu însumi” reprezenta doar un episod deja consumat.  Problemele in cuplu se acutizasera intr-o asemenea masura incat acesta i-a facut o lista sotiei prin care o informa ceea ce i se permitea si ce nu i se permitea sa faca in mariajul lor formal. Einstein presupunea ca face un compromis pentru a-si proteja copiii, chiar cu riscul injosirii mamei lor (cartea "Einstein: His Life and Universe" de Walter Isaacson in care autorul descrie o scena petrecuta in anul 1914). Iata si faimoasa lista a lui Einstein catre sotia sa:
"Vei avea grijă:
- ca rufele şi lenjeria mea să fie păstrate în ordine;
- că primesc trei mese zilnice în camera mea;
- că biroul şi dormitorul îmi sunt păstrate curate şi în special că masa mea de lucru e folosită doar de mine;
Vei renunţa la toate relaţiile personale cu mine atât timp cât nu sunt complet necesare din motive sociale. Vei renunţa, în mod explicit la:

• statul meu acasă alături de tine;
• ieşirile sau călătoriile mele cu tine.

Vei respecta următoarele puncte în relaţia cu mine:
- nu te vei aştepta la nicio intimitate din partea mea şi nici nu îmi vei reproşa nimic;
- vei înceta să vorbeşti cu mine dacă ţi-o cer;
- vei părăsi imediat dormitorul sau biroul meu dacă ţi-o cer.
Vei avea grijă să nu mă ridiculizezi în faţa copiilor noştri, nici prin
vorbe şi nici prin comportament."
Mileva si-a parasit sotul dupa cateva luni de la acest incident si s-a mutat impreuna cu fiii ei la Zurich, cei doi divortand in 1919. Se pare ca Mileva fusese obligata sa semneze un contract inainte de casatorie in care savantul ar fi scris: "să nu se aştepte la inimitate fizică sau fidelitate". Dupa divort, relatia lui Einstein cu fiul sau cel mare, Hans Albert, s-a inrautatit si mai tare, deoarece acesta nu numai ca ii reprosa divortul, ci si faptul ca ii abandonase fara sa le garanteze un venit material satisfacator, singurul compromis pe care l-a facut fiind cedarea dobanzii banilor pe care acesta ii incasase odata cu decernarea Premiului Nobel. Iar tensiunile dintre cei doi au ajuns la apogeu atunci cand Hans, la cei 23 de ani ai sai, s-a casatorit cu Frieda Knecht, o tanara mai mare decat el, fara acordul tatalui. Chiar si dupa casatorie Einstein a continuat sa faca presiuni, implorandu-si fiul sa nu ii faca sotiei copii pe motiv ca ar ingreuna un viitor divort. Apropiatii familiei afirmau ca scena pe care Einstein i-a facut-o fiului o depasise cu mult pe aceea pe care mama inventatorului i-o facuse lui la casatoria cu Mileva. Se pare ca disputele dintre cei doi au continuat si dupa aceea, de vreme ce dupa moartea tatalui, Hans a primit mostenire doar lucruri foarte modeste. In ceea ce il priveste pe cel de-al doilea fiu, acesta a suportat mult mai greu despartirea parintilor lui si se pare ca a avut probleme medicale constante. Tatal l-a neglijat la fel de mult ca si pe fratele lui mai mare. Ulterior divortului, mezinul a fost diagnosticat cu schizofrenie si a fost internat in azil. Desi a ajutat-o pe Mileva cu bani, tatal nu l-a vizitat niciodata. Einstein a fost un rebel in viata sa amoroasa, iar Mileva i-a suportat cu greu infidelitatile. Cu toate astea, in viata lui, doar doua femei au fost mentionate cu nume si prenume si i-au purtat numele.

Cea de-a doua sotie, Elsa Lowenthal, a fost verisoara sa primara, care avea din prima casnicie o fata, Lisa, de 22 de ani. Gurile rele spun ca Einstein le-a iubit pe amandoua, doar ca s-a casatorit cu mama, pentru ca Lisa, mai mica decat el cu 18 ani, nu simtea nimic pentru barbatul mult prea in varsta pentru ea. Ulterior, fiica vitrega i-a devenit un fel de mesager intre femeile cu care ii insela mama, trimitand-o sa ii duca scrisorile de amor catre amante. Albert a inselat-o si pe cea de-a doua nevasta cu secretara lui, Betty Neumann, careia ii scria in 1924: „Din moment ce nu pot alerga după tine, unica mea speranţă rămâne să te întâlnesc accidental… râzi de mine, bătrânul pişicher, şi găseşte-ţi pe cineva cu zece ani mai tânăr, care să te iubească la fel de mult ca mine". Se pare ca Elsa i-a tolerat relatia cu tanara Betty si astfel se explica de ce mariajul lor a durat pana la moartea acesteia. Si tot el a mentionat in scrisorile sale cel putin sase femei cu care si-a petrecut timpul in perioada casatoriei cu Elsa: Estella, Ethel, Toni si "Spionul rus amanta – Margarita": "E adevarat ca M a mers cu mine in Anglia, si faptul ca ma urmareste mereu a devenit. Dintre toate aceste dame ma simt atasat numai de domisoara L care este absolut inofensiva si decenta." Desi un geniu incontestabil, la capitolul relatii acesta a fost o catastrofa: "Toate căsătoriile sunt periculoase. Căsătoria este încercarea nereușită de a face dintr-un incident ceva de durata" spunea savantul care, in toata splendoarea inteligentei sale, nu putea sa inteleaga dragostea, emotiile si importanta familiei. Nici macar in perioada senectutii Einstein nu s-a linistit. Desi Elsa a murit in 1936, se pare ca atunci cand a emigrat in America, printre bagaje, savantul si-a luat  peste oceam si amanta.

Aceasta se numea Helen Dukas, era de origine svaba si o cunoastea inca din 1928. Pe langa indatoririle ei de secretara care ii arhiva lucrarile, aceasta i-a fost o prietena atat de draga incat a luat-o cu el in pat. Iar daca va ganditi ca a fost si ultima, ei bine, iar va inselati, pentru ca si acesteia i-a urmat Johanna Fantova, o bibliotecara de la Universitatea Princeton, care a reusit chiar sa se mute in casa lui din strada Mercer. Au fost vazuti impreuna la concerte sau in vacante, ea fiind posesoarea tuturor notitelor si poeziilor scrise de Einstein si pe care le-a dat spre publicare dupa moartea acestuia.

Einstein a fost impotriva folosirii bombei atomice si a militat pentru formarea unui for mondial care sa impiedice folosirea armelor nucleare. El a declarat public:  "Nu știu cu ce arme veti lupta in cel de-al treilea război mondial, dar eu pot să vă spun cu ce veti lupta in cel de-al patrulea - cu pietre." De-a lungul vietii sale, Einstein a scris si publicat importante lucrari care au schimbat radical opiniile despre spatiu, timp, masa, miscare, gravitatie. El a lansat teoria potrivit careia lumina este o ploaie de particule mici, numite fotoni ("Un punct de vedere euristic privind producerea și transformarea luminii"). De aici pana la teoria dualitatii undei fotomagnetice nu a mai fost decat un pas. O alta lucrare care a schimbat fata lumii a fost "Despre mișcarea particulelor mici suspendate în lichide staționare, conform cerințelor teoriei cinetico-moleculare a căldurii", in care avea sa demonstreze ca materia este alcatuita din atomi. Teoria relativitatii restranse avea sa isi gaseasca forma teoretica in lucrarea "Asupra electrodinamicii corpurilor în mișcare", in care vorbeste despre dilatarea temporala, relativitatea simultaneitatii si contractiile Lorentz. In "Depinde inerția unui corp de conținutul său energetic?" enunta pentru prima data principiul echivalentei masa-energie, demonstrand ca masa inerta poate fi transformata in energie. Einstein a a vut o cariera universitara impresionanta. In 1909, a fost numit profesor asociat de fizica teoretica la Universitatea din Zurich, a lucrat ca profesor la Universitatea germana din Praga si Institutul Federal de Tehnologie din Zurich. In 1913 a fost ales membru al Academiei prusace de Stiinte din Berlin. In 1921 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru fizica, pentru explicarea mecanica cuantica a efectului fotoelectric. In 1925 a fost ales membru al Royal Society din Londra si a primit premiul Copley al Societatii Regale. In 1926 i s-a decernat Medalia de aur a Societatii Astronomice Regale. In timpul vizitei sale in Statele Unite din anul 1930 i s-a oferit un post permanent la Institutul pentru studii academice de la Princeton. Trei ani mai tarziu, desi a fost ofertat cu numeroase posturi academice de catre facultati de prestigiu din Europa, fiind evreu de origine germana si Adolf Hitler fiind deja instalat la carmele Germaniei, a preferat sa ramana la Princeton, primind rezidenta permanenta de la statul american.

Desi azi ar parea amunaznt, unul dintre cele mai importante evenimente care au avut loc in viata lui a fost in 1952 cand i s-a propus de catre guvernul israelian functia de președinte al Israelului, dupa moartea primului presedinte al statului, functie pe care el a refuzat-o. Desi nu a fost un credincios habotnic, Einstein a fost religios, existand multe citate cu privire la relatia personala pe care o avea cu divinitatea: "Dumnezeu este subtil, dar el nu este rău intenționat", "Știința fără religie este neconvingătoare, iar religia fără știință este oarbă". Surprinzator a fost faptul ca Einstein a fost un adept convins al socialismului, considerand ca acesta reprezinta cel mai bun mod de a rezolva problemele umane, fiind "societatea", care ofera omului hrana si imbracaminte, ii recunoaste si respecta originea, le pune la dispozitie locuri de munca construind o relatie viabila intre om si societate. Probabil credea ca, o data cu stiinta, evolueaza si caracterul oamenilor care formeaza societatea. El era de parere ca va exista intotdeauna o interdependenta dintre individ si societate, iar individul nu va putea niciodata sa rezolve problemele sociale decat actionand in colectivitate. El era ferm convins de faptul ca individualismul si capitalismul sunt sursele raului din orice societate. Tare curioasa sunt cam ce ar fi crezut Einstein despre Romania si in Romania, dupa 45 de ani de comunism, nu mai vorbesc despre China sau Coreea de Nord. Tot el a sustinut cu tarie ca un sistem guvernat de socialism protejeaza drepturile individului de centralizarea puterii si de puterea coplesitoare a birocratiei intr-o societate. Aproape ca imi vine si sa rad, si sa plang cand scriu toate aceste lucruri. Teoria ca teoria, practica ne omoara! In 1955 a murit intr-un spital din Princeton si se pare ca a fost ingrijit de ultima sa amanta.

REFERENCES
1) Phili P Barker, Top 100 Scientists, University Press (India) Private Umited, Hyderabad (2002) 89.
2) Einstein: Image and Impact (www.aip.org.)
3) Albert Einstein Biography (www. Angelfire.com)
4) Albert Einstein Biography (www. worldofbiography.com).;
5) Ray A d'lnvenero, Introducing Einstein's Relativity, Oxford University Press, (1992).
6) Robert Geroch, General Relativity from A to B, University of Chicago Press (1981).
7) Clifford M. Will, Was Einstein Right? Putting General Relativity to the Test, 2"" Ed. Basic Books (1993).
8) Albert Einstein Biography. Ideas and Opinions, Gramercy Books, United Kingdom (1988).
9) Einstein A, B Podolsky and Rosen N. Phys. Rev. 47 (1935) 777.
10) Beiser, Concepts of Modern Physics, Tata McGraw-Hili, New Delhi (1997) 9.
11) And many web sites

Pareri personale despre literatura roz a Romaniei

“Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită” – Alexandru Petria

Astazi mi-am propus un subiect indraznet. Sa scriu despre literatura "roz" a Romaniei. Si nu voi scrie despre scriitorii si poetii de duzina, ci chiar despre aceia ale caror volume stau atat ieri, cat si astazi,  pe rafturile librariilor si in casele noastre. Pe unii dintre ei i-am citit de mii de ori, pe altii abia invatam sa ii cunoastem. Dar, si intr-un caz, si in altul, cuvantul lor s-a transformat in arta. Si-ar fi pacat ca lucrurile sa nu fie spuse si cunoscute pana la capat. Nu stiu inca in ce maniera am sa abordez acest subiect si cum sa va conving de faptul ca si aici veti gasi literatura adevarata care merita citita. Creanga este, de pilda, extrem de savuros si comic inclusiv in genul acesta de literatura, Eminescu este oarecum distant si usor ironic, Emil Brumaru este duios si tandru, Alexandru Petria reflexiv si impersonal. Curios este cum pudicitatea desueta ne impiedica sa recunoastem ca suntem curiosi si ne bagam nasul in toate cotloanele vietii, permise sau interzise. Si daca tot o facem, de ce sa nu o facem la vedere? Studentia mi-a permis accesul la genul acesta de literatura intr-o perioada in care putini aveau habar de existenta ei. Si m-am mirat ulterior de faptul ca nici criticii nu le-aduceau in tanara democratie literara la lumina, desi toti cei curiosi le citeau pe sub masa.

Putini sunt cei care si astazi stiu ca Geo Bogza a fost primul scriitor condamnat si inchis in perioada comunista la Vacaresti pentru indrazneala de a fi scris "literatura erotica" in deja celebrele "Jurnal de sex" si "Poemul invectiva". Cazul lui a fost urmat de altul nu la fel de cunoscut, Horia Bonciu, cu ale sale romane poetice, "Bagaj" si "Pensiunea doamnei Pipersperg", in care prezinta o lume descompusa si trista. Chiar daca nu a fost arestat, Mihai Celarianu se inscrie in aceeasi tendinta cu romanul "Femeia sangelui meu", o carte care ascunde in ea alte trei carti: "Cartea despre carne", "Cartea despre vin" si "Cartea despre suflet" in care nu se sfieste sa atace lumea ascunsa a bordelurilor. Ma-ntreb inca daca literatura roz romaneasca este la fel de indrazneata ca literatura universala de gen si trebuie sa recunosc faptul ca mie, personal, mi se pare a noastra mai cuminte, mai pudica. La fel cum ma intreb si acum daca literatura noastra roz este erotica sau pornografica. Pentru mine, pornografia n-are nimic de-a face cu afectiunea, cu tandretea, cu comicul si ironia. Ea este vulgara, murdara, rusinoasa, lipsita de afect. Si cred ca nu gresesc prea tare considerand ca literatura noastra roz este plina de erotism, chiar daca uneori se exprima prin cuvinte controversate. Si, cum la noi inca nu s-au scris istorii de literatura erotica sau lucrari despre estetica obscenitatii, imi voi da umil cu parerea si voi veti decide daca sunt pe langa adevar sau departe de el. N-ar fi corect sa nu mentionez ca abia cum cativa ani au fost publicate primele lucrari care se ocupau , timid, de acest subiect. Prima, la baza lucrare de doctorat, a fost publicata la o editura din Timisoara si se numeste "Erotica Magna", fiind semnata de Maria Luisa Lombardo, in care autoarea de origine italiana nu se sfieste sa analizeze literatura erotica a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ion Creanga, Geo Bogza, Ion Vinea. Evident ca lista este mai lunga, aici intrand si nume cu greutate precum Mircea Eliade, Camil Petrescu, Ion Minulescu si Mihail Drumes, dar cu trimiteri punctuale la unele pasaje din romane. De asemenea au aparut multe articole semnate de catre criticul Liviu Antonesei cu privire la unii dintre reprezentantii literaturii romane care au atacat acest gen literar. La un moment dat aparuse in ziare zvonul ca se pregatea sa publice o carte despre acest subiect, insa eu nu am gasit-o si nici nu am citit-o pana in prezent. Ceea ce s-a publicat pana acum despre literatura roz sunt incercari relativ timide, dar care au meritul de a ataca un subiect considerat pana nu demult tabu! Poate ca publicul cititor inca nu este pregatit sa recunoasca faptul ca literatura roz exista si dincolo de lectura de taina, astfel incat recenziile literare sa fie cumparate la vedere in librarii. Criticul literar Marius Chivu a facut si un clasament al scrierilor erotice romanesti: cea mai cunoscuta lucrare este , indiscutabil ,, Povestea povestilor" scrisa de Ion Creanga si publicata in 1878, urmata de "Poemul invectiva" a lui Geo Bogza, "Carne Cruda" a lui Alex Tocilescu, "Amor" al lui Maxim Crocer, "Povesti erotice romanesti, antologie" si "Infernala comedie" a lui Emil Brumaru. Tot el era de parere ca nu oricine poate scrie in maniera erotica, ci autorul trebuie sa simta si sa traiasca erotismul astfel incat el sa se transforme din cuvant in literatura adevarata.

Revenind la povestile "corosive” ale lui Creanga, “Povestea poveştilor” si “Povestea lui Ionica cel prost” au fost publicate prima data la “Fundatiile regale” ale lui G.T.Kirileanu in 1939. De fapt si de drept, jovialul autor era intr-un razboi parodic cu slujitorii bisericesti care propovaduiau o „lume in care valorile traditionale sunt degradate cu voiosie", unde „nimic nu mai e sfânt" si „minunea cade in bufonerie". Iata un fragment din cea mai celebra poveste scrisa de Creanga pe care adultii o citesc si nu recunosc:

Daca ne mutam in partea lirica a literaturii, bunul sau prieten, Mihai Eminescu, om care gusta placerile vietii efemere, iubea sa mearga la evenimentele mondene, sa danseze vals si sa curteze femeile. Si literatura sa erotica era de fapt un mod de a persifla o societate contemporana corupta care traia si juca magistral in dualitatea perfecta dintre aparenta si esenta morala. Iata una dintre poeziile lui:

"Cum mă trece..." (1871 - 1872)

Cum mă trece cald şi frig
Când mă ţii de bumburig.
Tu dă-ncoace mascarara
Să mi-o joace bumbarara.
Cum mă trece-nfiorează
Când mă ţii de bumbarază,
De tăşulca care-ţi suge
Tot vânatul care fuge
Şi din p… şi din c…
Când dai curul înapoi.

Voi face o marturisire: imi plac la nebunie poeziile de dragoste ale poetului Emil Brumaru si tot alergand dupa ele, fara sa vreau, am dat peste poeziile sale erotice. Este un amestec de duiosie si tandrete, intr-o erotica putin agresiva, care suna intr-un mod diferit fata de poezia pe care eu o stiam initial. Iata ce marturisea poetul cu privire la cartea sa:
"Nu e o carte scrisa recent. A stat mult in sertar pina cind sa apara in librarii, invelita in tipla. Am scris <<Infernala comedie>> in vara anului 1978, in vreo doua saptamini, ramas singur in toata casa (sotia, copilul, parintii plecasera la niste rude din Curtea de Arges), in sfirsit…. Cum curgeau versurile ... Curgeau cam cite doua-trei sonete pe zi, fara nici un efort, parca dictate... Le inregistram atit de repede incit, uneori, aveam mari dificultati in a le descifra la transcriere... drept care reinventam bucati intregi, fara nici o greutate, distrindu-ma... hohotind prin camerele sufocante, pustii... baltite sclipitor de geamurile vaste... Multe au ramas, absolut ilizibile, in caietele dictando... Eram, pe atunci, fascinat de corespondenta lui Flaubert si doream din tot sufletul sa produc si eu ceva enorm, in sensul pe care il da el cuvintului... Adica de un umor urias, sublim, delirant, deznadajduit, sfisietor, final... da... de final de poezie... un soi de rugaciune laica, nesfiita de nici un cuvint, de nici o situatie... o renuntare, dar recuperatoare estetic a tot ce nu-mi permisesem sa spun. E o carte care nu ar fi trebuit sa apara. Nu ma gindeam sa public niciodata revansa asta... ma mingiia bucuria smintita ca, in fine, scapasem de barierele psihice, de abureala, de minciuna imensa a dragostei in care crezusem pina la nebunie, bruiat, desigur, de Sade, de Proust... Voiam sa mor, ca poet, rizind, sa crap parodiind, luind in bascau, disperat, propria-mi adolescenta, desfigurata de o sinceritate paguboasa, imbolnavita de roua si lumina, si medicina umana... Lumina a ramas, obsesiv, lipita pe pereti, pe obiecte, pe sinii si cracii iubitelor adorate... Femeile, putine, pe care le-am divinizat, altare carnoase, imense catui cadelnitind tamii indecente, tulburatoare, atotbiruitoare, cotropitoare ca hunii, le biciuiam nesatios cu deziluziile mele, exaltindu-le fiziologia si anatomia ce-mi insultase o puritate de nesuportat, sinucigasa, masturbanta... Credeam nedezmintit ca nu voi mai scrie niciodata... Ma jigneau limitele mele, imposibilitatea de-a face saltul pe care doar il presimteam... Imi parasisem manuscrisele la Dolhasca, nu ma mai interesau decit eleva Tamara din clasa a douasprezecea, pentru care fugisem, abandonindu-mi meseria de medic, fosta sotie, biblioteca, totul... da... nu ma mai interesau decit Tamara si... lectura... Viata intima fusese facuta praf din clipa cind, in 1975, mi se confiscasera de securitate, de la Tamara, vreo 700 de scrisori de dragoste catre dinsa... Sufletul meu, in curul gol, devenise distractia unor necunoscuti... Cam asta-i, pe scurt... Imi puteam permite, nu?, sa-i bag in ma-sa pe viata!!! In rest e, bineinteles, orgoliu... Ca dupa aceea am mai scris e alta poveste... Oricum, am ezitat vreun sfert de veac pina sa public chestia asta... <<Infernala comedie>> e, in fond, un suprem elogiu!, incheie cel autointitulat cersetorul de cafea."
Iata un exemplu:

Cantec naiv

erai nesimțit de frumoasă!
aveai căptușeli de mătasă
pe-acolo pe unde nu-i voie
să umbli decât la nevoie
cu mâinile, ba chiar cu gura,
în clipele date de-a dura
de îngeri ce-și lasă scriptura
 și-o iau halandala prin lume,
cu numbul și-aripile-n spume,
când muști dintr-o pară zemoasă.
erai nesimțit de frumoasă...

Eu v-am ales o poezie cuminte, daca sunteti curiosi de mai mult, cautati si voi mai departe! Iar pe cea de-a doua nu ma pot abtine sa nu o mentionez, desi nu sunt cele mai ilustrative acestui gen literar.

"Ţi-s bucile frumoase ca două fenomene
Cereşti ce se întamplă o dată-ntr-un mileniu,
Pe hărţile stelare ţi le-a-nsemnat alene
Cu mîna lui buimacă de pofte dulci un geniu",

Emil Brumaru, Sonet IX, volumul "Infernala comedie", 2005

Dar ce parere aveti de poezia erotica a lui Alexandru Petria, un poet imprevizibil, usor ironic si reflexiv, care MIE imi pare ca mai mult contempla femeia decat ar fi tentat sa o iubeasca?

cablat la chat-ul iubitei

cablat la chat-ul iubitei
singurătăți
că poți auzi melcii
cum mănâncă plantele de tutun din curte
și nu e nimic detonator, și explozia ca o mănușă
picioarele-s la întinsori de gumă
o detașare
ca apa plată încălzită dintr-un pet
când ți-e sete
regulatul nevestei s-a cablat la chat-ul iubitei.

Iar daca vreti sa aprofundati subiectul, poate ca ar fi interesant sa il cunoasteti pe Petria citindu-i unele lucrari in proza, cum ar fi "Moartea porno-romancierului". Si nu numai, pentru ca si in poezia sa veti gasi alte versuri mult mai incarcate de erotism decat cea mentionata de mine.
In literatura romana exista multe pasaje erotice in opera multor poeti si scriitori renumiti si cele mai cunoscute apartin lui Liviu Rebreanu in romanele sale “Ion” si “Rascoala”, unele pasaje din Camil Petrescu, din “Patul lui Procust” si nu numai. Iata unul dintre ele:

"Câte patru, şi sunt tineri! Câte patru, şi din ei
Ce-şi prostituie juneţea la pierdutele femei,
Cangrenându-şi corp şi suflet cu o minte neînţeleaptă,
Se va naşte viitorul, şi posteritatea dreaptă"

Alexandru Macedonski, "Noaptea de februarie"

Si pentru ca literatura erotica exista si nu apartine, dupa cum vedeti, scriitorilor de factura inferioara, trebuie spus ca literatura universala adauga galeria sa de mari scriitori care au scris si literatura roz:

• Henry Miller, "Tropicul Cancerului"
• Giovanni Boccaccio, "Decameronul" (unele dintre nuvele)
• Margareta de Navarra, "Heptameronul"
• Geoffrey Chaucer, Visul ducesei, din "Povestiri din Canterbury"
• Anais Nin, "Delta lui Venus"

Sper ca dincolo de cuvinte, sa vedeti scriitorul in forma sa ludica, in care exersand arta de a jongla cu cuvantul, iubeste femeia si amorul, viata si umorul in formele sale cat mai normale. Toti le folosim in spatiul nostru intim, putini avem curajul sa o si recunoastem. Cat timp noi facem pe mironositii, marii scriitori ne-au dat peste nas, transformand vulgarul in literatura. Si trebuie sa recunoastem ca unora chiar le-a reusit.
Si, cum ma apropii de sfarsit, trebuie sa recunosc faptul ca este foarte greu sa faci o selectie reala a acestui gen in care sa faci abstractie de cuvant si sa mergi pe analiza literara. Sa dezbraci poezia de cuvinte si sa lasi sentimentul la vedere. Probabil ca poezia erotica este ca si actul de iubire: se consuma in intimitate. Exista retinerea ca acel cititor, de dincolo de ecranul laptop-ului, se va incurca in cuvinte si nu va putea merge mai departe de ele. Dar daca sunteti curiosi, va spun ca merita efortul sa o cititi.

Acestea sunt parerile mele personale si nu au valoarea unor adevaruri generale, validate si acceptate. Prin urmare, aveti voie sa aruncati cu pietre. Sau sa nu comentati. Sau poate da???

Placa de ceramica din Toledo

Pe o placa de ceramica, care dateaza de acum 800 de ani si care a fost descoperita in Toledo, societatea era descrisa astfel :

• Saracul munceste,
• Bogatul il exploateaza,
• Militarul ii apara pe cei doi,
• Contribuabilul plateste pentru toti trei,
• Lenesul se odihneste pentru toti patru

Betivul bea pentru toti cinci,

Bancherul ii lasa fara bani pe toti sase,

Avocatul ii minte pe toti sapte,

Medicul ii omoara pe toti opt,

Groparul ii ingroapa pe toti noua,

Politicianul traieşte pe spinarea celor zece.

Sa imi spuna si mie cineva daca lucrurile s-au schimbat asa de mult in ultimii 800 de ani!

Noaptea de Sanziene, intre magie, mit si poezie

„Dumnezeu randuieste un rastimp de liniste, cand stau in cumpana toate stihiile, si cerurile cu stele si vanturile", scria Mihail Sadoveanu in romanul sau "Noptile de Sanziene", descriind vremea de raspantie a vrajilor si descantecelor de dragoste. Cica in florile de Sanziene, cu parfumul lor afrodisiac, s-ar putea ghici ursitul si belsugul, s-ar lega si dezlega destine. Ele sunt galbene-aurii, cu inflorescente marunte, pline de polen care miroase puternic a fan si a miere. Daca le atingi, oricat de delicat, din ele se scutura o spuza de aur. Viata lor este scurta si dureaza doar cat soarele isi arata puterea. Ele au fost numite Doamnele Florilor, Sant-zianele, in traducere libera insemnand Sfintele zeite sau zane. Le gasim oriunde: pe marginea drumului, prin livezi si poienite, pe campuri si prin pasuni, la margini de paduri. Si nu au puteri magice decat intr-o singura zi, in 24 iunie, de Sanziene.

Fetele de maritat asteapta sa se spele pe fata cu roua diminetii. Caci in noaptea de 24 isi vor visa ursita, atunci cand portile lumii se deschid larg larg catre duhuri si le lasa sa-si priveasca, in somn, viitorul. Cele cu pretentii de vrajitoare, vor spune ca in noaptea magica e timp de adunat ierburi de leac si de legat in farmece iubirea. Sanzienele investesc florile ce le poarta numele cu proprietati magice pentru a veni in ajutorul celor care isi doresc sa isi gaseasca perechea. Si, daca florile de Sanziene sunt folosite sa deschida portile lumii de dincolo de viata, magia imprumuta puteri miraculoase si altor plante tamaduitoare culese la ceas de noapte: cicoarea prinsa-n sold e datatoare de putere si spor la secerat. Maselarita alunga durerile de dinti muritorilor, dar le facilita zborul pe matura. Iarba sarpelui, care infloreste la miezul noptii de Sanziene si dispare a doua zi dimineata , odata cu cantatul cocosilor, e aprig folosita pentru vraji si farmece de amor. Desi pazita de duhuri rele, ea aduce noroc celor care o culeg, inlesnind cunoasterea gandurilor celor din jurul lui. Daca ai curajul sa o inghititi, atunci poti citi ca in carte soarta celor pe care pui mana. Verbina este folosita in descantecele de dragoste, la fel ca zarna – iarba dragostei. Oamenii isi impletesc cununi din ele  si le-arunca peste gard sau le atarna de poti, de icoane ca sa tina ielele la distanta. Dar ce inseamna noapte magica fara descantecul de Sanziene:

"Eu voi întoarce ulcica asta,
Si ulcica întoarce vatra,
Si vatra întoarce soba,
Si soba întoarce grinzile cu horna.
Si grinzile întorc podelele, Leaturile si sindilele,
Sindilele intorc crangurile,
Si crangurile întorc pe Sfantul Spiridon
Si pe Sanziene.
Si Maica Domnului
Sa intoarcă inimile celor împricinati
Unul asupra altuia.
Cu cugetele
Si cu dragostea
Sa se împaciuiasca !"

Si totusi, cine sunt Sanzienele? Etimologia cuvantului este asociata cu "Sancta Diana", o zeitate pagana, iar "Dragaica" este un termen de provenienta slava. Sarbatoarea Sanzienelor este la origine una pagana, fiind celebrata intotdeauna in data de 24 iunie. Nu intamplator este cea mai lunga zi a anului, de vreme ce noaptea este chintesenta magiei ielelor. Daca pana atunci zilele s-au aflat sub stapanirea zanelor rele, adica a Rusaliilor, care au marcat incheierea ciclului agricol, in aceasta noapte zanele rele fac jonctiunea cu suratele lor, Sanzienele, care marcheaza solstitiul de vara dand astfel frau liber iubirii si fertilitatii.

Sanzienele sunt ielele padurilor, fecioare frumoase si voluptoase, neiertator de seducatoare, pline de viata si jucause, ascunse in pesterile din munti sau in iazuri si lacuri adanci, descrise ca niste fecioare nebune, inzestrate cu puteri magice si de seductie. Ele apar noaptea la lumina lunii, rotindu-se in hora lor nebuna, dansand goale, cu parul despletit in vant si cu clopotei atarnati la gleznele picioarelor si cantand:
"Hai, de n-ai fi in lumea asta
Leustean si hodolean,
Avrameasa, cartineasa,
Usturoi de saramura
Toata lumea ar fi a noastra".
Marcel Olinescu descrie in "Mitologia Romaneasca" dansul lor smintit precum "se-msira in rand si dupa aceea se invartesc in fel si fel de forme, invartituri, jocuri, de-ti incanta ochii. Cand sa se desparta se-nvartesc roata si asa de iute, incat pare ca se vede ca un cerc luminos de foc, asa ca si cum ar lua cineva o faclie aprinsa si s-ar invarti repede-repede, iar cel din mijlocul cercului ramane zapacit, habauc si cu mintea sarita din loc." Datina strabuna spune ca acolo unde danseaza ielele, locul ramane ars ca de foc pana in primavara urmatoare cand iarba rasare din nou, iar locul devine sera ciupercilor "lingura zinei". Pentru ca ielele nu sunt fiinte pasnice, cei care au ghinionul sa le-ntalneasca raman pociti pe viata. Oamenii stau incuiati in case, ingrijindu-se fiecare sa nu-l prinda noaptea pe drum si oricat de cald ar fi-n odaie, nimeni nu doarme afara. Vorba din batrani spune ca nimeni in aceasta zi nu se-ncumeta la drum si nimeni nu munceste. In aceasta zi veti auzi cucul pentru prima oara in an cantand, dand buna vestire chiar ... in "ziua cucului". Oare de aici este vorba aia batraneasca: "Atunci va sti femeia gandul barbatului, cand va sti ziua cand pleaca cucul"? In aceasta zi fetele nemaritate impreuna cu tinerele neveste merg pe camp, la cules de Sanziene, florile galbene sau albe. Daca inainte erau folosite in prepararea leacurilor sau in decorarea altarurilor ritualice, astazi ele impodobesc cu delicate coronite icoanele, usile si portile ca sa alunge spiritele rele, bolile si blestemele si sa aduca prosperitate si noroc in toate.

Ochiul omenesc n-are voie sa vada ielele caci, fiind de-o frumusete rapitoare, le ia mintile oamenilor. Acestia se tem in noaptea de 23 iunie sa umble pe cararile neumblate, caci cei batrani spun ca aceia care le-au vazut goale, dansand in poiene, le-au luat duhurile mintile. Romulus Vulcanescu a cules si un descantec, inclus in lucrarea "Mitologie romaneasca, care descrie un astfel de moment:

Nemilostivelor,
Relelor,
Apucatelor,
Zănatecelor,
Bătrânelor,
Urâtelor,
Răşchiratelor,
Ţâfnoaselor,
Scârboaselor,
Ce v-a făcut
de nu v-a plăcut?
De ce l-aţi pocit şi nenorocit?
pe omul iubit?
De ce i-aţi luat
glasul de bărbat?
şi glas de femeie i-aţi dat?
De ce i-aţi luat bărăbţia?
De ce i-aţi luat mândria?
De ce l-aţi nenorocit
în câmp înverzit?
Daţi-i înapoi,
tot ce i-aţi luat,
glasul,
bărbăţia
şi mândria,
c-am să vă bat,
cu vergeaua de alun înodurat,
în pădure,
în câmp înflorit
şi-am să vă toc,
cu melitorul,
cu toporul,
cu securea până aţi pieri,
şi zâne n-aţi mai fi.
Fireaţi voi să fiţi,
de fete bătrâne,
urâte şi spâne,
de zâne spurcate,
de babe-nţărcate,
de destrăbălate”...

Ielele se razbuna doar atunci cand sunt provocate. Romanii le-au numit in fel si chip, dupa zonele in care ele au diferite nume:  Dragaica, Nemilostiva,  Soimanele, Domnitele, Sanziana, Iana, Mireasa, Doamna zanelor, a calusarilor sau a holdelor, Iele, Dinse, Dragaice, Vilve, Iezme, Irodite, Rusalii, Nagode, Vintoase, Domnite, Maiestre, Frumoase, Musate, Fetele Codrului, Imparatesele Vazduhului, Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Magdalina, Ruxanda, Tiranda, Trandafira, Stapana surorilor, Rusaliile. Cei care celebreaza sarbatoarea vor avea parte de recolte manoase de grau, de leacuri pentru boli si molimele, cu totii vom avea sufletul usor. Femeile vor avea pantec roditor si fetele de maritat, ursita de asteptat. N-aveti voie sa coaseti, sa spalati sau sa maturati caci exista riscul sa fiti fulgerati. Atentie mare, caci farmecele se prind in Noaptea Ursitelor.

Ca sa ramana tinere si frumoase, fetele aduna roua de pe florile de Sanziene si se spala pe fata si pe trup cu ea. Roua din noaptea de Sanziene are insusiri deosebite, crezandu-se ca daca te stropesti cu apa de stele pe trup, el va deveni frumos si suplu, iar daca te speli pe fata, te vei face si mai frumoasa. In popor, Sanzienei i se mai spune „iarba ce alunga diavolii si duhurile necurate". De aceea cand este agatata la fereastra, indeparteaza strigoii de casa si pe toti cei purtatori de ganduri rele. Credinta populara spune ca roua arsa, alunga spiritele si diavolii din casa. A doua zi de dimineata, tulbura apa din fantana inainte sa bei, ca sa nu vezi chipul ielelor in oglinda apei. Batranii povesteau ca ielele nu sunt alcatuite din carne si oase, ci sunt naluci luminoase care danseaza goale sau invaluite in voaluri. In noaptea Ielelor sa nu te orientezi dupa stele caci deseori pot fi inselatoare, sa nu te uiti la ceas caci timpu-i iluzoriu. 

Cei care se iubesc si fac baie impreuna intr-un lac sau o apa curgatoare, in noaptea de 23 spre 24 iunie, vor ramane toata viata impreuna. Tot in noaptea de Sanziene, stramosii sunt pomeniti cu daruri vegetale, in munti de fructe si legume. Daca pamantenii isi intorc fata de la cele crestinesti, Sanzienele pot face farmece intoarse blestemand pamantul sa fie neroditor si secetos, iar femeile sa devina sterpe. Cele care vreti sa va vedeti in somn ursitul aveti ceva treaba de facut: trebuie sa culegeti flori de sanziene, proaspat taiate cu cutitul si puse inainte de culcare sub perna sau sa le impletiti in coronite si sa le asezati in locuri tainice si curate in gradina asteptand sa fie scaldate cu roua. Daca vreti ca ritualul sa fie la vedere, mergeti dis de dimineata, cand roua le spala pe fata, la cules de sanziene si puneti-va pe impletit cununi ce trebuie aruncate sus pe casa. Daca raman agatate pe acoperis, exista sansa sa va maritati in acest an, daca va treziti cu ele-n cap, e clar ca ursitul mai intarzie sa apara cel putin inca un an. Abtineti-va cele maritate, nu luat soarta peste picior caci ielele sunt suparacioase. Acum e vremea cand glasurile fetelor rasuna pe ulitele framantate de pasi nerabdatori:

“Du-te, Soare, vino,
Lună Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea - floare,
Galbenă, mirositoare,
Fetele să le adune,
Să le prindă în cunune,
Să pună la pălărie,
Floare pentru cununie,
Babele să le rostească,
Până-n toamnă să nuntească.Du-te, Lună, vino, Soare,
Că tragem la-nsurătoare,
Cununile neursite,
Zac sub hornuri azvârlite.Hai frumoaselor ce stati,
Zane vreti sa ramaneti,
Ca venim dupa petit,
Pana nu v-ati razgandit."

striga feciorii neinsurati care umbla cu florile cazute de pe hornuri si prinse apoi la palarie. Ca striga de necaz ca mandrele lor dragi n-au avut indemanarea de a atrage ursita, ca striga de bucurie ca mai haladuiesc inca un an, n-are cine ce sa stie. Dar varianta satirica a primei poezii ma indeamna sa cred ca si feciorii ar fi vrut sa isi gaseasca mai repede perechea:

„Toate slutele-s grabite,
Toate vor sa se marite,
Cu-alde unii dintre noi,
Feciori mandri, vai de noi,
Ca la nunta stim hori,
La praznice stim pranzi,
Si la dragosti si mai si..."

La sat inca sunt pastrate coronitele de Sanziene tot anul, ca fecioarele din casa sa fie iubite de flacai vrednici si gospodari, sa fie ferite atat de blesteme, farmece si vraji, cat si de sagalnicii si nevolnicii de zburatori. Fetele ce se doreau a deveni si mai chipese se scaldau in apele curgatoare in ziua de Dragaica, "facandu-le frumoase si curate ca apa neinceputa".

Daca este sa dam crezare site-ului superstitii.ro, iata care ar fi leacul pentru tinerete fara batranete: “Spălatul cu rouă este foarte important de Sânziene. Nu doar fetele nemăritate au dreptul să simtă efectele sale benefice, ci şi nevestele care îşi pot reînnoi astfel frumuseţea. Babele din sat trebuie sa meargă în zori de zi prin locuri necălcate, unde strâng roua Sânzienelor într-o pânză albă, nouă, iar apoi o storc într-o oală nouă; pe drumul de întors spre casă ele nu trebuie să vorbească deloc şi nu trebuie să întalnească pe nimeni în calea lor, iar roua astfel păstrată se oferă fetelor şi femeilor care au nevoie de ea". Fecioarele care purtau flori de Sanziene la san deveau atat de frumoase incat furau de indata inima flacailor. Nevestele tinere purtau florile in snopuri mici prinse la brau ca sa le faca fertile, iubarete si apte pentru seceris. In unele zone ale tarii inca se mai practica Dansul Dragaicei, in vreme ce in altele tinerii alearga o Dragaica mireasa ca sa aduca rod bogat peste sate si ogoare. In multe localitati, in ziua de Sanziene, flacaii isi asteapta draga in poarta casei ca sa o stropeasca , ca pe o floare aleasa, cu apa din belsug, sa creasca mare si frumoasa si sa infloreasca. Dupa cum lesne reiese din context, Noaptea de Sanziene este una erotica inainte de toate, un fel de ritual al imperecherii sufletelor.

Probabil de aceea in unele zone s-a pastrat traditia "boului de Sanziene" alergat de flacaii din sat, care intruchipeaza pe insusi Dionysos, zeul fertilitatii. Boul este frumos impodobit cu buchete de flori, margele, panglici si clopotei prinse de coarne, cununi de flori trase pe grumaz, cu covoare tesute aruncate pe spinare si plimbat pe toate ulitele satului. Boul este insotit de alaiul de flacai marcati ca niste draci si o "cuva", un flacau costumat in femeie ce simuleaza ritualul imperecherii cu toata hoarda de draci.

Dupa ce boul este plimbat si dus acasa, flacaii se scalda in apa curgatoare de toate relele si se pun pe petrecut. Sarbatoarea de Sanziene apare mentionata in multe opere literare romanesti, incepand cu Dimitrie Cantemir si terminand cu romanele lui Mihail Sadoveanu sau Mircea Eliade. Toti insa vorbesc despre ea ca despre o sarbatoare aflata sub semnele magiei, o sarbatoare de celebrare a iubirii , o incercare de aflare a celui ursit. In "Descriptio Moldaviae", Dimitrie Cantemir numea ielele "nimfe ale aerului, indragostite cel mai des de tinerii mai frumosi". Sadoveanu, in romanul deja amintit, descrie noaptea sfanta din poiana codrului Paraclis : "În noaptea aceea a Sfântului Ion de vară, se schimbă crângul cerului după porunca cea prea înaltă și soarele începe să deie îndărăt. De aceea în zodie e zugrăvit la vremea asta semnul racului. La miezul nopții a rânduit Dumnezeu un răstimp de liniște, când stau în cumpănă toate stihiile, și cerurile cu stele și vânturile, după care dintrodată toate purced în scădere. Iarna începe a-și pregăti harmasarii în grajdurile ei din miazănoapte. În acel ceas al cumpenei, Dumnezeu a orânduit pace între toate animalele, jigăniile și paserile. Le dă și lumina înțelegerii pentru acel răstimp, ca să grăiască întocmai așa cum grăiesc oamenii. Oriunde s-ar afla, toate se strâng în sobor și stau la sfat." Nici Mircea Eliade nu a scapat de vraja acestei nopti pe care a descris-o atat de subtil in romanul Noaptea de Sânziene prin vocea personajului Stefan Viziru: „Unii spun că noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească..."

Daca veti avea curiozitatea sa cititi aceste lucrari, veti constata ca folclorul si-a pus din plin amprenta asupra lor, afirmand o serie de superstitii ridicate la rang de lege populara:

• cel ce culegete floare alba de feriga in noaptea de Sanziene va avea noroc tot anul;
• daca ai cules in aceasta zi frunze de artar, ele vor vindeca ranile si durerile de cap;
• daca inconjurati casa si acareturile cu faclii aprinse in noaptea de Sanziene, veti avea parte de un an bogat;
• daca vrei sa iti fortezi ursita, arunca buchetul de sanziene pe fereasta sau prin usa deschisa. Daca nu trece dincolo de pervaz sau de prag, mai ai de asteptat pana sa te imbraci mireasa;
• daca vrei sa auzi anumalele stand la divan, aceasta este noaptea in care le poti auzi;
• de vrei sa fii sanatos, fa-ti turte din aluat cu flori de soc.

Eu nu cred in superstitii, dar imi place sa le caut si le povestesc mai departe. Cred ca traditia are la originea sa o minte de femeie care si-a dorit ca macar o zi din an sa isi tina la distanta barbatul. Sa blesteme si afuriseasca, dar sa-si tina barbatii la distanta, sa fie seducatoare, senzuala, pasionala, dar vremelnic interzisa oricarei atingeri, sa fie dorita, dar inaccesibila, sa fie frumoasa pentru altii, dar libera pentru sine. Si cum numai maine nu-i poimaine, va spun de pe acum: aveti grija de Sanziene!

Bibliografie:

Tudor Pamfile – Sarbatorile la romani
Ovidiu Barlea –Foclorul romanesc
Romulus Vulcanesu – Mitologie romaneasca
Ion Ghinoiu – Sarbatori si obiceiuri romanesti
Mihail Sadoveanu - Nopţi de sânzâiene. Dimitrie Cantemir - Descriptio Moldaviae
Romulus Vulcănescu - Mitologie română
T. Rudică si D. Costea - Aspecte psihologice în mituri, legende şi credinţe populare
Marcel Olinescu - Mitologie Romaneasca

Caragiale si Alexandrina Burelly

M-am trezit azi de dimineata decisa sa scriu despre Ion Luca Caragiale, dramaturgul si directorul de teatru, nuvelistul si scriitorul, comentatorul politic si ziaristul care se numara printre cele mai importante figuri din literatura romana. Scriitorul s-a nascut la 1 februarie 1852, in satul Haimanale din judetul Prahova, fiind fiul lui Luca Caragiali, avocat de profesie si secretar al Manastirii Margineni, si al Ecaterinei Karaboa, urmasa a unei familii de negustori greci din Brasov. Tatal si fratii lui erau iubitori de teatru si si-au dorit sa infiinteze un teatru romanesc pe scena caruia sa se joace piese romanesti. Destinul avea sa le implineasca dorinta. Asemeni tuturor scriitorilor, a avut o viata bogata, plina de satisfactii, dezamagiri, neimpliniri. A fost apreciat ca scriitor de catre Mihai Eminescu, George Cosbuc, Vasile Alecsandri, Emil Garleanu, Alexandru  Vlahuta, Barbu Stefanescu Delavrancea, Ion Slavici, Titu Maiorescu, Mite Kremnitz,  Cincinat Pavelescu, I. Al. Bratescu-Voinesti, Iacob Negruzzi, dar si blamat de unii dintre colegii sai de breasla.

Este deja de notorietate procesul intentat de scriitor lui Constantin Al. Ionescu (Caion), un ziarist care a afirmat ca „Napasta" a fost plagiata dupa un autor maghiar. Se pare ca este meteahna veche de vreme ce asta se intampla si cu scriitorii de succes din zilele noastre. In viata lui Caragiale a fost inghesuiala mare de femei pe care le-a iubit in mod diferit, dar dedicat. Prima a fost mama lui, Ecaterina, urmata de sora scriitorului, Lenci, care avea sa moara de tanara de cancer.

La fel de mult a iubit-o pe Cella Delavrancea, copilul minune al prietenului sau Barbu Stefanescu Delavrancea. Si-a iubit matusa, pe Ecaterina Momolo, zisa Momuloaia, care avea sa ii lase ca mostenire mosia de la Vlasca. Ecaterina Momolo Cardini era nepoata negustorului brasovean Mihail Alexovici si verisoara cu mama scriitorului, care a locuit o perioada la Schei. Sotul ei, Girolamo Cardini, zis Momolo, era un italian care detinea mari averi, printre care era si proprietarul terenului de la Universitate. Aici a construit primul teatru din Bucuresti. Pe Calea Victoriei detinea o cofetarie si un restaurant unde servea curcanul umplut, racituri, baclavalele si inghetate. Momuloaie si-a bagat nasul in afacerile barbatului ei si tot ei i-a venit ideea sa deschida un club la Berlin pentru aparatorii linistei publice si pentru cei care aveau bani de cheltuit. Toata viata ei a fost femeie strangatoare si cam inchisa la punga, astfel incat, la moartea ei, averea era estimata la 3 milioane de galbeni, bijuterii, obligatiuni pentru care rudele au inceput un adevarat razboi. Din averea acesteia, Caragiale s-a ales cu o sesime si s-a trezit bogat. A iubit-o pe Veronica Micle, cu care se zice ca ar fi avut chiar o idila prin 1882 si pe care Eminescu a trebuit sa o ierte. A urmat Leopoldina Reinecke, dar nici aceasta relatie nu avea sa dureze, caci nenea Iancu s-a indragostit de frumoasa Maria Constantinescu cu care l-a avut pe Mateiu Caragiale. Desi cei doi nu au fost casatoriti niciodata, Caragiale a recunoscut copilul, dupa care a parasit-o pe mama pentru ca se mutase intr-un alt amor cu tanara Alexandrina Burelly cu care de altfel s-a si casatorit. Cand Caragiale a cunoscut-o pe Didina Burelly, aceasta era una dintre frumusetile capitalei si avea 24 de ani, iar el 36. Aceasta era o tanara frumoasa, zvelt, bruneta, cu "ochii cei mai frumosi".

Pe prima carte postala romaneasca tiparita in 1894, care se vindea in perioada La Belle Epoque in Bucuresti, a fost imortalizat chipul ei frumos, reprodus in desen de Constantin Jiquidi, grafician si pictor, tatal caricaturistului Aurel Jiquidi, si Carol Popp de Szathmari. Cartea a fost editata cu ocazia organizarii la Bucuresti a “Expozitiei Cooperatorilor”, in parcul Cişmigiu, si prezenta prim – planul din profil al unei tarancute imbracata in costum national romanesc care tinea in brate un snop de spice de grau. Didina a fost una dintre cele trei fiice ale arhitectului capitalei, Gaetano Burelly.

Cand s-a maritat, n-a avut zestre si nu a interesat-o lumea mondena in calitate de sotie de scriitor, dar a fost in schimb o sotie si o mama iubitoare. Scriitorul a intalnit-o in fata teatrului al carui director era cand fata venise sa isi ia bilet la spectacolul renumitei actrite Sarah Bernard. Cand a vazut-o, Caragiale a fost fermecat imediat, iar a doua zi a batut la usa arhitectului si a cerut-o de nevasta. Un an mai tarziu s-a insurat cu ea. Fata s-a indragostit de Caragiale si l-a acceptat ca sot, impreuna cu fiul lui, si s-au casatorit in Bucuresti, la inceputul anului 1889.

Didina l-a crescut pe Matei ca pe fiul ei, iar in primul lor an de casnicie au avut primul lor copil, o fata pe care au numit-o Ioana, in anul urmator s-a nascut Agatha, dar ambele fete au murit in 1891. In 1893 s-a nascut Luca Ion (Luchi), devenit scriitor, iar in 1894 avea sa se nasca Ecaterina (Tuski). Cincinat Pavelescu scria in "Amintiri Literare" despre scriitor: “Maestrul Iancu Caragiale a fost figura cea mai proeminentă a literaturii noastre dinainte de război. Azi cărțile lui sunt în toate mâinile și reputația marelui umorist, dramaturg și neîndurat tălmăcilor al numeroaselor noastre imperfecții fizice și sociale, a intrat de mult în conștiința publică. Dar dacă cititorii răspândiți în toate colțurile României mari pot să-i admire perfecția matematică a stilului, verva scânteietoare și finețea observației de o ironie uneori amară, sunt foarte puțini aceia care l-au cunoscut personal și au putut să-i prețuiască mobilitatea fizionomiei, dominată de vioiciunea unor ochi sclipitori de duh, și acel zâmbet neuitat ce-i îndulcea uneori amărăciunea sarcastică a gândirii. Încă de la debuturile sale, Caragiale, scriitorul, a fost depășit de imensitatea personalității sale individuale. S-a zis despre Oscar Wilde, că și-a trăit viața mai mult decât și-a scris-o. Cred că adevărata operă a lui Caragiale s-a irosit în conversațiile lui zilnice și în discuțiile cu prietenii, unde își cheltuia c-o dărnicie de nabab resursele unei elocințe fără precedent în marea familie intelectuală a contemporanilor. Nici chiar Titu Maiorescu, a cărui dialectică era strălucită, n-a putut să-l înfrângă în discuțiile animate de la Convorbirile literare. Eu am fost dintre privilegiații care au trăit în stricta lui intimitate. Când l-am cunoscut, eram student la Drept. Venea deseori la dejunurile profesorului Const. Dissescu, care-i era prieten și avocat. La aceste dejunuri luau parte fundatorul Ateneului român, C. Exarcu, Costică Arion, Take Ionescu și alții. Joia trebuia să citesc totdeauna două-trei poezii sau epigrame inedite, Caragiale făcea critica justă și uneori chiar cu indulgență. Ceea ce i-a atras atenția asupra mea n-au fost atât primele poezii de la dejunurile lui Const. Dissescu, cât un concurs de sonete pe care l-a provocat maestrul Caragiale în numărul de duminică al ziarului Epoca, a cărui parte literară o conducea. Caragiale propunea să se facă un sonet endecasilab pe niște rime imposibile.

Apărând Epoca joi seara la 6, eu am trimis la redacție, la ora 11, 30 de sonete pe rimele propuse. Maestrul a luat entuziasmat și mi-a publicat 5, socotindu-le cele mai bune din toate pe care le-a primit peste câteva zile și de-atunci a început să mă aprecieze foarte mult și să mă trateze cu familiaritate. I-am adus într-o seară o poemă epică. Era o luptă într-un circ și moartea în fața împăratului a unui gladiator roman. A citit-o, i-a plăcut și mi-a luat-o s-o publice. Peste două zile îl întâlnesc neras, tras la față și-mi spune: Fi-ți-ar poema a dracului că sunt bolnav din cauza ei. Mi s-a părut că versul de 12 silabe în care ai scris-o era prea lăbărțat și de două nopți mă lupt, după ce am uzat 2 testele de hârtie, să scot din fiecare vers o silabă, lăsând rimele intacte. Cât ai lucrat tu la poezia asta? 2, 3, 4, 5 ore, să zicem 6. Dar eu lucrez de 48 de ceasuri fără să mă mișc de la birou. Înțelegi? Și cum m-am chinuit la ea mai mult decât tine, nu te pot lăsa s-o iscălești singur. Versurile au și apărut în Epoca literară, semnate de Cincinat și Ion Caragiale.

Mai târziu am întâlnit pe maestrul Ion L. Caragiale în amurgul luminos al unei zile de toamnă, pe o bancă din grădina Cișmigiu. Citea cartea a XVII-a din Aventurile lui Télémac de Fénélon. Când mă vede, își scoate ochelarii să-i șteargă, mă cheamă și mă întreabă: Ai citit pe Télémac? Da, în școală: Calypso ne pouvait se consoler du départ d Ulysse, dans sa douleur... . Mă, fraza asta o știe pe de rost orice găgăuță. Dar chiar dacă l-ai citit în liceu, nu l-ai înțeles. Să citești pe Télémac după ce vei împlini 40 de ani. Eu abia acum îl pricep. Mai am de citit numai cartea ultimă și-mi pare rău că se sfârșește. Ce roman minunat și ce stil! Numai francezii din veacul lui Ludovic al XIV-lea știu să scrie. Câtă precizie, ce eleganță și cât natural în fiecare rând! Aș vrea să traduc aventurile astea ale lui Télémac! Dar e greu, mi-ar trebui o muncă titanică. Scrisul, mă băieți, e meseria cea mai grea din lume. Numai la noi se improvizează toți scriitori și miniștri. În orice frază trebuie să găsești numai cuvântul care trebuie. Și cuvântul acela e numai unul singur. Dacă nu l-ai găsit, ești un caraghios. Se sculase de pe bancă, își pusese cartea în buzunar și cu un gest obișnuit își îndesa pe ceafă pălăria maron cu boruri moi și mici, dezgolindu-și fruntea largă și brăzdată de cute. Și începu o diatribă în contra unor anume scriitori prea fecunzi: Ăștia sunt, după mine, inconștienți.

Când mă gândesc că peste 100-200 de ani lumea cultă și înțelegătoare o să citească o carte a mea, mă îngrozesc la gândul că voi fi pus un cuvânt impropriu sau o întorsătură de frază neîngăduită. Când public cea mai mică nuvelă sau schiță ușoară, ironia posibilă a cititorilor de mâine nu mă lasă noaptea să dorm. Nu vezi tu că eu sunt călăul tipografilor? Când tipăresc un articol, stau toată noaptea pe capul lor și le cer douăzeci de corecturi. Numai cu prețul ăsta se poate râvni la titlul de stilist! Seara m-am dus să-l văd la berăria lui. Sosește Coșbuc, Gorun, pianistul Dimitriu, bun prieten al lui Caragiale, profesorul Suchianu, Delavrancea și alții. Se fac grupuri-grupuri și discuția se animează. Caragiale era într-o vervă drăcească. Se juca cu cele mai fantastice paradoxe și susținea, azi pro și mâine contra, tezele cele mai subtile, cu o argumentare și o demonstrație uluitoare. Pe atunci se începuse în Adevărul literar faimoasa polemică asupra artei pentru artă și asupra artei cu tendință. Campionul artei cu tendință era strălucitul și spiritualul ziarist și pamfletar Tony Bacalbașa. Vlahuță susținea teza contrarie, a artei pentru artă, având în contra-i și autoritatea criticului Dobrogeanu-Gherea, restauratorul gării din Ploiești. În seri neuitate, marele Caragiale a fost o fântână luminoasă, care nu se mai sfârșea, de argumente irefutabile, de poezie întraripată, de logică strânsă și de inspirație sclipitoare.

Supremul lui argument, care a înfrânt ripostele adversarilor, a fost simplu: nu mă interesează în artă decât talentul. Spre marea satisfacție a lui Ion Caragiale, am rimat, într-o seară, miezul discuției cu învingătorul său argument:

Te miri cum este cu putință
Să vezi pe critici că se ceartă:
Când pentru arta cu tendință.
Când pentru arta pentru arta!
Și-n vrajba lor înflăcărată
Să nu-i auzi nici un moment,
Vorbind de arta-adevărată,
Adică arta... cu talent!

Tot atunci, cum maestrul Caragiale continua discuția cu o doamnă foarte simpatică din tabăra lui Tony Bacalbașa, iam făcut să se reconcilieze lângă un pahar de Porto, cu acest madrigal improvizat frumoasei polemiste, care-mi ceruse câteva versuri cu tendință.

Doamnă, mi-e cu neputință

Să scriu versuri cu tendință,
Dar cum mă silești să-ți fac,
Voi învinge-anevoința,
Însă numai cu tendința
Să vă plac!

Ca să-l mai necăjesc pe maestrul Caragiale, pentru care aveam un adevărat cult, i-am făcut în altă seară această epigramă la care a binevoit să colaboreze și el, modificând un vers. Un literat de la Constanța a susținut într-un foileton din Adevărul că această epigramă e întreagă a lui Caragiale. Dacă ar fi fost așa, n-aș fi publicat-o în volumul meu și în Flacăra, pe când Caragiale era în viață. De altfel n-ar fi avut nici un rost din partea maestrului Caragiale această autoironie așa de exagerată.Iată epigrama în chestie:

Iancu Luca Caragiale...
Îți dă berea cu măsură...
Face și literatură...
Însă nu face... parale!

Marele Caragiale, care scria îngrozitor de greu, se minuna de puterea ușurinței mele de a lega ideile în formă spontană și logică și de a le prezenta în unitatea unei strofe cu poanta finală, la care un altul s-ar fi muncit mult.

El pleacă odată cu Coșbuc la Brașov, și în ultimul moment îmi spunea: Mai e o minută până la plecare. Ești în stare să-mi faci o epigramă de șase versuri contra mea și contra foiletoanelor mele din Universul, dar cele trei versuri de la început să nu rimeze deloc între ele, ci versul întâi să fie rimat cu al 4-lea, al doilea cu al 5-lea și al treilea cu al 6-lea? Toate versurile de 9 silabe, afară de cel din urmă, care să nu aibă decât 4. M-am executat, spre stupefacția lui Caragiale și indignarea lui Coșbuc, care detesta epigramele, susținând că e literatura civilizațiilor bătrâne și în decadență. Popoarele tinere, cum suntem noi, nu trebuie să scrie decât poezii lirice și epice. Dar iată epigrama de la Gara de nord: (Vă rog să observați că toate condițiile impuse de capriciul marelui prozator au fost îndeplinite):

Și fiindcă-mi place numai versul,
Arareori citesc jurnale.
Dar când nu vrea să-mi vie somnul,
Atuncea cumpăr Universul
Fiindcă într-însul scrie domnul Caragiale!

Altădată, maestrul Caragiale mi-a făcut o farsă nostimă. Îi aduc o poezie de 3 strofe pentru Epoca literară. A doua zi mă cheamă și-mi cere consimțământul să schimbe în versurile mele numai un singur cuvânt, sub pretext că vorba schimbată o să le dea o ironie superioară în genul ideilor lui Heine. Bineînțeles c-am consimțit. Subiectul poeziei era setea pe care o simțeam în dezordinea iubirilor facile și a sărutărilor venale, de imaculata puritate a celor culese pe buzele feciorești al unei soții adorate. Vă mărturisesc că eram în vorbă să mă logodesc cu fata unui consilier de la Casație.
Strofa ultimă suna așa: era vorba de sărutări:

Ți le păstrez pe toate ție,
Doar tu fiorul să le știi
Tu, ce odată o să vii...
Necunoscuta mea soției.

Schimbând un singur cuvânt, maestrul Caragiale dase o turnură neașteptată strofei și poeziei mele prea candide:

Ascultați-o vă rog:
Ți le păstrez pe toate ție,
Doar tu fiorul să le știi
Tu, ce c-o zestre o să vii
Necunoscuta mea soției.

Bineînțeles, după aceste versuri interesante, logodna nu s-a mai făcut.”

, iar despre Alexandra, acelasi Cincinat Pavelescu afirma ca "Sotia marelui Caragiale, femeie de o bunatate si de o suprema distinctie, era nepoata castelanei Parepa si povestea e atat de frumoasa". Castelana era "o vară bună a mamei mele, născută Bucșan, coborâtoare din Spătarul Bucșan, decapitat de turci în secolul al XVI-lea" care "avea o culă la moșia sa Parepa, apropiată de gara Albești. Soția marelui Caragiale, femeie de o bunătate și de o supremă distincție, era nepoata castelanului. Ea auzise că nepoata ei, născută Burelly, luase în căsătorie pe un scriitor, care avea reputația că întârzie prin berării și face piese de teatru pe care le și joacă. (Îl confunda, desigur, cu artistul Caragiale, unchiul dnei Elena doctor Câmpeanu, născută V. Toneanu, din Brașov, și soția ilustrului chirurg Liviu Câmpeanu.) Si cum Caragiale a aflat de "bunul" sau renume si de ingrijorarile castelanei, si-a luat nevasta sa isi prezinte singur omagiile si-au plecat catre mosia acesteia. Cand au ajuns la Parepa era vreo 9.30 dimineata, caldura mare, iar matusa inca isi facea somnul de frumusete. Plictisit de asteptare, Caragiale a urcat in podul casei ticsit de mobila veche tablouri si carti rare, scrise in chirilica, greaca si franceza si s-a pus pe cercetat. Mare le-a fost mirarea mandrelor doamne cand, la ora 12 trecut de fix, cineva a scos capul prin usa podului si a strigat cat l-au tinut plamanii:  "Ei, creștine, aduceți-mi mămăligă, brânză, două cepe și un clondir de vin, că nu mai pot să cobor la masă. Am treabă aici în pod. Spuneți cucoanelor să mă aștepte!"  Doamnele au tacut malc si nimeni nu a comentat nimic. Se racise aerul in camera iar tacerea spargea timpanele. Pe la ora 4 dupa amiaza, cand a coborat Caragiale cu bratele incarcate de editii princeps si de alte vechituri pe care abia putea sa le tina in brate mare i-a fost mirarea cand a constatat cum se racise temperatura in casa cu cateva grade cand afara era canicula mare. Cand a dat ochii cu ele, imediat a luat pulsul starii "vremii" , motiv pentru care s-a straduit sa plece cat mai repede si discret in sat de unde s-a intors cu un buchet imens de flori. Inainte sa isi faca intrarea triumfala in salon, imbracat in smoching, a trimis o scrisoare scrisa intr-o franceza imecabila in care isi cerea scuze castelanei. Gestul a impresionat-o profund, mai cu seama cand acesta si-a facut intrarea in salon, a facut o reverenta ca pe vremea domnitorilor si i-a dat personal buchetul de flori. Nu numai ca gestul sau a avut menirea de a drege busuiocul, dar a plecat acasa cu toate minunile gasite in podul cu pricina si a devenit nepotul favorit al castelanei. Pavelescu continua in stilul lui original povestirea: "Mătușii îi creștea inima și săruta pe Tita Caragiale, certând-o că nu i-a vorbit niciodată de calitățile extraordinare ale soțului ei, om cu educație, cultură și figură aristocratică. La plecare, maestrul a ridicat ce-a vrut din pod și din cămară, unde se mai găseau cărți rare și mobile străvechi. D-atunci Caragiale a rămas favoritul bunei mătuși și nu o dată i-a încercat generozitatea. Caragiale a revenit la Parepa de mai multe ori și a lăsat întotdeauna aceeași excelentă impresie, de la masa de seară, nu cea de la dejun. Se atașase de noi nobila epavă a unui alt secol și care trăia prin cultura ei în epocile galante ale seniorilor din veacul regelui Soare. Caragiale îi observase o slăbiciune. Era umilită că soțul ei, frate cu generalul Semeșescu și fost prefect de Prahova sub domnia lui Cuza, murise numai cu gradul de maior. Caragiale se arăta revoltat de fatalitatea acestei denumiri. Mă gândesc, îi spunea el, că prefectul fiind om de elită, ar fi putut ajunge lesne general. Desigur, răspundea bătrâna castelană, ștergându-și o lacrimă pioasă, dar melancolică. Eu sunt de părere, tanti, să-l avansăm noi. Gradul postum pe care i-l dăm sunt convins că l-ar ratifica și domnul Cuza și stăpânirea actuală. Și fără alte forme, Caragiale îi trimise de la Mützner, litograful Curții regale, cărți de vizită liberate în felul următor: Dna Smaranda Colonel M. născută Bucșan. Și a purtat gradul acesta buna castelană vreo 12 ani de zile. Atunci Caragiale se pregătea să-l avanseze pe mort la gradul de general. Din nefericire, acest gând delicat nu și l-a putut îndeplini. Între timp castelana, foarte înaintată în vârstă, a închis ochii și s-a dus să-i spuie colonelului să nu mai tragă nădejdi de avansare".

Didina era admirata de toata intelectualitatea bucuresteana Belle Epoque si a construit alaturi de Caragiale o familie fericita. Ea a fost aceea care a avut privilegiul de a privi in sufletul scriitorului si de a vedea ceea ce nimeni nu banuia. Intreabata de jurnalisti daca sotul ei era o fire foarte vesela, doamna Caragiale a raspuns cu o sinceritate debordanta: "– Un om vesel? Nu! Un om foarte trist. E multa durere sub glumele lui." Fiica lor, Ecaterina Logadi, scria in “Din amintirile mele despre tata’’ despre parintii ei: ,,Mama era foarte gospodină şi-şi îmbogăţea averea casnică prin schimburi în natură cu chivuţele. Când tata căuta vreo haină veche, de care i se făcuse dor, mama mărturisea scuzându-se: «Dar nu mai era de purtat, n-o mai puteai pune şi nu ştii ce farfurii frumoase cu dungi roz am luat pe ele». Dacă tata era bine dispus – totul se sfârşea cu glume şi râsete, dar dacă tata avea o zi rea, discuţia se transforma în adevarată tragedie, exact ca în nuvelă.” si continua despre tatal ei: „Avea o mare curiozitate pentru oameni, şi de la ei îşi găsea sursa de inspiraţie pe viu. Un tic, o vorbă izbitoare, le nota în memoria lui perfectă, cu intenţia de a le utiliza cândva. Totuşi, multe din acestea le întrebuinţa doar în povestirile lui orale. Predilecţia lui era pentru oamenii simpli şi le căuta compania cu o curiozitate neobosită. Putea să stea ore întregi cu o babă ramolită, cu zarzavagioaica din piaţă, cu ţărani sfătoşi, cu meseriaşi muncitori de tot felul. Căci, spunea el, „oamenii ăştia au darul să nu spună niciodată prostii, înveţi multe de la ei”. Îi urmărea cu atenţia binevoitoare pe care nu o avea totdeauna cu cei din preajma lui, adică cu intelectualii. Oamenilor simpli le studia accentul, le descoperea hazul, le dibuia filozofia, obiceiurile rămase din străbuni, şi, mai cu seamă, le preţuia naturaleţea şi sinceritatea.” Tot fiica sa rememoreaza unele aspecte din viata lor de familie pe care le reda cu o caldura uimitoare: „Câteodată, în serile de vară, tata se retrăgea cu Luchi pe balconul apartamentului nostru de unde se vedea piaţa înflorită. Auzeam crâmpeie din discuţiile lor despre cer şi stele, despre timp şi nesfârşit, viaţă şi înţelepciune, literatură şi artă. Tata îl preţuia pe Luchi pentru inteligenţa, erudiţia şi simţul lui critic desăvârşit. Dragostea care i-a legat nu a fost tulburată niciodată nici de cea mai mică neînţelegere." sau povesteste despre partea ludica a personalitatii lui extraordinare: „Cu darul lui de imitaţie, de compoziţie şi improvizaţie, ne juca roluri de bulgari, turci, ardeleni, greci, moldoveni. Mima pe fiecare schimbând accentul şi gestul. Erau de obicei făpturi simpatice, care reveneau des în povestiri, de fiecare dată în împrejurări diferite." Caragiale a murit la Berlin la 60 de ani. Suferea de insuficienta cardiaca. Didina l-a gasit intr-o dimineata cand trecuse de ora 11.00 si nu iesise inca din camera lui. Desi initial a fost inmormantat acolo, s-a decis ulterior ca trupul lui neinsufletit sa fie adus acasa, in tara. Ultimul lui drum parca a vrut sa ii razbune literatura de vreme ce peripetiile s-au tinut in lant. Iata cum povesteste un ziarist de la publicatia "Universul" al anilor 1912 momentul: "Ramasitele pamantesti ale marelui scriitor Caragiale au sosit ieri, pe neasteptate, intr-un vagon special, in gara de Nord. Nimeni n-a venit intru intampinarea corpului ilustrului scriitor, nici chiar familia, deoarece nimeni nu fusese anuntat. La orele 11 jumatate, seful Garii de Nord a fost intrigat de un vagon de marfa, sigilat, pe care se afla numele orasului Breslau din Germania. Vagonul nu avea nici un fract si nici nu putea cineva sa-si inchipuie ca e un vagon mortuar, deorece nu avea nici o cruce pe el, cum se obisnuieste. Seful trenului, intrebat ce e cu vagonul, a spus ca l-a luat de la Predeal si ca nu stie nimic mai mult. Telefonandu-se la Predeal, de-abia atunci s-a aflat totul. S-a raspuns de la Predeal ca vagonul contine corpul lui Caragiale si ca fractul s-a pierdut. Cercetandu-se, s-a aflat ca vagonul rataceste de doua saptamani pe liniile germane si austriece. S-a anuntat rudele lui Caragiale si a sosit la gara domnul Zlatro, o ruda apropiata". Chiar si dincolo de moarte, Caragiale si-a spus cuvantul! Iar noi nu mai contenim nici azi sa il iubim.

Bibliografie:

Cincinat Pavelescu - "Amintiri Literare";

România Literară, 1999,,Scrisori de dragoste’’ de Z. Ornea;

Ion Luca Caragiale – Biografie 

TOTPAL’S DAILY NEWS - Lucreţiu Tudoroiu – “Caragiale şi ultima lui iubire”;

jurnalul.ro - Doamnele domnului Caragiale - Rodica Mandache;

adevarul.ro - Ion Cristoiu ,,Un bărbat care se pricepe la femei: Caragiale.’’