"Trei, Doamne, si toti trei": O. Sulutiu, A.Holban si Z. Stancu

In perioada interbelica existau cateva localuri in care lumea boema a capitalei se-ntalnea sa puna tara la cale. Nu erau multe, ci doar cateva, strategic plasate si cu clientela fidela. Fie ca se numea Fialkowski, Kubler, High-Life, Cafe de la Paix, Cafeneaua Corso, Terasa Otetelesanu sau Cafeneaua Capsa, scriitori si oameni politici, actori si regizori, pictori si ziaristi aveau trecute in program deja renumitele intalniri din localul preferat. Indubitabil, cea mai renumita era Capsa, situata la intersectia strazilor Calea Victoriei cu Edgar Quinet, unde isi faceau veacul Take Ionescu, Dinu Bratianu, Constantin Nottara, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady sau Iancu Brezeanu. Nicolae Crevedia a imortalizat celebra cafenea in versurile:

„La Capsa, unde vin toti seniorii,

Local cu doua mari despartituri,

Intr-una se manaca prajituri,

In alta se manaca scriitorii.”

Insusi Tudor Arghezi incercase sa faca portretul capsistului dedicat care „e un individ inteligent si primejdios si critica reala se face la Capsa, nu in presa literara. Daca esti prost la Capsa este imposibil sa fii inteligent altundeva, macar in scris” pentru ca acolo treceau testul doar cei care dovedeau „rezistenta si spirit”.

Arghezi nu frecventa doar Capsa, ci si Cafeneaua Corso, amplasata mai jos, pe dreapta, tot pe Calea Victoriei, peste drum de Palat, nu departe de frumoasa gradina a Atheneului. Inauntru, mesele erau incadrate de lojele comode, imbracate in catifea. In fundul localului, chiar langa zid, se afla o masa intinsa, rezervata de regula artistilor, ziaristilor si scriitorilor. Fiecare avea masa lui: masa din stanga era rezervata ardelenilor, criterionii aveau ocupata masa de langa ferestrele ce dadeau spre Calea Victoriei, in loje stateau politicienii. Aici isi petreceau veacul scriitorii: Liviu Rebreanu, Anton Holban, Urmuz, Ion Minulescu, Ion Barbu, Al. O. Teodoreanu, N. D. Cocea, Cezar Petrescu, Nicoale Davidescu, Camil Petrescu, Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, Mircea Damian, Horia Roman, Octav Sulutiu, Zaharia Stancu, Camil Baltazar, Nicoale Crevedia, Constantin Nisipeanu si multi altii. Intalnirile aveau un rol esential, dupa cum afirma Rebreanu, fiindca acolo „se discuta asupra ultimelor noutati literare, se aduc manuscrise, fiind singurul mod de a ne intâlni. Cafeneaua are si atitudine critica, destul de muscatoare. Cei care vorbesc de rau probabil nu pot infrunta parerea confratilor.” Acest „parlament literar”, cum il numea Arghezi, era temut si respectat de catre fiecare aspirant la statut de literat. Si trebuie stiut ca nu numai manuscrisele se bucurau de atentia sporita a celor care frecventau deja celebrele localuri, ci si viata si patimile celor care isi puneau viata la bataie precum operele literare. Intre toate aceste personalitati literare au fost trei amorezi care s-au luptat pentru o singura femeie. Si, daca numele Lydiei Manolovici nu va spune nimic, cred ca e timpul sa ne asternem la povesti. Pentru ca frumoasa evreica interbelica a pus literatura pe jar si s-a transformat in multiplu personaj literar! Lydia a fost fiica a unui evreu bogat, o tanara frumoasa, capricioasa si usuratica, care nu s-a sfiit sa cocheteze cu Octav Sulutiu si Anton Holban si sa aiba o relatie de amor cu Zaharia Stancu, doar din dorinta de a colectiona intelectuali si de a vedea pe viu „cum saruta un nuvelist sentimental".

Cel care a descoperit-o si a iubit-o patimas a fost Octav Sulutiu, pe vremea aceea scriitor talentat, sarac si mai putin aratos. "Lydia! Ce proaspata, frumoasa si draga fata!", scria el in jurnalul: "Talia pe care am imbratisat-o. Sanii tai mici. Si sufletul care pulseaza din tine ca apa limpede dintr-o fantana. Blandetea si intelegerea ta... Sufletul ti l-am cules de pe buze, in sarutari. Pielea alba. Ochii tai albastri sunt clari si frumosi. Genele marunte si regulate fac o linie fina, neagra, sub pleoapele inchise. Aa vrea sa-ti pazesc somnul, sa-ti simt rasuflarea. Fruntea ta e calma. Si toata esti calda, calda... Am tinut odata mana mea alaturi de soldul tau, fara sa-l ating si caldura lui m-a dogorit. Lydia! Esti ca o fantana curata... Picioarele tale subtiri si soldurile ca arcuri. Inaltimea ta e ca o tulpina florala. Si parul de castana coapta. Si parfumul corpului tau bun si feciorelnic". Tanarul scriitor si-a construit o lume a lui care nu avea nimic in comun cu realitatea imediata: "Alaltaieri am fost la Lydia. N-a putut ramane seara cu mine. Si cand am plecat eram plin de un sentiment de calm, de securitate, ca si cand aa fi avut cele mai placute momente de convorbire cu ea. M-am trezit bucuros ca n-a stat cu mine (...) As vrea sa stie ca o iubesc, dar ma tem de momentul acela. Si de aceea ma ascund. Simt ca incepe sa-mi devie prea necesara (...) Acum pun intre Lydia si mine banii ei si familia, care desigur ca nu m-ar vrea. Si nu vreau sa abuzez de ea". A iubit-o atat de mult incat i-a scris si un roman, „Ambigen”, iar pe Lydia a transformat-o in personajul principal: "Lucrez la aparitia romanului nostru: al Lydiei si al meu. Caci daca n-ar fi fost increderea ei, admiratia ei, stimulentul ei permanent, sigur ca nu l-as fi scris. Dar atata m-a impins, atata m-a supravegheat, atata s-a interesat de mersul acestui roman, incat am fost obligat sa-l scriu si l-am scris de dragul ei... Ambigen. Apare in fine. Ce destin va avea?"

Dar tanara se visa muza si a plecat mai departe in pelerinaj literar, in bratele prietenului lui Sulutiu, Anton Holban, si el scriitor tanar, talentat si sarac, care a scris romanul „Jocurile Daniei” , adica povestea a doi tineri "care cred ca se iubesc si totusi nu-si pun nici o intrebare esentială". Dania nu era alta decat rasfatata Lydia, metamorfozata, din nou, in personaj de roman. Holban scria in cartea sa: „Nu sarutarile pe gura, care o emotioneaza intr-o asa de mare masura, ma conving de puterea dragostei ei, ci cand imi ia mana in fuga si mi-o saruta, inainte ca sa bag de seama si sa ma impotrivesc. Cu toata umilinta, ca si cum n-ar fi o fata dupa care se tin admiratorii, vedete de cinematograf. Si cu delicii, caci nu-si inchipuie ca gestul ei ar fi cu totul nepermis. Cand imi tine mana in mana ei, am impresia ca legatura dintre noi nu s-ar putea intrerupe". Sulutiu a turbat de gelozie si a rupt prietenia cu amicul sau, scriind in jurnalul personal: “Pe Holban il urasc, l-as insulta, l-as bate, l-as ucide.” si s-a razbunat scriind un pamflet intitulat „Licheaua sentimentala”. Pamfletul a trezit reactii in lumea literara, unii , precum Minulescu, chiar i-au aratat obrazul. Sulutiu a incercat o explicatie: "Am vorbit cu el vreo jumatate de ora. Nu stiu ce ciudate sentimente se impletesc in mine: il iubeam si il uram in acelasi timp. Adica nu pot spune ca-l iubeam. Dar mi-era drag stiind ca e ceva din apropierea Lydiei. Si simultan simteam un cleste strangandu-mi inima si ura napadindu-ma la gandul ca o iubeste si ca ea l-ar putea iubi".

Desi cei doi rivali doar au visat la nurii Lydiei, au rupt prietenia si au acceptat intr-un final ca frumoasa evreica ii insela, la propriu, cu Zaharia Stancu, nu la fel de boem ca cei doi, nici la fel de sentimental, nici macar inamorat. Acesta a avut tupeul sa se mute in casa parintilor ei, sa traiasca cu Lydia sub privirile tatalui ei, sa scrie si el romanul „Oameni cu jonen” in care a povestit intamplari picante si detalii compromitatoare din viata lor de cuplu, ca in final sa marjeze pe un santaj direct la tatal muzei. Dar batranul nu a cedat si l-a facut mat, prin urmare cartea a fost publicata, iar Lydia, rapid maritata cu un englez bogat. Holban avea sa moara la 35 de ani, Sulutiu s-a incapatanat sa nu isi ierte prietenul, fapt pe care avea sa il regrete ulterior. Singurul care si-a vazut de drum, netulburat, a fost Zaharia Stancu. Probabil ca el nu facea parte din tagma oamenilor cu joben!

Bibliografie:
http://qmagazine.ro/life-style/iubiri-de-scriitor-2/
http://www.taclale.com/viewtopic.php?f=20&t=2237
http://jurnalul.ro/special-jurnalul/holban-si-prietenul-lydia-si-mitraliera-122630.html

Baile Herculane- "cea mai frumoasa statiune balneara de pe continent"

Ma gandeam bunaoara ca ar fi bine sa imprumutam si noi anumite practici de la cei mai destepti decat noi, daca asta ne ajuta sa ne cunoastem tara si istoria mai bine.

Pe Travel Channel exista un obicei foarte frumos de a promova o tara sau un oras dupa lucrurile care ii dau valoare si o particularizeaza in mozaicul tuturor frumusetilor care exista pe lumea asta. Si cum iarasi am fost hoinar prin Banat, in loc sa incep cu dezamagirile, deci implicit cu prezentul, voi povesti despre glorie, deci despre istorie! In drumurile mele ratacite am ajuns intr-o statiune uitata, prafuita, naruita in sperante desarte si asteptari zadarnice. Se numeste Baile Herculane.

Ce-ar trebui sa stim despre o alta bijuterie uitata si ignorata a Banatului? Raspunsul este simplu:

·                     ca Aqua Herculis este denumirea latina a statiunii Baile Herculane;

·                     ca statiunea dateaza de aproximativ 2000 de ani si este una dintre cele mai vechi statiuni din lume si cea mai veche din Romania;

·                     ca se afla la o altitudine de 168m deasupra marii si aerul este puternic ionizat datorita izvoarelor termale si padurilor care o inconjoara;

·                     ca se afla la aceeasi latitudine cu Nisa si Venetia si se bucura de un climat mediteranean;

·                     ca sotul Imparatesei Sissi, Imparatul Franz Josef, a spus despre aceasta ca  “in Valea Cernei exista cea mai frumoasa statiune balneara de pe continent”;

·                     ca statiunea a fost vizitata de numeroase personalitati precum Goethe, Andersen, Imparatul Iosef al II-lea, Imparatul Francisc I si Imparateasa Carolina, de Imparatul Franz Josef si sotia lui, Elisabeta (Sissi), de Arhiducele Carl, iar mai tarziu, de catre Regele Carol al Romaniei si multi oameni de cultura si politici din perioada de dinainte de comunism;

·                     ca statiunea are cea mai frumoasa gara din Romania, construita in perioada 1878 si 1886, dupa planurile arhitectului A. D. Serres, in cel mai frumos stil baroc. Edificiul trebuia sa reproduca in modul cel mai fidel castelul de vanatoare al Imparatesei Maria Tereza din apropierea Vienei. Corpul central, decorat la exterior cu o cupola cu tigle multicolore, alcatuind frumoase figuri geometrice, este decorat in interior cu fresce reprezentand scene din mitologia romana. 

Acestea sunt puse in valoare de niste corpuri de iluminat superb realizate si de prezenta unui orologiu care i-a apartinut lui Paul Garnier. Pe peronul strajuit de colonade imbracate in liane, se afla montat pe perete un alt ceas al aceluiasi renumit ceasornicar.

Din pacate, din gloria de altadata s-a ales si aici praful. De cum cobori din masina sau din tren, saracia te apuca din toate partile si simti cum te doboara. Nu mai gasesti nimic din cocheta statiune de odinioara. Iar istoria isi ascunde si de data asta chipul, rusinata de prezentul caruia ii suntem martori. Deci haineti sa vedem ce a fost odinioara si ce este astazi!

Statiunea este amplasata in vestul tarii, pe malul raului Cerna, in judetul Caras - Severin. Prima sa atestare dateaza din anul 153 d.Hr. In timpul stapanirii Imperiul roman aici au fost ridicate Termele Herculi, (Ad Aquas Herculi Sacras).In timpul civilizatiei romane, statiunea a fost frecventata de catre aristocratia Romei antice, pentru puterile tamaduitoare ale izvoarelor termale descoperite aici. Acesta este motivul pentru care au denumit initial statiunea Aqua Herculis, punand-o sub protectia fiului lui Zeus, Hercules, patronul izvoarelor termale si al puterii si echilibrului dintre forta fizica si cea spirituala. In perioada romana au fost ridicate temple, viaducte, bai inchinate zeilor Hercules, Hygieia si Aesulap. Dintre toate statuile care i-au reprezentat odinioara pe zei doar una mai dainuie astazi, sapata adanc in stanca din Baile Romane. Din acea perioada inca se mai pastreaza apeductele, cateva statui si renumitele bai.

Dupa retragerea armatei romane, baile au intrat intr-un con de umbra si au rezistat eroic atat populatiilor migratoare, cat si ocupatiei turcesti. Dar aveau sa renasca o data cu trecerea Banatului in componenta Imperiului Habsburgic in anul 1717. Astfel, din 1736, in timpul generalului Andreeas Hamilton, fost guvernator al Banatului in timpul domniei Imparatului Carol al VI-lea, statiunea a inceput sa fie modernizata renovandu-se: baile, caile de acces, cladirile de referinta. Guvernatorul mentiona existenta termelor Hercules, Esculap si Higeea. A construit pavilioane de cazare, a introdus iluminatul electric, a construit calea ferata ce lega Timisoara de Orsova. Stilul baroc imbraca forme arhitecturale sobre si elegante, transformand statiunea intr-unul din locurile cele mai frumoase din Romania si din Europa.

Centrul statiunii, aflat astazi intr-o stare avansata de degradare si cunoscut sub denumirea de Pavilioanele Imperiale, a adapostit mai multe familii regale.

Vila Elisabeta a fost imobilul in care Sissi de Austria venea incepand cu primavara anului 1887 la cura termala pana in anul 1896. Acest imobil a fost darul Imparatului Franz Josef pentru frumoasa sa sotie, constructie care astazi este inclusa in patrimoniul monumentelor istorice. Vila a fost construita in perioada 1880-1882 dupa proiectul arhitectului Wilhelm Doderer (cel care a proiectat si Castelul Peles) in stil baroc.

Alt edificiu a reprezentat odinioara apartamentele Imparatesei Maria Tereza si a gazduit  balurile si dineurile la care luau parte capetele incoronate ale Europei. Nu departe de aceste cladiri de patrimoniu, ridicat din ordinul aceleiasi Imparatese Maria Tereza, se afla Foisorul Verde, amplasat de versantul muntelui, in apropiere de Domogled, dezvaluind o priveliste ce taie respiratia. Se pare ca aici obisnuia imparateasa sa urce si sa admire peisajul de o frumusete uluitoare. Un alt edificiu important este Baile Neptun, constructie ce dateaza din perioada 1883-1886 si care a fot ridicata dupa proiectul arhitectului Alpar. In momentul inaugurarii sale, acest complez balnear era cel mai modern, avand in componenta sa doua aripi care adaposteau 32 de cabine si doua bazine imbracate in marmura rosie cu apa termala sulfuroasa.

Faimosul Casino, construit intre 1850 si 1900, tot dupa planurile arhitectului Wilhelm Doderer, a reprezentat punctul de referinta al statiunii.

Cladirea era unica prin frumusetea ponticurilor si a picturilor murale. Spitalul pentru Trupa si Ofiteri a fost si el ridicat intre anii 1808 si 1810, fiind, asa cum ii arata si numele, spitalul militar care deservea subofiterii si militarii Regimentului de Granita Austriac.

Doua hoteluri reprezentau perlele acestei statiuni: fostul hotel Dacia si fostul hotel Ferdinand, ambele construite in perioada barocului austriac. Hotelul Dacia, cunoscut anterior drept Ospataria cea Mare, a fost ridicat intre 1812 – 1829, in vreme ce Ferdinand a fost construit ceva mai tarziu, intre 1860 si 1862.

Astazi mai regasim contururi in forme naruite si prafuite a ceea ce odinioara reprezentau splendorile statiunii. Singurul lucru neschimbat peste arcul timpului este apa termala sulfuroasa, atat de cautata pentru cei care sufera de reumatism, inca umpland strandurile 7 Izvoare, Hercules, Cerna si multe altele. Principalele izvoare care alimenteaza statiunea, Ileana, Iosif, Hercules, Regna Maria, Elisabeta, Fantana pentru Ochi si Izvorul Tamaduirii  sunt si ele martorele mute ale unor vremuri de glorie apuse. 

Din pacate nu au gura sa ne spuna ce-au vazut de-a lungul timpului, si nici sa ne certe pentru nepasare si indolenta. Daca veti scuza prezentul dand vina pe perioada comunista, trebuie sa stiti ca in acea perioada regimul a avut grija sa ii atenueze aerul cochet si aristocratic. Declinul adevarat a inceput insa dupa 1989. Multe din cladirile de patrimoniu au fost cedate unor oameni politici care au avut si au alte interese decat sa conserve istoria. Desi acestia s-au angajat sa investeasca in pastrarea patrimoniului arhitectural, cladirile au fost lasate sa cada. Iar cei care le-am dori salvate suntem putini si nostalgici, poate ineficienti in incapatanarea noastra de a mai salva ceva din ceea ce a fost odinioara “cea mai frumoasa statiune balneara de pe continent”

Biliografie:

http://www.baileherculane.ro/despre-orasul-statiune-baile-herculane/istoricul-statiunii-baile-herculane.html;
http://www.memoriabanatului.ro;
www.agero-stuttgart.de

Ce are in comun William Faulkner cu Romania???

" Faptele si adevarul nu prea au legatura intre ele! " William Faulkner

Banuiesc ca foarte putini dintre voi sunt familiarizati cu sistemul de titularizare in invatamant. Un sistem greoi, lipsit de transparenta procedurala, alambicat, lipsit de rezultate notabile de vreme ce nu este deschis performantei adevarate. Un sistem in care statul are grija sa nu fie penetrat de cei care nu sunt obisnuiti cu sistemul: adica sa taca si sa accepte.
Astazi am sa va spun pe scurt povestea mea, in care nu eu voi fi personajul principal, ci statul si birocratia lui! Am terminat Liceul Pedagogic, sectia educatoare, intr-un oras de provincie din inima Baraganului. Am urmat facultatea de Litere din Bucuresti, m-am maritat cu un banatean si am intrat prin concurs, in '90, in minunatul sistem de invatamant romanesc. Cum fusesem repartizata ca profesor de limba si literatura romana intr-o comuna in imediata apropiere a Timisoarei si aveam copil mic, am ales sa ma titularizez ca educatoare pana cand fiica mea avea sa mearga la scoala. Au fost 4 ani grei: aveam prima grupa de prescolari careia ii predam in limba engleza, lucram numai de dimineata, iar cand ajungeam acasa aveam program de meditatii cu copii de la 5 ani pana la studentii straini care inca mai veneau atunci in Romania sa urmeze o facultate. Aveam 26 de ani, castigam bine, munceam pe branci si uitam sa traiesc! Cand fiica mea a terminat gradinita, eram satula de emotiile admiterilor: la liceu, la treapta, bacalaureat sau facultate. M-am oprit din iures, mi-am dat demisia si am schimbat directia: m-am dus in privat! Am avut un parcurs greu, dar deosebit de frumos, cu multe satisfactii profesionale, dar mai cu seama financiare. A venit criza, s-a ales praful! De 5 ani ma uit cum cifra de afaceri se tot duce in jos si nu se mai opreste, cum clientii reduc bugetele din ce in ce mai mult, pana dispar de tot. Intr-o zi ma intalnesc cu o fosta colega din tinerete si, din vorba in vorba, imi spune:
"Iti mai aduci aminte cand aveai grupa in engleza si ce lucruri minunate faceai cu copiii? Hai, vino, ia optionalele de engleza, 2 ore pe zi, de luni pana joi. Zici ca ai timp, mai faci un ban, mai cunosti oameni! Iar parintii ar fi multumiti. Stiu eu ce faceai la clasa."
Ma duc acasa si ma gandesc: sa ma intorc? Cum ar fi o revenire dupa 18 ani intr-un sistem care actiona de-atunci ca un veritabil pat al lui Procust? Firea mea rebela se razvratise odinioara.
"Dar eu niciodata nu am fost docila si cuminte!" ii spun eu. Stimata doamna se uita amuzata la mine si imi zice "Si la noi s-au mai schimbat lucrurile, vino sa vezi!"
" Lasa-ma sa ma gandesc si te sun!" am zis eu, incercand sa scap cumva. Cateva zile mai tarziu am sunat, din politete, sa refuz propunerea, parca nu m-as fi intors. Doamna de la capatul firului, directoare cu vechime, diplomata si versata in arta comunicarii, a dat-o cum a dat-o pana m-a convins macar de proba sa incerc.
"Remuneratia e OK, te platesc parintii, nu intri sub canoanele noastre profesionale! Esti colaborator." M-a pus dracul si m-am dus! Si trebuie sa recunosc si ca mi-a placut! Ma jucam invatandu-i lucruri care ii bucurau! Copiii s-au schimbat, parintii la fel, sistemul la fel! Am vazut cariera unei educatoare , cu experienta si un comportament absolut profesional, efectiv distrusa de rautatea unei profesoare care isi aducea copilul la acea grupa! A fost un razboi al presei si televiziunilor pentru o JOACA, prezentata ca un act condamnabil, demn de blamat in piata publica! Toata activitatea ei de zeci de ani s-a spulberat sub furia unei nebune, gradinita si-a aratat vulnerabilitatea si a incercat timid sa se apere. Cate lucruri frumoase au fost sterse dintr-un gest. Si mi-am dat seama de un lucru: pe ea nu o apara nimeni! Statul da drepturi copiilor, parintilor, dar nu si cadrelor didactice! In final, tot parintii, satui de razbunarea unei orgolioase infumurate, au facut front comun in jurul educatoarei si respectabila profesoara si-a luat copilul si-a plecat! Atunci a fost prima oara cand m-am gandit: ce lume nebuna! Ce cauti aici? Si-am facut greseala sa uit. Dupa cateva luni, ma gandesc: de ce nu m-as intoarce? E frumos ce fac, imi place sa ma joc cu ei invatandu-i lucruri noi, programul mi-ar permite sa ma ocup si de activitatile mele private! La jumatatea lunii aprilie s-a publicat programa si programul activitatilor premergatoare titularizarii: perioada de depunere de acte, sesiunea de activitati practice , sesiunea de exament care urma sa fie in 30 iulie. Adica cu TREI luni inainte, in conditiile in care fiecare cadru didactic interesat merge zilnic la lucru, are si o familie de intretinut. Ma gandesc la mine, este OK, nu e chiar imposibil! Si nu pot sa nu ma intreb de ce, totusi, ministerul publica programa cu atat de putin timp inaintea examenului. Poate unele chiar ar vrea sa invete si sa se prezinte onorabil! Ne mai intrebam de ce perceptia asupra cadrelor didactice este una deplorabila. Ministerul le ajuta sa dea prost, cat mai prost. Ma apuc si imi caut materialele, ma apuc de invatat. Intr-o saptamana deja ministerul a schimbat procedurile. A reinceput stress-ul. In jurul meu se depuneau dosare de transfer de la o gradinita la alta, se depuneau cereri pentru  prelungiri de activitate de catre cele care aveau anii de pensionare. Al meu era clar impotriva! Pentru el mai rau de-atat nu se putea. Pentru mine era CEVA ce inca nu stiam ce!  Ma gandeam ca mai am 11 ani pana la pensie, ca, daca nu-mi placea, plecam din nou si imi vedeam de drumul meu mai departe! Imi fac dosarul, ma duc sa il predau. Cand ajung la centrul de predare, coada mare. Intreb doamnele care asteptau:
"Cine este ultima?" Nici un raspuns pret de cateva secunde, pana cand cineva, aproape soptind, imi spune:
"Puteti intra!" Ma uit nedumerita, coada, frate, ca la painea pe cartela. Intru, ma duc in fata comsiei, predau dosarul, iar, in vreme ce o doamna imi verifica actele, alta imi spune:
 "Dvs sunteti de acord sa va inregistrez actele?" Mirata, ma uit la ea si ii raspund:
"De-aia am venit!"
"Dar sunteti la numarul 13!"
"Conteaza? Cred ca dau examen, nu??? Daca stiu sau nu, nu tine de numarul de la inscriere!" Naiva de mine!!!! Doamna care imi verificase dosarul pana atunci, ridica ochii spre mine si ma intreaba:
"Veniti din privat?"
"Da!"raspund eu. Cea de langa ea, imi adreseaza si ea o intrebare, aproape compatimitor:
"Dar de ce ati plecat din invatamant?" Ma uit la ele amandoua si spun:
"Stiu de ce am plecat, nu prea sunt sigura de ce ma intorc!"  Prima reia discutia:
"De ce te intorci ca educatoare si nu ca profesoara?"
"Ca vreau sa lucrez in continuare si in privat! La clasa n-am timp: teze, extemporale, corijente, meditatii..." Se uita direct in ochii mei si imi zice, fara intentii rele:
"Scoate diploma de facultate, nu ne intereseaza pentru titularizare, le duci tu la angajare, acum doar complica dosarul. Ai liceul pedagogic, vrei sa concurezi ca educatoare, nu ne zapaci". Scot fisele de inscriere, cererile, le refac , imi scot diploma cu studiile universitare si-l predau. Iau ei dosarul, eu ma urc in masina si plec, ajung acasa, parchez masina si suna telefonul!
"De la centrul de inscrieri suntem, nu e bun dosarul. In actul Dvs de transfer si in cartea de munca scrie institutoare, asta presupune studii superioare, iar la dosar nu avem acte doveditoare ca ati terminat o facultate. Veniti dvs luni cu ele sa refaceti dosarul".
Luni de dimineata ma duc, iarasi coada. Pe hol, trei doamne mai tinere, proaspat aterizate din Spania si Italia, vorbeau langa mine:
"Te-ai apucat sa inveti?"
 "Am invatat eu o limba straina in 2 luni ca sa iau interviul si sa ma angajez in Spania si nu invat aici in romana sa iau examenul!" Ma uit la ele si ma bucur. Taci ca se intorc acasa cu alta mentalitate, imi zic eu in gand, se schimba Romania! As!
Intru din nou, completez iar 8 pagini de cereri, bag diplomele la loc, ma fac iar cu studii superioare. A treia zi, suna din nou telefonul:
"Nu e bun dosarul, ne trebuie o adeverinta de la locurile de munca unde ati lucrat din care sa rezulte vechimea in invatamant!"
" Dar aveti copia cartii de munca la dosar!"
" Nu e suficient, trebuie si adeverinta care sa ateste vechimea in invatamant!"
" Dar gradinitele in care am lucrat la inceput sunt in alte judete si nu mai exista: casele de copii s-au desfiintat, la fel gradinitele cu program de 4 ore!"
" Nu stiu cum faceti, dar avem nevoie de adeverinta. Mergeti dvs la gradinita din Timisoara unde ati lucrat ultima data sa va dea adeverinta pentru toata perioada, inclusiv pentru celelalte locuri unde ati lucrat in invatamant". Merg, explic, fac copii, cereri, primesc adeverinta. O duc!
"E ok dosarul?"
 "Acum este bun!"
"Sigur?" intreb eu.
"Foarte sigur"
Miercuri suna din nou telefonul, a patra oara:
"Nu e bun dosarul! Va rog sa veniti la centru!"
"Acum ce mai are?"
"N-aveti restul de acte avizate conform cu originalul"
"Scrie pe fisa: acolo unde este cazul! Adica doar cele care lucreaza intr-o unitate de invatamant trebuie sa le avizeze in unitatea unde lucreaza. Eu vin din privat! Pentru cazurile de acest gen nu exista mentiuni"
"Veniti sa vi-l avizeze directoarea liceului nostru"
Joi de dimineata merg din nou. Intru la directoare, amabila, draguta, eu cu nervii intinsi la maximum. Zambeam, dar nu era zambetul meu. Mai mult ca sigur, credea ca sunt timida. De fapt eram turata si turbata! Rau! Ma gandeam: ce nebunie pentru o tampenie! Se uita la mine si imi zice: "Va intoarceti la dragostea dintai?" Dau din cap aprobator si ma gandesc: "Nici macar putin indragostita n-am fost vreodata!" Ma intorc sa duc dosarul, alta  ma ia in primire si imi spune aproape confidential ca dosarul a creat dispute. Este nevoie de profesori calificati la clasa , e plin sistemul de suplinitori necalificati si nimeni nu intelege de ce ma duc pe post de educatoare. Ca exista posibilitatea sa fiu obligata sa iau post de profesor! Ma zburlesc toata: "Ce drac de tara este asta? Nu ma intereseaza post de profesor! Eu lucrez in privat si nu am de gand sa renunt la statutul meu de liber profesionist! " Intreb:
"Adica nu conteaza ce vreau eu?"
"Pai conteaza in masura in care ce vreti dvs coincide cu nevoile inspectoratului!" Fac ochii cat cepele.
"Adica vreti sa spuneti ca pot sa ma duc in examen, sa il iau si sa fiu obligata sa refuz postul???Dar am drepturi. Traim intr-o tara democratica ! Nu ma poate obliga nimeni sa lucrez pe un post pe care nu il vreau!" Las din nou dosarul si plec ingandurata. Il sun pe-al meu, ii povestesc revoltata, iar el imi zice si mai suparat:
" O sa faci un drac! O sa iei examenul si te vor da afara cand o sa le spui tu ca ai drepturi si vrei alt post decat cel pe care ti-l dau ei!" Ma gandesc: logica bugetara! Alt minister, dar aceeasi presiune, aceeasi nebunie! Cum sa ma dea cineva afara inainte sa ma angajeze? Renunt sa mai inteleg. Ma duc din nou acasa. Vineri, in 17 mai, s-a incheiat perioada de inscrieri. Rsuflu usurata. Telefonul n-a mai sunat.  Pana ieri , adica marti, cand a sunat din nou:
"Nu e bun dosarul!" Am crezut ca explodez!
"De ce????????????????????????"urlu eu in telefon
"Nu tipati la mine! vine raspunsul de la celalalt capat al firului. Nu sunt eu de vina, eu repet ce spune inspectoratul! Aveti nevoie de fisa matricola de la liceu!"
"Am terminat liceul in '82, atunci nu se eliberau fise matricole! Sa intoarca pagina cu diploma de liceu si vede mediile pe fiecare an de studiu si notele de la examenul de bacalaureat! Asa era legea atunci!" 
"Irelevant! raspunde vocea.
"De ce?" intreb eu inca incercand din rasputeri sa cuprind cu mintea nebunia! 
"Nu aveti notele mentionate la disciplinele psiho-pedagogice! Trebuie sa dovediti competentele psiho-pedagigice."
"Pai dau un examen dupa ce trebuie sa trec de o proba practica, la clasa. In plus, aveti fisa matricola de la o diploma superioara, care tot pentru invatamant m-a pregatit si pe care am absolvit-o. Sunt materiile acolo cu notele: pedagogie, psihologie, practica pedagogica!"
"Irelevant. Notele respective atesta pregatirea dvs in invatamantul scolar, nu prescolar. Asta trebuie sa faceti pentru ca asa cere inspectoratul scolar!"
"Pai eu am terminat in Ialomita! Peste 3 zile se incheie validarea. Cand sa mai rezolv asta???"
"Sunati la ei, rugati sa v-o trimita, altfel nu se poate! Sau concurati pe post de profesor"
"NU vreau ca profesor!"urlu eu! Mintea imi alearga cu viteza luminii si spun aproape mecanic mai departe: "Dar in '90 am intrat in Timisoara tot prin concurs. Nu mi-a cerut nimeni fisa matricola. Sa gaseasca inspectoratul o rezolvare! M-a mai validat o data."
"Rezolvati dvs, va rog, cu foaia matricola. Eu v-am transmis mesajul lor!"
Sun disperata in Ialomita la liceu, alta voce: "Faceti Dvs o cerere in scris, inregistrati-o la secretariat si in termen de 30 de zile v-o dam personal! Asa prevede legea. "
"Sunt in Timisoara, la 750 de km, am nevoie de ea pana vineri , adica raspoimaine, cand se inchide perioada de validare!" "Nu se poate!"
Am inchis turbata telefonul si, tremurand, m-am gandit: Ce mama dracului faci tu, mai fraiero, cu viata ta???? Si-am renuntat! 

Ei bine, Romania l-a dovedit inclusiv pe Faulkner in materie de nebunie!

"Sfarsitul intelepciunii este acela sa visezi suficient de maret cat sa iti pierzi visul in goana dupa el!"  spunea odinioara Falukner. Cata dreptate avea. Oare se gandea la Romania????

Aveti grija, voi, cei care credeti ca tara asta merge in directia care trebuie!

Amurgul iubirilor pesimistului realist - Emil Cioran si Friedgard Thoma

Va mai amintiti celebrele citate din operele si interviurile lui Emil Cioran in care descrie singuratatea in termeni apocaliptici? Un nihilist melancolic, obsedat de problemele existentiale, autorul silogismelor amaraciunii, al tratatului de descompunere, care si-a scris opera stand cototat pe culmile propriei sale disperari? In pargul toamnei, logosul si-a schimbat verbul si s-a incarcat de emotie. Ce uimiti am fost cei care il iubeam si il citeam sa gasim in amurgul vietii un alt fel de context, liric, delicat, introvertit. Citatele de dragoste, venite din partea unui pesimist care vorbea despre tot ceea ce este lumesc in termenii unei realitati greu digerabile, ofereau emotie si invitau la meditatie:

"De chinurile iubirii te poţi scăpa' dizolvându-le în muzică. în felul acesta, îşi pierd într-o imensitate vagă tăria lor fierbinte. Când pasiunea-i prea intensă, sinuozităţile wagneriene o destramă în infinit şi-n locui chinului precis te legeni vaporos într-o disoluţie orizontală, te-ntinzi tomnatic pe deşertul unei melodii...Wagner - muzică a nesfârşitei neîmpliniri - se acordă suspinului arhitectural şi cenuşiu al Parisului. Aici piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete şi dorinţi..., iar străzile se întâlnesc spre a-şi împărtăşi taine, ce nu sunt totuşi străine unui ochi întristat. Şi când azurul împânzit al Parisului pare a-şi fi condensat aburii în sonorităţi, tălăzuirea de motive wagneriene se-ntâlneşte undeva cu cerul. Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al pietrei (...) Tot mai mult mă conving că oamenii nu-s decât obiecte: bune sau rele. Atât. Şi eu sunt oare mai mult de un obiect trist? Câtă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din neliniştea ta o culme? O materie căreia îi e ruşine de ea însăşi rămâne tot materie... Şi cu toate acestea... într-o lume de mărăcini, parcă sunt o salcie ce-şi plânge crengile spre cer. Când mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima? Şi verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide când sângele a orbit? Ce negură spintecă măruntaiele şi ce ziduri se dărâmă în ţesuturi? Şi oasele spre cine urlă în văzduh şi văzduhul de ce-mi apasă mâhnirea grăbită înspre nimic? Şi ce chemare spre înec îmi împinge gândurile spre ape moarte? Dumnezeule! pe ce frânghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să-mi sfărâm trup şi suflet? Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Şj le au, fiindcă n-ar avea ce face cu absenţa lor de fiecare clipă. Numai poetul este cu el şi în el. Şi lucrurile nu-i cad toate perpendicular pe inimă? "În fapt, m-aţi vindecat de plictiseală! Vremea care a trecut de la apariţia dvs. a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele dvs. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiété continuă cu privire la nestatornicia dvs, dar nu mă pot consacra liniştii. Mai bine iadul cu dvs. decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil". 

Cioran avea atunci 70 de ani, iar muza sa, " blestemul sau indispensabil" cum avea sa o numeasca, jumatatea varstei lui si se numea Friedgard Thoma. Cititoare fidela a scrierilor sale, tanara nemtoaica, mama unui fiu de 10 ani, profesoara de franceza si doctoranda in filozofie, a facut greseala de a-i scrie scriitorului o scrisoare pe adresa editurii, contrariata de maniera in care Cioran  "scria obraznicii tonifiante, dar care n-aveau asupra mea nici un efect distructiv“. Surprinzator, Cioran i-a raspuns vreme de 10 ani. Si, cine nu crede in iubire, ar trebui sa aiba grija! Vorba englezilor: ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa ti se-ndeplineasca! Dar, zic eu, mai bine ai avea grija si la ironia vietii, ca, de nu esti atent, iti face-n ciuda si-ti arata ca nu decizi intotdeauna ceea ce ti se intampla. Cioran avea o legatura veche cu Simone Boue care, desi neoficializata, era considerata ca un pseudo-mariaj. Asta nu l-a impiedicat pe Cioran, in perioada senecturii, sa se indragosteasca lulea de tanara aspiranta intr-ale spiritualitatii. Iata cateva dintre scrisorile pe care cei doi si le-au trimis in perioada 1981-1991:

"Draga Friedgard,
…M-am gandit la Dumneavoastra si la tot ce ar fi putut sa se intample in noapxea de joi…daca nu v-ati fi impotrivit. V-am auzit suspinand si plangand. Mai bine de o ora in mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie incat a trebuit sa ma scol ca sa nu-mi pierd mintile. Am discutat prea mult si am inteles dependenta mea senzuala de Dumneavoastra in toata claritatea ei abia dupa ce v-am marturisit la telefon ca as vrea sa-mi ingrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastra. Ce mortale pot fi anumite lucruri...Acum as vrea sa ma adun putin, mi-e frica de decepxii viitoare si de gelozia teribila. Imaginea inevitabila a convietuirii Dumneavoastra cu prietenul in timpul acelor blestemate zile de Pasti si dupa aceea, este mai mult decat pot suporta. Ca sa ma sustrag acestui chin trebuie sa incerc sa-mi depasesc obsesiile si pe cat imi e posibil sa ma gandesc altfel la Dumneavoastra. …EMC"

"Lausanne/Ouchy, 12 mai, 1981
Chere Friedgard,
Va mai amintiti de plimbarea atat de apropiata pe marginea lacului ? Din cauza frigului, azi dimineata nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodata in viata nu am varsat atat de multe, fara cea mai mica posibilitate de a rade. Nu mai inteleg ce caut pe  lumea asta in care fericirea ma face si mai nefericit decat nefericirea. Pentru mine ati devenit atat de importanta, incat ma intreb cum va sfarsi intalnirea noastra. As vrea sa evedez cu dumneavoastra intr-o insula parasita si sa plang toata ziua… Cum as fi putut sa-mi imaginez ca voi suferi atat din cauza Dumneavoastra ?…Tot ceea ce ma tine departe de Dumneavoastra e exil….Si totusi declinul meu datorita Dumneavoastra imi este necesar si nesperat.
Al Dumneavoastra Cioran"

"Koln, 14.05.1981, ora 16
Dragul, dragul meu calator,
Tocmai ati telefonat cu vocea Dumneavoastra  febrila, aspra si trista. Cum as putea sa ripostez la scrisoarea Dumneavoastra atat de coplesitoare din Lausanne-toate formularile frumoase palesc  in fata adevarului Dumneavoastra de pe malul lacului.Cercul se ingusteaza atat de mult, as vrea sa arunc totul in aer: sotia sau prietena Dumneavoastra care e cu ochii numai pe noi( si pentru mine a fost o lovitura sa aflu ca aveti o legatura atat de stransa): pe urma prietenul meu, Walter, de care trebuie sa ascund totul. As dori-ca sa-l citez pe Lenz-sa var lumea dupa soba, pentru ca totul e asa de mic, asa de stramt. Dar pana si cele doua zile intense cu Dumneavoastra mi-au fost prea aproape sau Dumneavoastra mi-ati venit prea aproape… In cuvinte si scrisori ma simt mai acasa cu Dumneavoastra decat in gestica nonverbala a afectiunii.M-ati aruncat in imediatetea univoca a unei relatii fizice, cand eu voiam duplicitatea erotica a legaturii spirituale…
A Dumneavoastra, Friedgard"

Pe 26 mai 1981, Cioran ii raspundea:
"Am incercat-prin toate mijloacele-sa Va uit.Dar, vai, nu mi-a reusit.C"

 

„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi...dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeuna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie „perversă” pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare”. 

„De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră şi nu mă pot gândi la nimic altceva. Aş vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi: Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele...”

„A sunat telefonul. Vreau să sper că aţi sunat Dumneavoastră. Venea de undeva dintr-o lume atât de îndepărată şi atât de apropiată ca – pentru mine cel puţin – dintr-o fericire fără fund. Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aş dori să mor împreună cu Dumneavoastră cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu. Fireşte trebuie să fiţi şi Dumneavoastră de acord şi să renunţaţi pe veci la linişte...Aş avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse...”

„Starea de a fi singur era religia mea. Şi, într-adevăr, eu m-am simţit întotdeauna singur – fireşte, cu unele execepţii: cea mai ciudată e cea de acum. Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată. După ce am vorbit ani în şir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea trebuia să fiu pedepsit într-un fel, şi chiar sunt, dar nu regret”.

„Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”.

„Cât regret că nu am aşternut pe hârtie în fiecare zi, nu, în fiecare ceas, de când vă cunosc, ce reprezentaţi pentru mine! Cele mai contradictorii impresii pe care o fiinţă le-a simţi vreodată. Şi totuşi, puse cap la cap, ar putea avea o unitate, o secretă convergenţă: frica teribilă că v-aş putea pierde”.

„Ieri noapte, când mă plângeam de proba rupturii care e lozul meu, mi-ai spus ceva curios: „Altfel v-aţi fi plictisit”. Şi e adevărat. În fapt, m-aţi vindecat (deocamdată?) de plictiseală. Vremea care a trecut de la apariţia Dumneavoastră a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută şi atât de impregnată de Dumneavoastră, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele Dumneavoastră. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiete continuă cu privire la nestatornicia Dumneavoastră, dar nu mă pot consacra liniştii. Pur şi simplu, nu sunt în stare să trag concluziile susceptibilităţii mele. Mai bine iadul cu Dumneavoastră decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil”.

"Draga Friedgard, e dimineata devreme. N-am putut sa ma zvârcolesc în pat ca un vierme, a trebuit sa ma scol, ca sa va trimit o lista a pacatelor mele. Ieri mi-am accentuat lehamitea, un cafard cumplit. Cerul era nefiresc de albastru, am facut o plimbare inutila, am vrut chiar sa intru într-o biserica (Saint Sévérin), mi-am cumparat o carte despre Trappisti si n-am putut s-o citesc (...) Mai bine de o ora în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit sa ma scol ca sa nu-mi pierd mintile. Am înteles dependenta mea senzuala de Dumneavoastra în toata claritatea ei abia dupa ce v-am marturisit la telefon ca as vrea sa-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastra. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Ati fost oarecum speriata când v-am vorbit de o înclinatie perversa pe care mi-o stârneste trupul Dumneavoastra. Pervers nu a fost cuvântul potrivit; am vrut sa spun arzatoare".

"Ati devenit centrul vietii mele, zeita unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire si nefericire întâlnita vreodata. Dupa ce am vorbit ani în sir cu sarcasm despre asemenea... lucruri ca iubirea, trebuia sa fiu pedepsit într-un fel, si chiar sunt, dar nu regret. Punctul principal al programului meu e disolutia". Iar curând apoi: "Desi am iubit viata patimas, am gasit-o totusi lipsita de sens. Acum mi se pare total lipsita de sens - fara Dumneavoastra".

” Intins pe covorul balcanez si plin de amintiri exacte, m-am lasat prada unor ganduri nebunesti (!) din care nici cvartetul lui Schumann n-a reusit sa ma smulga. Doar vocea Dumneavoastra a putut sa faca aceasta minune.Iata am si devenit un alt om – cel care a ras atat de mult impreuna cu Dumneavoastra in timpul acestei intamplari unice.Niciodata nu am prevazut ca in acest moment al existentei mele cineva ar fi putut sa joace un asemenea rol.Oboseala parea a-mi fi singura camarada.Ea chiar si este, dar, din fericire, ii faceti o concurenta periculoasa..Sunt vulnerabil si nimeni nu ma poate rani atat de usor ca Dumneavoastra.E de ajuns un cuvant.Indispozitia care a pus stapanire pe mine azi dupa masa a fost ingrozitoare.Mi-ati spus unele lucruri neplacute in cafeneaua aia blestemata – inaintea despartirii! Dar sa nu mai vorbim despre asta."

"Azi la trezire voluptatea de a-mi aminti.Si apoi, imediat vocea Dumneavoastra. De cand va cunosc cred in PROGRES – din cauza telefonului. Desi nu am devenit un adorator al mersului inainte, vreau sa spun ca nu as judeca niciodata un scriitor dupa ideile lui politice. Imi este indiferent daca Chateaubriand a fost reactionar sau nu, ma intereseaza femeile din jurul lui, mai ales sora sa, Lucile, si apoi gracila Madame de Beaumond. Ultrapolitizarea spiritelor e o catastrofa fara egal. Mai bine diletantism decat ideologie, mai bine sa nu depinzi de nimic. Dar de ce nu sunt vizavi de Dumneavoastra un diletant?Ochii, ochii Dumneavoastra au facut din mine un fanatic. Ce dulce* cadere.
Al Dumneavoastra C.
*data viitoare am sa folosesc un adjectiv mai bun”

N-ar trebui sa ramaneti cu impresia ca viata lui ar fi fost una austera, pentru ca ar fi total neadevarat! Cioran a iubit femeile atat in generalitatea speciei, cat si in particularitatea formei gratioase, dar doar una i-a fost aproape mereu, indiferent de stare, de declaratie, de timp si moment: Simone Boue, o femeie frumoasa, desteapta, cu o cariera stralucita, cu venituri frumoase, care isi permitea sa intretina financiar si sa iubeasca in modul sau unic si devotat un filozof original. Nici macar tanara nemtoaica nu a avut indrazneala de a-si publica intreaga corespondenta cu Cioran pana cand Simon nu a plecat din aceasta viata. Opt dintre scrisorile lor nu le veti gasi in carte si nici in interviurile pe care aceasta le-a dat ulterior aparitiei cartii! O sentinta judecatoreasca spune ca , in cazul publicarii lor, Friedgard ar fi obligata sa plateasca mostenitorilor de drept ai lui Cioran o despagubire de 50.000 de euro! M-am intrebat: oare ce contin aceste scrisori??? Nu vom sti niciodata. Intimitatea , ca si curiozitatea, are pretul ei! Cioran intotdeauna si-a "adjudecat" rolul scriitorului singuratic, condamnat la o asceza autoimpusa, iar Simone a acceptat tacuta si ingaduitoare negarea prezentei sale in fata presei si a lumii intregi. Constienta de existenta altei femei in viata lui Cioran, Simone a acceptat sa isi intalneasca rivala si a avut curajul sa o placa. Gestul a marcat-o pe Friedgard care, din acel moment, n-a mai acceptat perpetuarea erotismului in relatia lor, obligandu-l pe filozof sa isi readuca sentimentele in limitele unei prietenii fara alte implicatii decat cele intelectuale. Cioran avea misterele sale, iar unul dintre ele era tocmai relatia lui cu Romania, tara pe care o iubea si o ura in egala masura. El a refuzat sa mai vorbeasca romaneste si si-a scris opera in franceza. Vorbea rareori despre simpatiile sale politice din tinerete si mai putin despre drumul pe care o apucase Romania.

Daca v-am starnit curiozitatea, va recomand sa cititi cartea  „Pentru nimic in lume. O iubire a lui Cioran“, in traducerea Norei Iuga, publicata in 2005 la editura Est. Desi Gabriel Liiceanu nu a fost de acord cu publicarea corespondentei lui Cioran cu tanara Friedgard, eu cred ca merita citita. Liiceanu respecta intimitatea unuia dintre cei mai iubiti scriitori romani si francezi, eu imi hranesc curiozitatea din operele si din viata lor privata. Decat articolele din Cancan, mai bine mai invatam ceva util! Spun eu!

Camil Petrescu si enigmatica doamna T

Femeia… Eterna poveste misterioasa pentru care barbatii sa dau de ceasul mortii sa o inteleaga. Si, cum niciodata nu reusesc, si-au gasit o ocupatie: sa o admire, in speranta ca, poate, din neatentie, cine stie?, se mai impiedica si cade. Poetul Tudor Arghezi, publica intr-o duminica din anul 1930 in Bilete de papagal: "Vezi, ca nu esti frumoasa ca o actrita, ca o cantareata, ca o femeie. Esti o bijuterie, albastra in lumina ochilor, cu mozaicuri, cu metale si cu vapseli imposibile in sangele dumitale, daca ai. Trebuie sa fii din sticla si azbest. Trebuie sa fi venit de prin minerale si o sa intrebam daca nu mirosi a platina sau a chihlimbar. Vezi, curata ca o scoica si iute ca o biciusca agera si zvelta, dumneata esti mai mult decat o actrita si personagiul dumitale tine dincolo de marginile unei piese de teatru, in care te pui sa joci ca intr-o fresca de biserica. Daca ai fi fost fata mea, te-as fi inchis intr-o vitrina si as fi pus langa dumneata icoana ierodiaconului Stefan si un ciubuc de lemn de cires. ti-as fi dat sa rontai margaritare si sa te adapi dintr-un flacon cu parfum de rasina". Asternea aceste cuvinte cu multa retinere si diplomatie de vreme ce colegii sai de breasla si de atente preocupari literare nu se sfiau sa fie mai directi si mai insistenti. Unii i-au facut declaratii, altii i-au dedicat opere dramatice. Mihail Sebastian a scris pentru ea “Jocul de-a vacanta”, iar Tudor Musatescu – Visul unei nopti de iarna. Criticii si presa au rasfatat-o in epitete si metafore, in cuvinte rasucite, atent mestesugite. Camil Petrescu i-a citit din opere, in vreme ce Rebreanu a infruntat la scena deschisa protestul unui grup de antisemiti ce o huiduiau la o premiera.

Dar cine era muza, probabil va-ntrebati! Era actrita Leny Caler, una dintre tinerele admirate si ravnite din Bucurestiul anilor ’20 - ’30 si care avea sa paraseasca Romania 20 de ani mai tarziu, plecand definitiv la Berlin. Frumoasa diva avea atunci 26 de ani, iar frumusetea ei cuminte si copilaroasa starnea admiratia barbatilor si femeilor deopotriva. Nu intelegeam ce avea special aceasta tanara pana cand am citit relatari ale unor intamplari in care eroinele erau adevaratele dive ale teatrului romanesc de atunci, printre care si Elvira Popescu care a desemnat-o sa o inlocuiasca in spectacolele in perioada cat a fost plecata la Paris. Povestea ei am descoperit-o si citit-o intr-o carte luata de pe rafturile unei librarii ambulante din centrul Timisoarei. Se numeste “Artistul si oglinda”, publicata la Editura Dalsi in 2002. Faimoasa Leny , poreclita “Calaruta”, alintata cu “caraghioasa mica”, isi interpreta rolurile cu candoare si prospetime, roluri fara pretentii, bucurandu-se de fiecare personaj interpretat si de fiecare spectacol ca de ultima oportunitate. Nascuta intr-un mediu modest, copilaria si-a parcurs-o prin repetate plecari de-acasa, lucrand in spitalele armatei sau jucand rolul orfanei in cautarea unor parinti adoptivi milostivi si reveniri sporadice la scoala. La 12 ani cutreiera targurile din provinciile prafuite cantand alaturi de o trupa ambulanta. Acesta a fost momentul decisiv, caci fiecare pas o aducea mai aproape de capitata unde rol cu rol cucerea tot mai multe ropote de aplauze. Leny a avut o singura dragoste in viata, iar numele lui a fost Scarlat Froda cu care avea sa se marite si sa-i stea alaturi vreme de 40 de ani. Criticul Scarlat Froda era un barbat cu avere, conducea o gazeta si avea un viitor. Dar pana la aceasta casatorie, viata ei a avut un alt parcurs.

Se zice ca intre frumoasa actrita, aflata in perioada de lansare, si scriitorul Camil Petrescu s-ar fi consumat o poveste de amor. Scriitorul ar fi vazut-o intr-un spectacol si-ar fi scris un articol laudativ. Leny avea sa rememoreze momentul intalnirii lor ulterioare: "Eram emotionata, curioasa foc sa cunosc un ziarist, poet si romancier, primul care a scris intr-un ziar despre mine. Mare mi-a fost uimirea cand am vazut in fata mea un tinerel, mic de statura, dar bine legat, proportionat, cu par blond-saten, cu o frunte inalta, putin bombata, cu sprancene bine marcate, de sub care ma priveau doi ochi de un albastru neverosimil, ca de margea, nu prea mari, dar vii, inteligenti. Ma privea zambind copilareste, dulce. Am zîmbit si eu, incantata ca aveam in fata mea un barbat care parea atat de tanar, nu un scriitor cu aer grav, a carui seriozitate m-ar fi inghetat. Ne-am placut si ne-am simtit bine impreuna din primul moment". Camil a iubit-o si a slefuit-o incercand sa o transforme intr-o doamna: "Venea mereu cu cate o carte noua, imi cerea sa-i explic ce-am inteles din cartea precedenta. Era un examen destul de greu pentru mine, care nu intotdeauna intelegeam ce citeam. Camil imi dadea, cu rabdare, explicatii, ma invata sa gandesc si sa inteleg sensurile mai adanci ale lecturii. Cand reuseam, ma lauda, dar cand mergea mai greu se infuria si-mi spunea uneori vorbe grele, jignitoare. Era un profesor destul de sever, dar nu ma suparam pe el, ştiam ca are dreptate. Indiscutabil, cei doi au avut o relatie amoroasa de vreme ce tot ea povestea un eveniment petrecut in Mangalia, unde mersese impreuna cu acesta. In timp ce stateau la masa impreuna cu un avocat, Leny gusta din prajitura acestuia, fapt care l-a enervat atat de tare pe scriitor, incat acesta s-a ridicat de la masa si a plecat imediat la Bucuresti. “Dupa una din certurile noastre, pentru a sterge cuvintele jignitoare, aspre, pe care mi le spusese, mi-a trimis un buchet de flori. Din pacate, eu nu eram acasa, nu era nimeni ca sa le primeasca. Mi-a scris a doua zi: «Florile intoarse din drumul lor spre tine au inflorit la mine, sub privirile mele triste...»". Al doilea episod este mult mai elocvent de vreme ce tanara relata despre crizele de gelozie ale scriitorului astfel: "era atat de suspicios in gelozia si in mandria lui, incat a stat o data o noapte intreaga in fata usii mele inchise, banuindu-ma ca sunt acasa si nu vreau sa deschid. Eu dormisem la o colega bolnava si am ramas stupefiata cand l-am gasit dimineata asteptandu-ma pe treptele din fata casei, palid si obosit".

Pentru cine a citit memoriile celor doi nu este greu sa o recunoasca pe Leny in toate personajele feminine camilpetresciene. O regasim si in vulgara si infidela Emilia, dar si in rolul delicat, aproape liric, al doamnei T. Descrierea ultimului personaj este izbitor de asemanator putinelor imagini care au rezistat vremii. Dar la fel de elocventa este asemanarea cu Emilia, daca plasam personajul in vartejul geloziilor furtunoase ale autorului. Cand a decis sa se marite cu Froda, Camil Petrescu a fost dezamagit: "Femeia aceasta mi-a dat halucinatia unei desavarsiri. Aceasta halucinatie n-o pot rupe din mine, fara sa rup si fire de carne (…) ea are tot dreptul. Si pe urma trebuie sa fiu rezonabil. Ceilalti – si ei schimbati cu randul – au bani...".

Leny era modesta, isi iubea pianul, cartile, patefonul si placile, rochiile si palariile, dar si mai mult isi pretuia amintirile, scrisorile de dragoste de la toti cei care o curtasera si oftasera in tacere gandindu-se la ea. In timpul razboiului din 1944, cand casa unde isi avea locuinta a fost bombardata, Mihail Sebastian a insotit-o, scormonind prin muntii de moloz, in speranta ca isi va gasi lucrurile dragi. Vantul umfla o parte dintre scrisorile ei in vant, iar trecatorii curiosi le citeau in graba mirati. Se simtea goala, expusa curiozitatii celor care ii scormoneau prin iubirile ei tacute. Este evident faptul ca Leny a fost atrasa de Camil Petrescu, mai mare cu 10 ani decat ea, dar nu l-a placut in acelasi mod pe Mihail Sebastian.

Ii placea cum scria, dar tanarul cu 3 ani mai mic decat ea nu o atragea. In plus, era deja femeie maritata. "In entuziasmul si in graba tineretii mele, n-aveam dorinta mai vie decat sa cunosc, cat mai curand, autorul al carui scris mă fermeca, ma tulbura chiar. Si, intr-o buna zi, mi-a fost prezentat. Am fost surprinsa si – de ce sa nu marturisesc – chiar putin dezamagita cand l-am vazut. Nu-mi venea sa cred ca tanarul din fata mea, timid, stangaci, cu o infatiaare insignifianta, este autorul, talentatul autor al articolelor din ziare, al nuvelelor care ma incantasera. N-aveam atunci de unde sa stiu ca Sebastian, timid din fire, era si mai intimidat de prezenta mea. Ma vazuse pe scena si aveam pentru el – ca pentru orice tanar spectator – mirajul actritei de succes pe care o admirasera". Acesta a iubit-o nebuneste si nu s-a sfiit sa noteze: "Aveam aseara, plecand de la Leni, sentimentul ca, daca m-as sinucide in chiar noaptea aceea, as face-o impacat, aproape cu voie-buna... N-am să-i pot explica niciodata cat de mult inseamna – sau putea sa insemne – ea pentru mine. Si nici eu nu-mi dau seama daca o iubesc cu un mare amor sau cu ultimele mele rezistente de viata". Complicat este amorul, mai cu seama cand il traiesc altii!

Biografie:

http://www.revistavip.net/Arhiva_RevistaVIP/Cine-i_in_patul_lui_Camil_Petrescu_/48/606/Pagina1/;
http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/redescoperirea-romaniei/camil-petrescu-trofeu-al-frumoaselor-vanitoase-517330.html;
http://qmagazine.ro/life-style/iubiri-de-scriitor-2/;
http://www.revistavip.net/Arhiva_RevistaVIP/Cine-i_in_patul_lui_Camil_Petrescu_/48/606/Pagina1/