Palatul National din Queluz -Versailles-ul portughez

In penultima zi de concediu eram deja panicata ca nu voi apuca sa vad macar minimul dintre obiectivele turistice pe care intentionasem sa le vizitez. Unul dintre acestea se afla la 15 km de Lisabona, intr-o localitate mica, Queluz, care gazduieste unul dintre cele mai frumoase (desi mai potrivit mi se pare duioase) palate pe care le-am vazut, carora turistii ii spun Versailles –ul portughez. M-am urcat singura dis-de-dimineata in tren propunandu-mi sa vizitez Queluz-ul, ceea ce mai ramasese nevazut in Sintra si sa termin de vizitat Belem-ul. Era o nebunie, stiam, dar eram totodata si extrem de determinata sa imi urmaresc programul pe care mi-l facusem. Prietenii mei alesesera sa mearga la Cascais si Estoril, deci eram singura cuc. M-am urcat in tren in L:isabona si in aproximativ  o jumatate de ora am ajuns in Queluz. Cand am iesit din gara, am gresit drumul spre centrul orasului si am nimerit in plin ghetou ca in filmele americane. Munti de gunoie urmareau trotuarul de-o parte si de alta, grafitti-ul imbraca zidurile blocurilor, tinerii de culoare stateau stransi inca de la prima ora a diminetii in grupuri jucand carti pe capota unei masini sau ascultand muzica tare.  Strazile erau realmente pustii, nici picior de alb sau vreo femeie. Inaintam oarecum cu teama, inapoi – era departe, inainte- cam spre nicaieri. La un moment dat am zarit o femeie pe aleea dintre doua blocuri jegoase care tinea in brate un prunc, iar o fetita mergea in urma ei tinandu-se de fusta. M-am dus la ea si am intrebat-o daca vorbeste engleza si a zis ca nu, in portugheza. M-am apucat sa gesticulez, sa desenez in aer turnulete si castele. Se uita la mine razand si naiba stie ce a strigat ea in portugheza ca imediat s-au aratat vreo 15 capete la ferestre. Vorbea cu vreo 3 sau 4 persoane aratand cu degetul spre mine razand si ma gandeam in sinea mea: na, te-a luat dracul! Dupa putin timp, a iesit dintr-o scara apropiata un tanar negru ca noaptea, leganandu-si picioarele printre care falfaia turul pantalonilor lasati. Arata ca-n filmele cu gangsteri, cu lanturi si bratari la mana dreapta, groase, argintate si fara numar. M-a luat de brat in modul cel mai natural si mi-a zis: “I’ll show you the way to the downtown” si eu imi ziceam in gand cu inima pulsandu-mi in gat: "Imi arati tu pe dracul acum!" Am mers de brat vreme de vreo 5 minute lungi cat 5 secole, am conversat putin, cred ca raspundeam fara sa procesez prea mult, mai mult sa salvez o aparenta nereusita, caci toate simturile imi erau in alerta maxima. La un moment dat s-a oprit si mi-a aratat casele la mica departare si mi-a zis: “You are safe now, I’m a nice person, don’t worry, there is downtown.” Si asa a fost. Mi-a trebuit ceva timp sa ma linistesc. M-am asezat pe o terasa, am cerut o cafea, am fumat vreo 3 tigari si am realizat ca omenia nu sta in culoarea pielii sau nationalitate. Am simtit nevoia sa va povestesc aceasta intamplare nu pentru ca asa au decurs lucrurile in acea dimineata, ci pentru faptul ca Portugalia chiar mi s-a parut cea mai toleranta tara in care am fost si a carei populatie este de-o amabilitate incantatoare. N-as mai repeta experienta asta vreodata, masurandu-mi amalgamul de sentimente si ingrijorare, dar lectia mi-am invatat-o: ca omenia nu are culoare sau nationalitate, ca tine de ceva mult mai profund, de bogatia interioara, de optiunea personala. Si m-am bucurat ca lumea mea, in universul meu mic, avea o cu totul alta perspectiva. M-am ridicat de pe scaunul de pe terasa si am luat-o agale catre palat. Acest obiectiv turistic nu este foarte vizitat deoarece majoritatea turistilor prefera sa mearga direct la Sintra, renumita pentru palatele sale pe care le poti vizita cu greu intr-o singura zi. Dar cum stiam ca in trecut aici fusese resedinta de vara a Curtii Regale portugheze, incepand de la jumatatea sec 18 pana la inceputul sec 19, am decis ca merita vizitat. In acest loc si-a ridicat la inceputul sec 17 resedinta de vara un marchiz, dar urmasii lui au pierdut dreptul de proprietate si a fost preluat de catre Printul Pedro al III-lea, viitorul rege consort al Portugaliei prin casatoria lui cu Regina Maria I, conacul capatand astfel statutul de resedinta regala. Cand incendiul a cuprins Palatul Ajuda din Lisabona, familia regala s-a mutat definitiv la Queluz. Aici au fost organizate multe spectacole de teatru, concerte si festivitati, jocuri de societate si focuri de artificii.  Intre anii 1807 si 1821, cand Napoleon Bonaparte a invadat Portugalia, familia regala a fost nevoita sa plece in exil in Brazilia, dar la intoarcerea ei, Palatul Regal de la Queluz isi pierduse stralucirea. In 1957, Pavilionul Regina Maria a fost folosit ca resedinta pentru sefii de stat straini aflati in vizita oficiala. Cu toate astea, interioarele sale isi pastreaza frumusetea de odinioara, iar gradinile sale sunt de o frumusete uimitoare. 

Cand am ajuns in dreptul palatului a carui dimensiune se intinde pe orizontala, nu am fost impresionata deloc. Dar imediat ce am intrat am inteles de ce multi turisti au fost incantati. Cel mai mult mi-a placut Sala Tronului care se aseamana foarte mult cu Sala Oglinzilor din Versailles. Peretii si usile sunt imbracate in oglinzi de cristal, plafonul este suflat in foita de aur, de el atarnand superbe candelabre de cristal venetian.

 

In topul preferintelor se numara Salonul de muzica, 

 Sala ambasadorilor, 

sala das Mangas imbracata in azulejos pictate in tonuri de alb, albastru si auriu.

In materialele de prezentare este mentionat faptul ca doar aceasta incapere a scapat neatinsa in incendiul din 1934.

Sala de Don Quixote (Dormitorul regelui) este camera in care s-a nascut si a murit regele Pedro al IV-lea. Desi patrata, creeaza iluzia ca ar fi complet circulara, cu opt stalpi care sustin un tavan circular, iar picturile de pe pereti infatiseaza scene din romanul lui Cervantes. 

dar si celelalte dormitoare merita sa fie admirate.

Sufrageria este impresionanta prin colectia de cristaluri si portelanuri.

 

In interior se afla de asemenea un restaurant cu o terasa care va ofera ragazul sa aruncati o privire de ansamblu gradinilor pe care urmeaza sa le vizitati. 

Gradinile se intind pe o suprafata de 16 hectare, dar o buna parte dintre ele sunt inchise si aflate in diferite stadii de renovare. 

In gradina se ajunge coborand scarile lui Robilion catre canalul cu ajulejos. Unele placi lipsesc, dar frumusetea canalului inca este evidenta. Desenele reprezinta scene marine. 

Vegetatia luxurianta a parcului este pusa in valoare de catre statuile lui John Cheere. 

Zona gradinilor centrale este reprezentata de Gradina Suspendata cu statuia lui Neptun si Gradina Malta, ambele fiind amplasate sub ferestrele fatadei principale. Cele doua gradini sunt separate printr-o balustrada care se termina la Poarta Cavalerilor. 

Fantana lui Neptun reprezinta piesa de rezistenta. Ea este marginita de statui care intruchipeaza cele patru anotimpuri. Lacul Nereidelor este inconjurat de statui care o reprezinta pe nereida Thetis, mama lui Achile. Pe fatada palatului se afla statuile lui Marte si a Minervei, alte personaje mitologice. Statuile celor patru arte sunt si ele prezente in parc. Poarta Fatimei face legatura cu parcul in care se afla Marea Cascada si Lacul cu Medalioane. Pavilioanele cu flori erau inchise, dar se putea trage cu ochiul printre gaurile de geam. 

Pasind spre iesire am avut puternicul sentiment de toamna, lumina era calma, invaluind statuia Reginei Maria amplasata in fata palatului. 

In fata statuii, vopsita tot in tonuri de albastru ca si palatul, se afla o biserica veche. 

Am luat-o inapoi agale catre gara, orasul era mic, fara sa prevesteasca macar in forme subtile gloria pe care a adapostit-o odinioara. Am urcat in tren si am mers mai departe catre Sintra. Despre ultima destinatie va povestesc data urmatoare.