In 1989 aveam 25 de ani si eram maritata de 3 ani. Doar
ne mutasem intr-un oras de campie, la o ora de mers cu masina de localitatea in care ma nascusem. Ne
cunoscusem printr-o intamplare. Al meu mai avea putin si se-ntorcea acasa, in
Banat, dupa un stagiu de 3 ani in Baragan. Luase repartitia in Slobozia, un
oras mic si aruncat pe harta tarii in praf si dogoare vara, in drumul Crivatului
si ingropat in troiene iarna. Auzise el ca acolo directoarea Directiei Sanitare din
Ialomita dadea repede transferul! Dupa ce a luat repartitia, directoarea a
fost schimbata si a trebuit sa stea 3 ani. Cand mai avea o luna si se pregatea sa
plece, m-a cunoscut pe mine si-a ramas de tot! Sotul meu, mai mare cu 8 ani
decat mine, si-a dorit un copil, imediat dupa ce ne-am casatorit. Si cum
tineretea iubeste fara sa gandeasca si sa planuiasca, i l-am facut un an mai
tarziu! O mandrete de fata, dar ea este o alta poveste. Eu eram studenta, al
meu doar terminase stagiatura si devenise proaspat medic legist. Avusese sansa
ca la final de stagiatura, cand legistii din Calarasi au fost arestati, sa fie
mutat si trimis la specializare imediat. Urma sa preia un judet in care multi
oameni sfarseau inecati in Borcea sau altii se spanzurau. O parte din salariul
lui s-a dus in spagi ca sa primim un apartament si sa ne mutam. Eram deja 3,
iar la parintii mei locuiam deja 6 persoane in 2 camere de bloc Am primit unul cu 5 camere, situat pe 2
nivele, in bloc nou - nout, construit in zona industriala a orasului. Dupa o saptamana dupa ce ne-am mutat, el
a plecat la Bucuresti la specializare, iar eu am ramas intr-un imens apartament
nemobilat si cu un copil care umbla de-a busilea prin toata casa si care se
pitea mereu dupa cutiile pline cu carti, sacii cu hainte, oale si alte
acareturi. In permanenta eram in panica, niciodata n-o gaseam decat atunci cand
vroia ea! Statea ascunsa si tacuta minute intergi. Si in fiecare noapte, cand ma
culcam, auzeam hotii la etajul de deasupra, iar cand urcam inarmata cu lanterna,
gata de lupta, zgomotele se mutau dedesubt. Cand a venit la sfarsit de
saptamana acasa, pe fata mea prelunga de nesomn se asternusera cearcanele cat o
zi de post. Am facut rapid schimb cu alt apartament cu 2 camere, vechi si
ponosit, dar era in buricul targului! Sa dispara frica de hoti. Cel care s-a
mutat in locul nostru o fi zis ca suntem dobitoci, sa lasam ditamai casa si sa ne mutam intr-o maghernita de la ultimul etaj. Apartamentul era inghesuit, iar scara colcaia de gandaci de bucatarie. Cumparam tone de insecticid prost romanesc si aveam certitudinea ca se-ngrasau in loc sa ii omoare. Blocul era locuit numai de pensionari. Era imposibil sa deschizi usa fara sa se deschida alta pe palierul tau! Un an de
zile am ramas in Calarasi. Al meu isi dorise alta specializare, dar, pe vremea
Savantei, fara pile erai mort! Era o vorba care circula pe vremea aceea: nimeni
nu reuseste in viata fara PCR! (pile, cunostinte si relatii). Dupa 11 luni de
la nastere, soacra mea a venit si ne-a luat fata si a dus-o la Timisoara!
Fiecare dintre noi trebuia sa isi termine scoala: eu facultatea, el
specializarea. O vedeam cam de 2-3 ori pe an: de Paste, in concediul de vara si
de Craciun, dar primeam poze aproape lunar. Iar noi, de dor, cumparam vagoane
de jucarii! Tot pe spaga! In Calarasi traiam cu pachetele trimise de socrii,
care stateau periodic cu noaptea-n cap la cozile interminabile ale magazinelor
Comtim, cu vegheta de la sarbi pe care o aduceau mergand pe jos pana la Varset
in Serbia, cu untul de la fabrica din Ciacova si tot asa. Pe vremea aceea nu
aveai emisiuni la televizor decat 2 ore, in care, mai bine de o ora vorbea
Ceausescu. In case era frig, frigiderul era gol, stateam sub plapuma si
ascultam Europa Libera sau Vocea Americii. Altii faceau amor! Natalitatea era mare, rata mortalitatii din avorturi s si ea mare! Desi toata lumea statea cu urechea lipita de posturile interzise,
aproape nimeni nu recunostea. Deja prin 14 decembrie se zvonise ca erau ceva
proteste in Timisoara. De atunci am trait cu radioul in brate. Era un amestec de
speranta, teama, neliniste, tristete si bucurie, e greu de descris pentru ca nu
am mai trait niciodata acel sentiment. In 16 seara, cand Romania Libera relata
despre amploarea protestelor din Timisoara, ei bine eram si mandra, dar si
cumplit de speriata. Puiul meu se afla la o aruncatura de bat de oras. In 17
decembrie am primit o telegrama de la socrul meu: “Fata este bine. NU veniti
acasa”. Al meu era de garda in 19 decembrie, iar in 20 urma sa ne urcam in
masina si sa plecam spre Timisoara. A fost singura telegrama, alta nu a mai
venit, nici telefonul nu a mai sunat. Mergea, saracul, zilnic 6 km pana la
Ciacova la posta, dar centrala nu functiona. Nici telegrame nu mai trimitea. In
18 seara deja se zvonise ca Ceausescu intentiona sa arunce Solventul in aer
daca protestantii timisoreni nu renuntau la proteste. Stiam ca se tragea, ca
erau raniti si morti. Ne-a cuprins o disperare nebuna, iar al meu repeta in
continuu ca , daca e adevarat zvonul, nebunul va rade tot judetul de pe harta!
Am pornit de 3 ori la drum, de 3 ori am fost intorsi. Calarasi-ul, targ
provincial si muncitoresc, era locul in care nu se intampla niciodata nimic
spectaculos. Magazinele cu rafturi goale, ici colo “adidasii” de porc atarnau
in carlige suspendate in aer. Osanza stivuita pe mesele goale, coaste vinetii
de frigul dinauntru ca si cel de-afara erau produsele care umpleau galantarele!
In alimentari conserve puturoase. Nici un dram de carne, unt, oua sau alte
alimente. Dadeai spaga pentru orice, luai ce se putea, dadeai la schimb si
invatai sa supravietuiesti.
In fata blocului nostru era Primaria, daca imi aduc
bine aminte. Consiliul Judetean era in stanga aleii, piata in dreapta. Nu
departe de bloc era si posta. In spatele blocului era parcul, traversat pe
mijloc de bratul Borcea. Centrul era linistit, mai aranjat decat restul
orasului. Cand au inceput protestele in Bucuresti, lumea a prins curaj si a
iesit in strada. Al meu avea singura masina cu numar de Timis si cum orasul era
mic, toata lumea cunostea pe toata lumea si stia ce face oricare. Era imposibil
sa mergi de la un capat al orasului la celalalt si sa nu te intalnesti cu
jumatate dintre locuitori. La demonstratii toata lumea ne batea pe umar, toti
ne intrebau de rudele din Banat. Ei umpleau strazile de bucurie,
noi ieseam alaturi de ei din grija pentru ai nostri. Intr-o dimineata, cand
ne-am trezit, orasul era plin de soldati. Afara era frig rau. In debaraua pe
post de camara nu mai aveam mare lucru. Putina cu branza mai pastra doar
mirosul si zerul, carnea se terminase demult, untul, ouale - la fel. In
congelator mai era un rest dintr- un amarat de iepuras. Al meu, mare vanator, fusese cu militienii
la vanatoare intr-o noapte si prinsesera niste iepuri. Au venit ca porcii, plini
de noroi, undeva dupa 1 – 2 noaptea. Al meu a scos sticla de tuica de pruna
adusa de acasa si de obositi si nemancati, s-au pilit imediat. M-au trezit
vocile lor ragusite care incercau sa cante “Corul vanatorilor” si bateau cu
furculitele in pahare in incercarea ca acompaniamentul sa fie pe masura
efortului lor vocal. Unul dintre ei, cautand ceva de mancare in debara,
adormise cu borcanul de muraturi in brate, stand in fund pe capacul putinei
goale. Erau si ei tineri si de fapt erau printer putinii prieteni pe care ii aveam
acolo. Insa congelatorul era departe de
a fi gol! Aveam destule pungi cu salau! Dar deja eram satui! NUmai inghetata nu faceam din el! Fiecare care venea la doctor venea cu pestele in
plasa. Se prindea la undita si era atat de mare ca trebuia sa imbracam vana in
saci de nailon ca sa il putem curata de solzi! Intr-o primavara, de Paste, am congelat
unul bocna si l-am adus la sat, la socri. S-a stans satul si s-a crucit! Nu
vazusera asa namila de mare. Iar cand l-au taiat, copiii au luat capul, i-au
infipt o prajina si-au alergat toate babele speriindu-le cu capul de “balaur”.
Prin urmare, al meu avea pusca de vanatoare, cu acte in regula, cu seif din
metal, zidit in nisa si incuiat cu lacat. Comunismul , in cercurile noastre
mici, avea darul de a apropia oamenii impotriva sistemului. Astazi, sistemul
invata sa-i dezbine. S-a perfectionat! In seara de 21 s-a zvonit ca teroristii
sunt in Balta Borcei. Ne-am dus seara cu totii, cu mic si mare, in sediul Consiliului
Judetean sa il aparam si am stat toti impreuna pe intuneric. Unor barbati civili li se
dadusera arme. Al meu a ramas incremenit. Bine ca a fost un zvon, caci daca
erau pe bune, ne-am fi casapit intre noi in doi timpi si trei miscari. Era o debandada,
greu de imaginat. Revolutia calaraseana era un exercitiu de imaginatie, o stare
de frenetica bucurie combinata cu niste temeri mai mult induse sau mimate,
decat fapte adevarate. Dimineata, toti
obositi, ne-am dus acasa. Pe drum, un amic ne-a oprit si ne-a zis” Ati auzit ca
X-ulescu este terorist? A fugit in balta!” Am ramas interzisi, era unul dintre
prietenii nostri, nelispsit din escapadele lor vanatoresti si pescuit, de la
chefuri si intalniri in oras. Seara, al meu a scos pusca din seif si a pus-o
langa pat. La miezul noptii, m-au trezit niste bubuituri. “Scoala!” am strigat la el. “Au venit teroristii!” Buimac de somn, ca in “Conu Leonida fata-n fata cu
reactiunea”, a luat pusca de langa pat si o tot indreapta cand spre usa dormitorului,
cand spre usa balcolului. “Nu se aude nimic!”mi-a zis el. Dupa cateva secunde, iar
a rasunat ”poc-poc!" iar mutam pusca de la o usa la cealalta! Nimic. Noi stateam
la 4, ultimul etaj, iar balconul nu era inchis. Oricine ar fi putut sari in
balcon, iar de-acolo - direct in dormitor. Intr-un final, ne-am dat jos tiptil,
tiptil, am pus cuierul in usa de la intrare, ne-am bagat in pat si in cele din urma
am adormit la loc. Dimineata, cand am iesit din casa, toate blocurile aveau pe
acoperis soldati. Noaptea era frig bocna, iar acestia mai sareau, mai tropaiau
sa se incalzeasca de frig! Cafeaua nu o gaseai decat daca aveai talent si o desenai! Sau cu pile la Cantina Partidului! Acolo era raiul romanesc, dar usile nu se deschideau pentru oricine. Nu va spun cati litri de ceai sau nechezol fierbinte
am carat la totii soldatii plasati pe blocul meu. Aveam speranta ca, avand
grija de ei, acestia imi vor salva fata aflata la 700 km distanta. Disperarea
niciodata nu e rationala. Dupa vreo doua ore, pe la 10, a sunat soneria si, cand am
deschis usa, cine statea in cadrul ei? Teroristul, prietenul nostru! Am trantit usa,
am tipat! A venit al meu, a deschis-o larg si l-a intrebat: “Unde ai
fost?” “In balta, in misiune. Ziceau
ca-s teroristi acolo, dar nu era nimic”. S-a prapadit de ras
si-am ras si noi, dar la-nceput mai greu, mai in grimase, mai fortat. Omul
venise sa vada daca avem vesti despre fiica si parintii nostri, iar noi il priveam chioras
suspectandu-l de terorism. In Ajunul
Craciunului tot el avea sa vina cu sufletul la gura si sa ne spuna: "gata,
drumurile sunt libere. Puteti pleca acasa". Intr-o jumatate de ora eram in
masina. Tin minte ca l-am intrebat pe-al meu: daca iese un soldat sau un strain
din padure cu pusca si ne someaza sa oprim masina, ce facem?” nici n-a stat sa se gandeasca! “Apas acceleratia
si trec peste el. Ori ne omoara, ori scapam. Dar de intors nu ne mai intoarcem”.
Dupa 15 ore de mers in continuu, la iesirea de pe Calea Sagului spre Ciacova,
militienii ne-au oprit la punctul de control. Eram fericiti, eram acasa. In
curand aveam sa ne tinem fata in brate! Trecuse o revolutie peste noi toti si
eram plini de speranta! Nu stiam ce avea sa urmeze. Probabil multi se-ntreaba
daca avem certificat de revolutionar! NU! Nici macar nu ne-a trecut prin cap!
Acolo fusese doar o joaca de-a revolutia! Fapt confirmat, atat la propriu, cat si la figurat!
