V-am
povestit in alte materiale cum ne-am procopsit noi cu o casa de vacanta la sat.
Haladuind prin locurile minunate din judetul Caras – Severin, mai exact pe
Cheile Nerei, ne-am trezit cumparand o casa intre doua lacuri: cel mare in
fata, cel mic in spatele curtii. Asa, pur si simplu, pe nepusa masa.
Cladirea
nu era ceva iesit din comun, in afara faptului ca aici, inaintea noastra,
locuise o vedeta de televiziune, dar interioarele erau aranjate cu gust si
asta ne-a cam pacalit ochii. Cu regret aveam sa constatam, dupa ce-am semnat
actele si-am dat banii, ca in fata era vopsit gardul si-nauntru, leopardul.
Caci mandretea noastra achizitie avea o gramada de bube in cap: fundatia pe-o
parte era praf, desi fusese izolata, pentru faptul ca nu avea tencuaiala decorativa
terminata existau si niscaiva infiltratii de apa, acoperisul era si el pulbere
de stele… Si pun’te, neica, pe-nvatat si reparat, si dai si dai bataie toata toamna cand
am reusit sa ii reparam fundatia, sa o tencuim pe din afara si sa ii schimbam
si acoperisul cu totul.
Schimbarile de planuri s-au finalizat cu o frumoasa
terasa amplasata in continuarea casei, iar alta, mai mica, mostenita de la
vechiul proprietar, pe care aveam sa o reparam si sa o lasam scaldata in soare.
I-am montat un frumos cuptor din piatra si am decorat-o cu o masa si doua scaune
din fonta unde sa putem bea cafeaua dimineata admirand lacul de peste drum.
Am
cumparat pomi fructiferi si i-am plantat sus pe dealul din gradina, brazi si
copaci ornamentali. Am carat mobila veche de la parinti, am revopsit-o si
lacuit-o, am schimbat oglinda la rama veche mostenita de la niste strabunici
notari, am rascolit prin dulapuri dupa ponele si dantele, am sters de praf
lampile vechi dosite prin poduri si incet-incet, casa avea sa se transforme
intr-un veritabil camin de tara.
Am carat cu stoicism roabe grele, pline cu
imense pietre de apa pe care le-am pus in zone cheie din curte si pe care am
asezat uriase ghivece ceramice in care am plantat cane cu imense flori colorate.
Cand iarna a batut la usa, eram si noi cu casa gata, dar ramaneau o gramada de
alte lucruri de rezolvat pe lista lunga cat un pomelnic de post. Cat a fost
iarna de lunga am brodat la panza de iuta si mi-am facut o mandrete de fata de
masa, am mesterit globuri din sfoara, am impletit suporturi pentru sticle, ce
mai, nebunie! Am transformat coliba stearsa intr-o mandrete de casa
traditionala de la tara: cu clopot in loc de sonerie, cu cocosul –rosu ce
danseaza-n vant rotindu-se in toate punctele cardinale. In februarie deja
nerabdarea noastra capatase proportii inimaginabile. Invatasem de pe net cum sa
iti creezi singur planul unei gradini care sa se adapteze peisajului montan, ce
plante sa cumpar, cum sa le combin, cand sa le plantez si mai cu seama cum sa
am grija de ele.
Zeci de site-uri de arhitectura peisagistica le-am citit si
conspectat ca un student constiincios, am desenat planuri, am incropit mici
gradini care sa se armonizeze intr-un ansamblu unitar, o alternanta de oaze de
verdeata si gradinite cu flori.
In spatele lor, o gradina cu legume avea si ea sa prinda
contur in primavara, dupa ce toata iarna am cumparat seminte din bancile cu
seminte traditionale romanesti.
De nerabdare, in februarie mi-am umplut
balconul din oras cu jardiniere, iar in curand au
rasarit o mandrete de rasaduri.
Amandoi aveam insa o problema: apa folosita in
casa era trasa din lac, iar asta ne crea un disconfort psihic ori de cate ori
faceam dus, cu toate ca era filtrata si tratata. Pentru baut si gatit, caram baxuri
din supermarket si bidoane imense cu apa pe care le umpleam la fantanile din
oras.
In primavara am decis sa foram
fantana, am chemat echipa de tigani care a venit inarmata cu o nuia de alun si
s-au pus pe incantat. Au alergat nuiaua prin gradina, au invocat spiritele
murmurand cuvinte doar de ei stiute, au agitat bratele catre cer si pamant rascolind
maruntaiele solului pana cand apa le-a dat un semn scuturand nuiaua pacii si,
bucurosi, au strigat: am dat de apa! Si s-au pus pe sapat. Au maruntit pamantul
lutos pana au dat de stanca, au sfaramat roca si-au scos afara mormane uriase
de piatra pana cand apa a bolborosit. Eu si barbata-miu am negociat la inceput,
apoi ne-am certat, fiecare incercat sa isi impuna parerea in fata celuilalt: al
meu vroia fantana taraneasca, eu pompa delicata care sa nu strice frumusete de
perspectiva spre gradina. Intr-un final s-a decis: ridicam fantana Reginei
Ileana, dupa modelul celei de la Savarsin.
Am chemat pietrari si le-am explicat
amanuntit cum vrem sa fie pe exterior, cu tubul perfect rotund si cu un mic
terasament la baza din beton, evident tot rotund. Dupa o saptamana aveam
sa ne dam duhul: betonul era lat roata de-un metru si in forma octogonala. Arata ca
dracul.
Am spart din nou banii in Dedeman, am cumparat pietris decorativ, am
carat zeci de galeti cu pamant ca sa acoperim placinta de beton de la baza. In jurul fantanii am pastrat un brau peste care am aranjat pietrele in
forma de cerc. Intre timp, am invatat si noi uneltele de gradinarit, modul cum
si cand se folosesc, am facut febra musculara si am cazut in fiecare seara
franti de oboseala. Localnicii, la inceput, priveau dincolo de gardul de sarma,
curiosi si amuzati, la orasenii trazniti care se dadeau de ceasul mortii sa
intre in randuiala rurala. Dupa o vreme, au prins curaj, si-au trecut dincolo de
poarta, asezandu-se la divan. Cu orele. Ma cam saturasem de atata trancaneala
inutila, caci al meu se simtea dator sa stea la sfat, iar eu ramaneam singura
sprijinita-n sapa. Nu
dupa mult timp, s-a plictisit si el de lumea care se perinda prin curtea
noastra de cum se crapa de ziua pana seara tarziu. Intr-o dimineata, pe la 8,
doar ce pusesem cafeaua in cesti cand un vecin striga langa poarta incuiata :
doctore! Al meu s-a uitat mirat pe geam si-a zis: ia sa ma mai lase lumea-n
pace. Nici nu ma lasa sa ma trezesc ca si hop si ei la poarta
mea. Vecinul nu s-a
lasat pagubas, a dat roata ulitei, a urcat dealul pe la lacul mic, si odata
ne-am trezit cu el coborand din fundul gradinii. Musafirii vin chiar si-atunci
cand nu-i poftesti. Aveam sa invatam si noi ca viata la tara este alta, total
diferita de cea de la oras. Ca nimeni nu face efortul sa te inteleaga, ci
rostul tau este sa te integrezi, chiar si atunci cand, in loc sa muncesti, stai
la divan cat e ziua de lunga impreuna cu oamenii din sat. Ce importanta are ca
nici macar nu ii cunosti? Intre timp, am trecut in lista cu evenmente speciale
si nunta fiicei noastre. O luna n-am mai trecut pe la mosie. Gradina se umpluse
de verdeata, florile isi parguisera florile care se spargeau in petale colorate
si ranjeau cu veselie la soare. I-am lasat pe tinerii casatoriti singuri la
oras si am plecat iarasi la sat.
Ne-am pus pe sapat, am aranjat pietre de munte
si ne-am construit alei din piatra. Ploaia nu ne dadea pace, norii se razbunau,
iar sarme de lumina brazdau cerul.
Era frig, iar ploaia cernea stropi densi
peste pamant. In aer era o frenezie nebuna, zeci de animale luasera cu asalt lumea:
caprele se urcau, nebunele, pe acoperisuri sau isi rasfatau papilele gustative rumegand la iarba cruda,
rate si
gaini framantau ulita cat era ziua de lunga, starcul pandea nemiscat broastele grase din lac,
curcanii isi ambalau teatral margelele colorate,
soparlele luau cu asalt zidurile imbratisate de lumina,
o radasca smechera se pregatea de secerat florile din gradina. Intr-o seara imi venise ideea sa pictez o masa mare si scorojita,
care isi facea veacul pe terasa. Cumparasem culori acrilice care zaceau de ceva
vreme aruncate intr-un sertar.
M-am apucat de pictat, apoi de lacuit si la final m-am bucurat de-o mandrete de masa de terasa. Vecinul de langa noi imi zice: apoi, doamna, sa te vad cum mai pui fata de masa peste ea. Pacat de truda si rabdare.
