Inca de seara sotul meu ma tot zorea sa fac bagajele ca sa putem pleca cel mai tarziu la 8.30 din hotel. Imi repeta obsesiv ca el de luni merge la lucru si trebuie sa fie odihnit. Vroia cu orice pret sa ajungem pe lumina in Timisoara. Ma gandeam: oare ce l-a apucat? In maxim 6 ore suntem acasa. Am predat camera la ora 8.00 fix, Vali si-a setat GPS-ul sa ne duca pe traseul cel mai scurt si, surpriza, am nimerit pe traseul bisericilor fortificate! Ma gandeam ca s-a ratacit atat GPS-ul, cat si el, dar eu, in sinea mea, eram tare bucuroasa, asa ca taceam malc!
Nici urma de Brasov, nici pic de Sibiu, bisericile apareau ca ciupercile dupa ploaie si eu, extaziata, saream din masina si le faceam poze, dandu-le roata! La Dealul Frumos ne-am intalnit cu o nunta tiganeasca, tot satul era strans in alaiul care ocupa strada.
Toate Pirandele erau imbracate in straie tiganesti, cu salbe la gat si cercei in urechi, cu parul impletit in cozi stranse in panglici colorate, iar tiganii purtau haine negre cu camasi albe si palarii cu boruri late.
Cred ca erau caldarari pentru ca satul arata tare bine, casele bine intretinute cu fatade viu colorate si masini scumpe parcate in fata portilor inalte.
A fost o surpriza tare placuta, nu vazusem niciodata asa ceva. Am tras repede de aparat, dar unele poze n-au iesit tocmai bine. Al meu barbat era fascinat de pata imensa de culoare, de fustele rosii plisate si infoiate si le-a strigat pe geam bucuros: "Mai, dar ce frumoase sunteti toate!"
La Pelisor, chiar langa biserica fortificata, ne-am intalnit cu un birt mobil. Asa-i ca nu stiti ce-i ala? Ei bine, se vindea bautura din caruta plina cu peturi! Si era coada!!!! Dis de dimineata! Am ras vreo jumatate de ora si ne miram cat de inventiva este Romania prin oamenii ei.
Si tot mergeam si ma minunam ca nici urma de Sibiu, stiam sigur ca Brasov-ul trebuia sa se fi ascuns deja din drumul nostru.
Am trecut asa printr-o salba de biserici fortificate si barbata-miu se rupea-n figuri si-mi zicea: "Nu mai oprim si la asta, ca ai vazut deja de la Cincsor pana aici vreo 6-7. Hai ca nu mai ajungem acasa nici maine!" Si eu taceam si ma gandeam ca avea dreptatea lui, dar oprea de fiecare data masina, desi se jura ca n-o mai face. La un moment dat am ajuns intr-o intersectie si am exclamat: "Uite, 41 de km pana la Sighisoara. Cum naiba ai ajuns aici si nu la Sibiu? Hai sa mergem pana la Biertan, ca mai e asa putin!", la care el a raspuns sec: "Hai ca ai vazut deja vreo 10. E tarziu si vreau sa ajungem pe lumina!" Si iarasi am tacut si i-am dat dreptate in gand cand l-am auzit exclamand: "Dar zau ca e culmea! Uite alta! Si asta chiar e mare! Dar e ultima la care mai opresc, sa stii!" Si parcheaza masina chiar la poalele Bisericii Fortificate din Biertan!
Nu va pot descrie bucuria mea si nici splendoarea care ni se arata in fata ochilor! O mandrete de biserica, cocotata in toata maretia ei ca o umbrela uriasa deasupra tuturor acoperisurilor. Aici odinioara avea loc unul dintre cele mai importante targuri din Transilvania. La sfarsitul Evului Mediu, in localitate traiau 5000 de oameni, adica de peste 2 ori mai mult ca acum. Tot aici isi avea resedinta judele regal si n-a lipsit mult ca satul sa devina oras. Biserica din Biertan e una dintre cele mai frumoase din salba de peste 170 de surate care inca mai exista si se vede de la 8 km pe drumul care leaga Medias-ul de Sighisoara. Zona este una viticola care, in trecut, a adus prosperitate locuitorilor din zona.
Biserica Biertan este formata din 3 ziduri de incinta si 8 turnuri si se afla pe o latura a pietei din centrul satului.
Intrarea se face prin bastionul care adapostea locuinta paznicului cetatii si a trebuit sa urcam 78 de trepte ca sa ajungem in curtea interioara a cetatii marcata de cele 3 din 4 turnuri ale zidului vechi si de clopotnita din lemn.
In dreapta e Turnul orelor, cel de-al doilea a gazduit vechea primarie, al treilea este Turnul slaninii si al patrulea este Turnul mausoleului unde sunt gazduite pietrele funerare ale 9 episcopi sasi.
Turnul slaninii nu lipsea din nici o biserica si aproape tot anul era plin cu slanina afumata atarnata de carlige, fiecare bucata fiind marcata in partea de jos cu semnul proprietarului. Fiecare familie avea un spatiu rezervat in turn si propria stampila. Turnul era incuiat in timpul saptamanii si doar duminica usa se deschidea pentru gospodarii care veneau sa taie o bucata, fiecare din portia lui, dupa care iar stampila slanina ramasa ca nici o alta mana straina sa nu vina sa fure din avutia lui.
Biserica adaposteste o cladire cu o singura incapere careia i se spune "inchisoarea casatoritilor". In societatea traditionala, omul necasatorit ramanea "nelumit", dar si omul divortat lasa ceva neterminat. La sasi, cand cuplurile doreau sa se desparta, comunitatea hotara sa intervina sa-i convinga sa ramana impreuna. Familia era sacra. Cuplurile care doreau sa se desparta erau inchise inauntru pana cand invatau fie sa se regaseasca si sa se iubeasca din nou, fie sa se desparta definitiv. In incaperea saracacioasa nu existau decat un singur pat, o masa, un scaun, o farfurie, un pahar cu apa, un tacam si o singura bucata de paine.
Perechea trebuia sa se puna de acord cum sa foloseasca lucrurile si cum sa supravietuiasca impreuna in astfel de conditii. Si erau tinuti inchisi cam doua saptamani, caci ce putea sa iti ofere comunitatea in afara de timp de gandire si conditii minime de trai? Aceasta forma arhaica de rezolvare a conflictelor matrimoniale a dat roade de vreme ce in 400 de ani doar un singur cuplu a divortat! Cel mai iubit fiu al satului a fost preotul Lucas Unglerus care a ajuns episcop si, in loc sa se mute la Sibiu, a ales sa ramana in sat de unde el si urmasii lui si-au condus treburile bisericesti vreme de 295 de ani.
Biserica pare masiva, auster decorata, dar impresionanta prin dimensiunisi inaltimi. Altarul poliptic cu cele 28 de panouri pictate este cel mai mare din Transilvania. Cand altarul este inchis, are 16 panouri cu reprezentari ale Mantuitorului. O usa mica dotata cu o incuietoare renascentista impresionanta ca dimensiune si 13 zavoare duce catre sacristie. Aici erau adusi banii stransi din impozite si tot aici era adapostit tezaurul bisericesc. Incuietoarea cu pricina este atat de singulara incat in anul 1900 a fost dusa la Expozitia universala de la Paris cu tot cu cadru si montura usii. In spatele bisericii se afla Turnul Catolic.
Interiorul este decorat cu fresce din sec 15 reprezentandu-i pe Isus, Fecioara Maria cu pruncul, Sfantul Gheorghe in armura si cei Trei Crai de la Rasarit.
Acum se tin slujbe foarte rar in aceasta biserica deoarece au ramas numai batrani in satele din jur si le este greu sa urce drumul pe colina cetatii. Dar atunci cand sasii se intorc in sat, biserica prinde viata, toti vin imbracati in straiele sasesti vechi si iau loc in strane sa asculte slujba pe care preotul o tine in amvonul cioplit in gresie si sa asculte orga. Pe unul dintre peretii bisericii a fost pictat un arlechin. Unii sateni spun ca s-au jucat pictorii si au uitat sa il acopere, altii se jura ca un arlechin l-ar fi suparat pe un inalt prelat al bisericii care l-ar fi izgonit din mijlocul lor si l-a pedepsit sa sustina greutatea tavanului. Sunt unii care vorbesc despre Till Eulenspiegel care facea numai nazbatii si astfel a fost pedepsit la nemurire si vesnic exemplu de neurmat.
Aici oamenii au trait impreuna fie ei sasi, unguri sau romani. Exista o legenda care descrie cum au aparut dansurile din Transilvania. Cica stateau un ungur, un roman si un sas in jurul uni foc si, la un moment dat, a sarit o scanteie direct in cizma ungurului care a inceput sa isi loveasca picioarele ba in fata, ba in spate, ba pe lateral, pana cand scanteia a sarit in opincile romanului. Si-a inceput acesta sa marunteasca pamantul si sa chiuie doar-doar scapa de scanteie. Dar sasul, cum e el mai lent din fire, a inceput sa se legene topaind pe varfuri in pasi de vals ca sa isi fereasca talpile de scanteie! Desi noi nu am fost intampinati cu butoiul cu vin, se zice ca biertanii sunt ospitalieri cu cap, caci istoria i-a invatat ca fie banuitori cu necunoscutii si sa para ospitalieri ca sa nu ii jigneasca. Se zice ca atunci cand curutii au venit sa cucereasca Biertanul, acestia si-au stabilit tabara la marginea cetatii. Satenii au scos din pivnita cel mai mare butoi de vin si l-au rostogolit pana in fata taberei, iar curutii au baut pana au picat lati de beti si apoi, mahnuri si sleiti de puteri, s-au retras pe meleagurile de unde au venit. De atunci ar fi ramas traditia ca orice nou venit sa fie imbatat pana pica lat ca sa vada localnicii cam cat il duce capul! Si tot din vremuri stramosesti, de Lasata Secului, se organizeaza "carnavalul nebunilor" la care fiecaruia i se permite sa fie ceea ce nu este si are voie sa faca ceea ce in restul timpului ii este interzis. Acest dezechilibru institutionalizat reinstaureaza echilibrul, da drumul supapelor strans inchise de cenzurile sociale si canonice. In mod traditional, carnavalul tinea o saptamana, dar in zilele noastre dureaza mai mult, semn ca tensiunile sunt mai multe si mai diverse. Ziua in care incepe carnavalul se numeste " miercurea cenusii", iar dupa carnaval incepe postul.
Cand am parasit Biertanul, a inceput ploaia si nu s-a mai oprit pana acasa. Dar, in masina, amandoi am fost bucurosi si incantati de toate cele cate am vazut si am invatat. A doua zi, treziti in patul nostru, stand la masa cu ceasca de cafea aburind pe masa, ne spuneam unul altuia ca, daca stiam cat de obositi ne intoarcem acasa, mai ramaneam rataciti pe drum. Doar Jackie, catelul nostru pe care adeseori vi l-am prezentat, a latrat bucuros toata noaptea. Cred ca i-a fost dor de noi. Sa mergeti la Biertan!
Cand ne-am trezit in cea de-a treia zi ne intrebam ca fraierii: azi ce naiba mai facem? In doua zile vazusem tot ce se putea vedea in Sinaia, asa ca, imediat dupa micul dejun, am coborat in Gara Regala si am luat primul tren spre Busteni. Stand pe peron, am realizat ca garile acolo sunt frecventabile, prietenoase, normale, definite pentru scopul pentru care au fost construite, spre deosebire de gara noastra din Timisoara care s-a transformat in adapost pentru aurolaci. Cred ca turistii care vin si pleaca i-au redat aerul de normalitate sau au ajutat-o sa si-l pastreze. Ma gandeam cand am mers ultima data cu trenul si am realizat ca asta s-a intamplat acum vreo 3-4 ani cand am venit de la Viena la Timisoara. Pana la Budapesta a fost un lux, pana la Timisoara, un chin. Atunci, asteptand trenul de Brasov, numarand alte 3 trenuri care au stationat pe rand in gara mica, a fost o placere. Intotdeauna mi-am imaginat viata ca pe-o gara, iar trenurile , ca pe niste oportunitati. Urcatul si coboratul calatorilor avea ceva magic in imaginatia mea gandindu-ma la scopul calatoriilor, la tristetile si bucuriile ascunse in spatele chipurilor, amintiri dosite in bagaje, vieti stranse la repezeala si inghesuite in genti. Mica mea poseta agatata pe umar si aparatul Nikon ascuns in geanta lui speciala promiteau o aventura pentru care eram pregatita. Si a fost pentru ca am petrecut o superba dimineata la Busteni. Statiunea e frumoasa pentru muntii care o inconjoara, dar arhitectura de ansamblu a cladirilor nu este la fel de rafinata ca cea din Sinaia. Calatoria pana acolo a durat cateva minute si biletul dus-intors a costat 7 lei de persoana. Trenurile circula ireprosabil si sunt legaturi la maxim o jumatate de ora in orice sens. Inca nu oprise trenul in gara Busteni cand am zarit pe geam un conac superb ridicat pe-o coasta de munte.
L-am intrebat pe-al meu: "Mergem?" "Mai, tu nu vezi ce departe e? Cum sa mergi pe jos pana acolo? Si cum, sari peste sinele de tren?" Asa am facut, iar el a ramas pe peron agatat de-o banca. Incepuse sa picure, dar asta m-a determinat sa grabesc pasul. Si cu cat ma apropiam mai mult, cu atat realizam ca asta era Castelul Cantacuzino, pentru asta venisem amandoi! Castelul a fost construit in anul 1911 la cererea Printului Gheorghe Grigore Ghica, fost ministru al Romaniei in doua mandate.
Este proiectat si ridicat in stil neoromanesc si este fala statiunii.
Castelul este inconjurat de un parc ale carui alei te plimba printre cascade, statui, fantani arteziene si grote sapate in piatra.
Cel care a proiectat cladirea care se intinde pe o suprafata de 3148 mp este arhitectul roman Grigore Cerchez.
Interioarele sunt decorate cu vitralii, stucaturi, marmura, console, plafoane alcatuite din grinzi aparente frumos pictate, balustrade de lemn, piatra sau fier forjat, feronerie turnata in bronz frumos ornamentata, seminee din piatra, mozaicuri policrome, toate impreuna realizand acea atmosfera specifica marilor conace boieresti.
Pe pereti se afla blazoanele familiilor de boieri incuscriti prin casatorii si o galerie de picturi cu membrii de seama ai familiei Cantacuzino.
Pentru decorarea interioarelor s-au folosit: ceramica italiana, plafoanele originale sculptate, casetate si pictate cu motive florale, balustrada din fier forjat, usile din lemn sculptat cu blazonul familiei, scarile din marmura de Carrera, semineele din piatra de Albesti, vitraliile pretioase si candelabrele sofisticate, coloane si arcade frumos sculptate in basorelief.
In multe dintre saloane apare deviza familiei "Quae nocent, saepe docent" (ceea ce raneste este deseori instructiv). Gh. Grigore Cantacuzino a fost descendent al unei vechi familii grecesti care poseda o avere uriasa mostenita din generatie in generatie si pe care a stiut sa o sporeasca intr-o asemenea maniera incat poporul l-a poreclit "Nababul". A fost un om scolit la Bucuresti si mai apoi la Paris unde a obtinut , la numai 20 de ani, titlul de doctor in stiinte juridice. A fost judecator, primar al Bucurestiului (care a impresionat locuitorii capitalei atunci cand a renuntat la salariu si a finantat din banii personali construirea unei superbe fantani arteziene din Parcul Carol, realizata de Karl Storck), presedinte al Senatului si ministru al Lucrarilor Publice in guvernul lui Lascar Catargiu. A facut parte din comitetul care a elaborat Constitutia tarii. Om orgolios care isi iubea locul si rangul in societate, si-a construit trei palate: unul la Floresti, in jud Prahova, care este o ruina in prezent, cel din Busteni si cel din Bucuresti de pe Calea Victoriei. Intrarea la Castel costa 40 de lei/adult. Traseul complet a durat aproximativ o ora si jumatate.
Desi ne-am fi dorit sa urcam cu telecabina pe munte, vremea rece si predominant ploioasa ne-a obligat sa ramane in statiune. Peisajul este impresionant, dar atmosfera statiunii este una calma, cuminte, ii lipseste aerul aristocratic specific orasului Sinaia. Daca aveti timp, nu ezitati sa mergeti sa o vizitati. In Imaginea de mai jos este manastirea Caraiman.
