Veronica Franco: curtezana, masca si carnavalul

Nu departe de imaginatia fiecaruia dintre noi exista un oras al escapadelor amoroase in care curtezane frumoase au frant inima nobililor aventurosi. Arhipelagul venetian a fost secole de-a randul ravnit de aprigi dusmani, dar nimeni nu a reusit sa le subjuge curajul si libertatea. Arhitecti priceputi au ridicat o cetate pe mare, un oras superb construit pe platforme infipte in piloni de lemn. In perioada renascentista, aici veneau cele mai frumoase si celebre femei cu un singur gand: sa cucereasca puterea, cucerind inima barbatilor care o detineau. Cantate de poeti si venerate de nobili, curtezanele au fost promotoarele libertatii femeilor, chiar daca atunci nici macar prin cap nu le trecea ca pot deschide drumuri si idealuri pentru zeci de generatii viitoare. Erau femei inteligente care isi castigau singure traiul fiind stapanele propriilor destine.

Veronica isi admira rochia de catifea tesuta cu fir de aur si impodobita cu numeroase perle si pietre pretioase asezata frumos pe marginea patului si nimic nu trada ca acesta tinuta vestimentara fusese special croita si daruita pentru cea mai celebra “contigiana onesta”. Lenjeria alba de matase ii scotea in evidenta parul lung si negru, iar ghetele aurii cu care era deja incaltata scoteau sunete infundate in podeaua de lemn. Veronica era o femeie tanara de o frumusete rapitoare, plina de viata si cu o inteligenta iesita din comun. Chipul ei emana uneori o tristete ce-i dadea un farmec aparte si imprastia o nota de mister. Era o femeie rafinata si educata, constienta ca viata depindea de forta si determinarea ei. Copilul dormea in camera de-alaturi, dar ea nu se gandea decat cum sa devina stapana propriului ei destin. Era descendenta unei curtezane oneste, Paola Fracassa si fiica lui Francesco Franco, iar ea se jurase ca niciodata nu o sa mearga pe drumul mamei sale. Veronica mai avea doi frati, iar parintii angajasera profesori particulari care sa se ocupe de educatia lor. Facuse imprudenta sa accepte mariajul pus la cale de catre parinti si se maritase in anul 1560 cu un medic instarit, Paolo Panizza. Dupa 4 ani de casnicie, s-a intors in casa parinteasca si vreme de 6 ani a incercat sa isi recupereze zestrea intrata in posesia sotului de drept.  Lucrurile erau simple: barbatul ramasese cu dota, ea cu copilul. Cand s-a intors in casa parintilor, Paola i-a sters lacrimile si-a initiat-o in tainele meseriei de curtezana. Dragostea era un privilegiu pe care cei de teapa lor nu si-l puteau permite, dar putea sa invete sa iubeasca daruindu-se si oferind dragoste tuturor. Vronica si-a croit drumul spre inima barbatilor avuti cu demnitate si curaj, cu inteligenta si toleranta, incercand sa isi construiasca propria influenta. Stapanea arta conversatiei, detinea profunde cunostinte despre arta, muzica si politica, fermecandu-l pe insusi regele Frantei, Henry al 3-lea, pe care l-a convins sa ajute La Serrenissima in razboiul contra turcilor. 

La 20 de ani, in 1565, Veronica era catalogata cea mai renumita si cea mai ravnita curtezana. Insa viata isi intoarce filele bucuriei si sperantei si te obliga sa le parcurgi inclusiv pe cele in care durerea si disperarea te obliga sa mergi mai departe. Ea insasi un suflet sensibil, scria poezii, fiind una dintre invitatele salonului literar al lui Domenico Venier. In 1575 a publicat primul volum de poezie, Rime Terze, adunand laolalta 17 poeme. Lirica ei este inspirata din viata de curtezana, imortalizand procesul dureros al transformarii dintr-o tanara care isi dorea o viata onorabila intr-o curtezana dorita si iubita de toti nobilii republicii. Poeziile ei sunt construite sub forma intrebari pe care le adreseaza unui interlocutor imaginar de la care asteapta raspuns. Ea incearca sa promoveze femeia care iubeste dragostea, nu sexul, care vede relatia ca pe un angajament, sustinut prin dialog, prin impartasirea unor sentimente si experiente. Parcurge intreg traseul sufletului de la puterea distructiva a dorului, a dorintelor si geloziei, la exilului pe care si-l impune singura. Zece ani mai tarziu, mai exact in 1580, a publicat cele 50 de scrisori in care personaje precum regele Frantei, Henriy III, si pictorul Jacopo Tintoretto ii creioneaza abilitatile de curtezana. In multe dintre scrisorile ei vorbeste despre experienta personala, povesteste cum mama ei a transformat-o intr-o curtezana de elita. Veronica a fost martora decaderii lumii curtezanelor venetiene cand ciuma a luat viata sutelor si-apoi miilor de suflete nevinovate. Toti incercau sa gaseasca un vinovat, iar curtezanele au fost primele care au fost suspectate ca fiind purtatoarele epidemiei si cele care contaminau barbatii din toate clasele sociale. Atunci a fost abrogata legea care obliga toate curtezanele sa renunte la hainele scumpe si bijuterii si sa poarte masti si pelerine pentru a se diferentia de nevestele nobililor venetieni. De aici s-a nascut spiritul carnavalului venetian, cel care celebreaza spiritul libertin al hetairelor, rememorand amorurile de odinioara si reaprinzand dorinte si pasiuni. Epidemia de ciuma dintre anii 1575 si 1577 a costat-o o buna parte din avere, caci furturile devenisera un fapt obisnuit intr-o lume controlata de haos, moarte si durere. In 1580, Inchizitia deja reprezenta o putere de temut inclusiv in insula Venetiei, iar lovitura avea sa o primeasca de la tutorele fiului ei, Ridolfo Vannitelli, care a reclamat-o ca ar fi practicat incantatiile magice in apartamenul ei. Domenico Venier a sustinut-o in fata instantelor de judecata, dar reputatia ei fusese definitv compromisa, iar acest moment a reprezentat inceputul declinului. Domenico a incheiat si el socotelile cu lumea in 1582, iar Veronica avea sa moara si ea la 45 de ani, punand punct unui capitol dureros. A cunoscut recunoastere, a strans o avere enorma, dar a bifat si multe pierderi, pericole si dificultati de invins.

Daca este sa spunem, insa, adevarul, istoria carnavalului de la Venetia este mult mai veche, datand din anul 1162 cand poporul a sarbatorit victoria impotriva Patriarhului Aquileiei in fata Basilicii din Piata San Marco. Cu aceasta ocazie, in 1296, Senatul Republicii a emis un act in care se mentiona dreptul tuturor cetatenilor republicii de a se distra inainte de Postul Pastelui. Venetienii isi confectionau singuri mastile sub care isi ascundeau identitatea, rangul social si sexul. Oricine putea cocheta cu oricine, iar dogii au fost primii care au sesizat faptul ca aceasta sarbatoare incuraja atat amestecul claselor sociale, cat mai cu seama infidelitatile. Nimeni nu se gandise la consecintele acestor libertati care fusesera legiferate decat in momentul in care efectele lor isi faceau simtita prezenta, disturband atat viata familiilor, cat si relatiile sociale. Atunci au incercat sa impuna anumite limite si restrictii, dar raul deja fusese facut. In 1339, un alt decret stipula faptul ca erau interzise plimbarile noaptea, iar in 1458, o alta lege interzicea barbatilor costumati in femei sa intre in manastirile de maici. In zadar s-au straduit fetele bisericesti sa readuca sarbatoarea in canoanele religioase, caci poporul se-nvatase sa se ascunda in spatele mastilor indiferent daca era sau nu sarbatoare. In 1608 un alt decret limita purtarea mastilor doar pe perioada carnavalului, iar barbatii care nu se conformau erau bagati in inchisoare, un an jumatate tras la galere si o amenda pe masura. Femeile erau biciuite si expulzate timp de 4 ani de pe insula. Carnavalul venetian era celebrarea senzualitatii, a aventurii neasumate, dar consumate, a iubirii ascunse si tainuite sub protectia anonimatului. Mastile aveau menirea de a proteja identitatea si de a seduce interlocutorul prin cuvant si curtoazie.  

Dar masca era mai mult decat o simpla forma de distractie, caci in spatele ei puteai sa faci aproape toate lucrurile interzise: sa faci amor cu oricine pana la trisatul la jocurile de noroc. Initial, mastile erau confectionate din mucava si decorate cu pene, pietre pretioase si blana. “Mascareri”, infiintati ca breasla in 1436, care aveau propriile reguli si legi, erau una dintre cele mai respectate bresle venetiene. Astazi, 5 tipuri de masti sunt fabricate in insulele venetiene: 

Bauta este cea mai folosita masca din carnaval, care acopera toata fata. De regula, ea se asorteaza cu o pelerina neagra, numita tabarro. Tinerele nemaritate nu au voie sa poarte aceasta masca! 

Columbiana acopera jumatate de fata si este atent decorata cu detalii subtile si rafinate  din aur, argint, pietre pretioase si pene, fiind sustinuta de un bastonas lateral sau 

prinsa cu banda de catifea. 

Moretta subliniaza trasaturile fetei si este o masca destinata exclusiv doamnelor. Este complet neagra si este dificil de purtat deoarece ea trebuie sustinuta cu ajutorul dintilor din fata, motiv pentru care purtatoarea ei nu poate vorbi deloc.

Medico della Peste sau masca cu cioc lung, insotita de palaria si pelerina neagra, manusile albe si baston, a fost creata de catre doctorul francez , Charles de Lorme, in sec 16 si folosita de catre medicii din perioada epidemiei de ciuma.

Ultima masca este Larva sau Volto- masca alba insotita de pelerina, folosita cu precadere de catre oamenii simpli.

Mai exista o masca, Gnaga, care acoperea in intregime nasul si ochii si care era folosita in general de barbatii care se costumau in femei. Masca era putin ridicola, tocmai pentru ca trasaturile feminine erau puternic reliefate, uneori chiar exagerat. 

In 1797, cand Venetia a fost ocupata de Imperiul Austriac, purtarea mastilor a fost interzisa. Dupa zeci de ani s-a revenit asupra deciziei permitandu-le sa le poarte doar pe durata carnavalului.  

Mastile de astazi sunt realizate din gips si decorate cu modele aurii sau argintii si pietre pretioase, cu picturi hand made sau colaje din piele si pene. In orasul strabatut de cele 177 de canale, viata prinde culoare in fiecare luna februarie si lumea isi imbraca straiele de sarbatoare si se intoarce in epoca medievala, in lumea in care printii si printesele se distreaza cot la cot cu bufonii, nobilii si arlechinii.

O sa va intrebati ce mi-a venit in plina primavara cu povestea despre curtezana, masca si carnaval. Se cere o lege care sa interzica si la noi carnavalul. Cel din politica, cel de pe sticla, sa fim obligati sa ne asumam viata reala si sa o traim fara sa inselam! Oare pensia, pensia aia speciala, o sa ii opreasca din furat? Sau o tinem tot intr-un carnaval? 

Bibliografie:

Jones, Ann R. The Currency of Eros: Women's Love Lyric in Europe, 1540-1620. Bloomington and Indianapolis, Ind., 1990.

Phillipy, Patricia. "'Altera Dido': The Model of Ovid's Heroides in the Poems of Gaspara Stampa and Veronica Franco," Italica 69 (1992): 1-18.

Rosenthal, Margaret F. The Honest Courtesan: Veronica Franco, Citizen and Writer in Sixteenth-Century Venice. Chicago,1992.