Astazi voi vorbi despre Alexandru Odobescu, scriitor, istoric, arheolog si om politic, unul dintre cei mai eruditi scriitori romani care, prin actiunile sale la o varsta inaintata, a reusit sa socheze nu numai intelectualii respectabili ai timpului sau, ci intreaga societate romaneasca. S-a nascut la 23 iunie 1834, in casa parintilor sai de la Curtea-Veche. Avusese norocul sa vada lumina zilei in mijlocul unor oameni gospodari, boieri cu proprietatii intinse din Teleorman. Odobescu a beneficiat de o educatie aleasa, inceputa la Bucuresti si desavarsita la Paris. In 1858, s-a casatorit cu Alexandra (Saşa) Prejbeanu, fiica Ruxandrei Baleanu si a contelui rus Pavel Kiseleff. Viitoarea sa sotie era descendenta, pe linie materna, a printilor rusi Bagration. Cei doi au avut un singur copil impreuna, o fiica, Ioana. Odobescu a fost unul dintre cei mai straluciti scriitori ai secolului 20. El este autorul lucrarii „Pseudo-cynegeticos“(„Fals tratat de vânătoare" sau - cu cuvintele autorului - „Falş tractat de vânătorie"), „Mihnea Vodă cel Rău" si „Doamna Chiajna", lucrari de referinta ale nuvelei istorice romanesti . Desi scriitor de seama, el n-a stiut sa-si poarte lumina spirituala intacta pana la capatul vietii sale personale. La 55 de ani sanatatea sa devenise precara, iar la 60 de ani a fost diagnosticat cu „sindromul Lolita". In 1892, Odobescu si-a intalnit iubirea vietii in cadrul unei sedinte a Adunarii Generale a Societatii Geografice Romane unde acesta tinuse o conferinta, iar Hortensia Keminger primise un premiu de 1000 lei, pentru lucrarea “Dicţionarul judeţului Bacău”. In acelasi an, Odobescu avea sa declare ca si-a intalnit jumatatea, in persoana aceleiasi Hortensiei Keminger, o femeie care avea jumatate din varsta sa, iar el avea o fiica de 26 de ani. Si cum frica de ridicol nu sperie pe toata lumea, in 1892 a facut publica iubirea lui pentru tanara profesoara de geografie la o scoala de fete din Bucuresti. Femeia era versata, avusese alti doi soti in istoria ei recenta, primul dintre ei fiind dramaturgul Alexandru Davila, mariaj din care rezultasera doi copii, iar cel de-al doilea, D. Racovita, seful de cabinet al lui Titu Maiorescu. Si atat de mare a fost amorul, incat Odobescu s-a vazut silit sa ii marturiseaca nevestei faptul ca iubea o alta femeie: „sunt antrenat cu forta cea mai irezistibila, cea mai suveran dominanta, intr-o afectiune foarte puternica pe care n-am mai simtit-o niciodata”. Nu mai contau problemele de sanatate: guta, reumatismul sau sindromul si nici problemele financiare. Cand inima se strange si sufletul iti plange. Si parca ridicolul nu ar fi fost suficient de mare, nevasta a decis sa-l lase sa-si traiasca restul vietii alaturi de tanara amanta. Ba mai mult, s-a dus neghioaba si s-a rugat de-amanta sa-i ia barbatul...de barbat. Dar tanara nu a ezitat: a vrut respect, pozitie sociala. Desi l-a incurajat si i-a alimentat pornirile patimase, a refuzat sa se casatoreasca cu „amantul ridicul şi batjocorit”, cum l-a descris I.L. Caragiale, cu „amantul bătrân”, cum l-a numit G. Călinescu. Doar ca bietul batran chiar s-a crezut un Don Juan si n-a luat in calcul faptul ca iubita nu vedea in el decat statutul, nu si barbatul care isi cara povara anilor in spate cu miros in nari de “ mere coapte”. Si l-a parasit pe amorez, cautand alinare in bratele mai vanjoase ale unui mai tanar barbat.Odobescu s-a rasculat marturisind-i lui Anghel Demetrescu : „Nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţii şi vulgarităţii simţirilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. Mi s-a întâmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări. Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele”.„Femeia pe care o dumnezeiam” a fost „adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar al vieţii”, facandu-l vulnerabil in fata „uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor”. Bietul Odobescu, disperat (desi multi ar fi jurat ca rusinat) s-a pus pe scris biletul de adio: „Cugetă, te rog, şi spune tuturor că nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce-ar fi făcut dintr-însă o zâna inspiratoare a mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. A fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele!” si-a luat o doza de morfina. Era noiembrie 1895. Hortensia avea sa noteze in jurnal doar cateva fraze despre realtia ei cu Odobescu. Doar atat insemnase el in viata ei. Ingerii s-au revoltat: “fire simtitoare”, mon cheri? “Fiinta fără inimă, fără conştiinţă”? De cine vorbesti, maestre? De tine sau de ea? Haosul a fost o boare ce-a cuprins doua regate: si in rai, si in iad. Laolalta se-ntrebau: la cine face referire? La el sau la ea? Sufletul ramane tanar, indiferent de varsta. Asta-i drept! Dar tinerii nu te cred! Ei vad doar pielea scofalcita, ridurile anilor pregnant sapati pe chipul tau si pofta prea nepotrivita. Poti iubi iubirea tineretii, dar fara sa musti din marul parguit! Vrei mila, tu cel casatorit, cand calci cu dreptul peste stangul? Martir este acela ce invata sa iubeasca din nou, pentru a suta oara, perechea cu care drumul l-a parcurs. Poti sa tanjesti cat vrei, iubire nu gasesti, ci doar o dulce amagire. Iar cand te trezesti, te-ntrebi ca prostul: cine este vinovat???
.
