Ada Kaleh

Acum cateva zile, un timisorean a postat pe pagina sa de facebook mai multe imagini vechi cu insula Ada Kaleh, insula cu care oamenii acestor locuri se mandresc denumind-o “perla Banatului”. Nu stiam foarte multe despre istoria acestui loc disparut din dorinta de industrializare fortata a comunismului, dar care dainuie, intr-un mod miraculos, in povestirile si amintirile oamenilor locului.  Denumirea Ada Kaleh provine din limba turca , insemnand Insula Fortareata. Insula a fost locuita din antichitate, iar din insemnarile de atunci aflam ca avea o forma lunguiata, in care culturile de baza erau maslinii, migdali, castani, leandri, vita de vie, smochini si chiparosi. Primele consemnari ale insulei sunt facute de catre Herodot care o numea Cyraunis. Pana in 1430, insula se numea Saan, iar dupa aceasta data si-a schimbat numele sub care o cunoastem si astazi.

Insula era scaldata de apele Dunarii, fiind amplasata nu departe de Orsova si se intindea pe circa 1.7km cu o latime de aproximativ 500 metri, insula pe care traiau 600 de oameni, preponderent de nationalitate turca.  Pozitia sa geografica era una strategica, aflata in mijlocul conflictelor celor doua imperii care au marcat puternic istoria poporului roman: cel habsburgic si cel otoman. De-a lungul istoriei sale, insula a fost stapanita pe rand de cele doua imperii care si-au disputat-o pana in anul 1920 cand a devenit teritoriu romanesc. Cu toate aceste schimbari, locuitorii si-au pastrat administratia locala autonoma, dar si ocupatiile si stilul lor de viata traditional. Pozitia sa geografica a insemnat un punct strategic important pe harta locului din punct de vedere turistic si comercial. In partea superioara a insulei pe sensul de curs al apei a fost amenajat un parc unde au fost plantati numerosi  castani sălbatici, iar in partea opusa puteau fi admirate ruinele vechii cetati, organizata cu trei randuri de ziduri si trei santuri de aparare despartite de apa.

La est se afla o geamie cu un aspect arhitectural impunator, frumos decorata cu covoare pretioase, care pana in 1799 fusese manastire franciscana. Covorul care acoperea lespezile geamiei avea dimensiuni impresionante de 16×12 m si reprezenta o donatie din partea sultanului Abdul Hamid al II-lea.

Imaginile care au rezistat in colectiile private ale bastinasilor ne arata locuinte specifice arhitecturii turcesti: case cu prispe si foisor, incaperi separate pentru barbati si femei, baile amplasate in coltul odailor, mobilier si decoratiuni specifice traditiei musulmane.

Istoria consemneaza locuinte construite chiar pe zidurile vechii cetati militare, caracteristice acestei comunitati turcesti. Insula era vizitata de turisti datorita faptului ca preturile erau scutite de impozit si taxe vamale, iar delicatesele turcesti erau la mare cautare.

Locuitorii cultivau trandafiri din care fabricau uleiul si parfumul de trandafiri, renumita dulceata de smochine sau trandafiri, comercializau tutunul aromat turcesc, 

 rahatul turcesc, suciucul, bijuteriile din aur, baclavaua , sarailie si  cafeaua la nisip. Inlesnirile vamale si scutirile de impozit au dus la dezvoltarea economica a insulei.

Musulmanii si- au construit o uzina electrica, scoli cu predare in limbile turca si romana, fabrici de tutun, de rahat si tesatorii. Comunitatea avea un trai indestulator, motiv pentru care au ridicat  un cinematograf, si-au construit un teren de fotbal şi si-au format propria echipa.

O data cu instalarea comunismului, rangul de comuna a fost ridicat, clasele gimnaziale au fost desfiintate, accesul pe insula dupa ora 20.00 era interzis, proprietatile au fost confiscate, bastinasii avuti au fost deportati in Baragan, iar locul repopulat cu romani.

In 1970, Ceausescu a decis sa se construiasca lacul de acumulare de la Portile de Fier, iar acest lucru a dus implicit la disparitia insulei acoperita de ape. S-a incercat atunci demolarea principalelor obiective turistice de pe insula si reconstruirea lor pe insula Simian, dar spiritul locului a disparut sub apele involburate.

Populatia turca a luat calea exilului, unii dintre ei retragandu-se in Dobrogea, altii plecand definitiv in Turcia. Desi acoperita de ape, amintirea acestei insule inca dainuie in mintea si sufletul banatenilor, motiv pentru care cred cu tarie ca trebuie sa fie amintita in toate materialele de promovare a istoriei Banatului.

Pentru iubitorii istoriei Banatului, dar, implicit, si a Romaniei, puteti citi si materialul:
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ada-kaleh-timpul-ne-prisosea
Impresionant. Si dureros totodata cum comunismul incerca (si reusea!) sa stearga adevaratele valori ale culturii si traditiei unor locuri fantastice. Din pacate, tarele comunismului isi intind tentaculele si astazi asupra oricarei ramasite care ar putea orienta romanii catre adevarata valoare, catre moralitatea absoluta, catre bunastarea tutror, catre mandria de a fi roman prin ceea ce ne-a definit odata ca natie si pe care, cu greu, o mai putem ancora in realitatea zilelor de astazi. Neputinciosi sau nu, avem datoria sa nu uitam.

Daca aveti si alte informatii despre aceasta insula, va rog sa completati materialul. Imaginile au fost preluate de pe net si sunt folosite ca material de promovare a istoriei Banatului.

Lacasele de cult banatene - Diaceza romano-catolica

Cred ca este timpul sa ne intoarcem la istoria Banatului si sa ne oprim asupra principalelor lacasuri de cult. Motiv pentru care voi incepe relatarea din localitatea Cenad, leaganul episcopiei romano - catolice din Banat. Va vine sa credeti sau nu, Cenad-ul are o istorie mai veche decat cea a orasului Timisoara. Iar povestea merita consemnata si facuta cunoscuta. Principele Achtum si-a stabilit  centrul statului sau de tip medieval la Urbs Morisena, Cenad-ul de mai târziu. Deoarece se temea de puterea tot mai mare a regelui Ştefan al Ungariei, a incheiat o alianta cu bizantinii, fapt care îi garanta stapanirea teritoriului situat intre Mures, Tisa, Dunare si Carpati. Alianta lui cu bizantinii de la Vidin a facilitat apariţia unor preoti si calugari greci in Banat. Acestia si-au construit o biserica si o manastire la Cenad, cu hramul Sf. Ioan Botezătorul. Cu toate acestea, populaţia Banatului si-a pastrat propriul sau crez, pana la moartea lui Achtum, in anul 1028. In perioada in care conflictul dintre Stefan al Ungariei si Achtum atingea cote alarmante a aparut un personaj cu numele de Chanadinus sau Tschanadin sau Cenad, care, nemultumit de guvernarea regelui ungar, s-a refugiat la curtea lui Achtum de la Urbs Morisena. El a ajuns  conducătorul militar al principatului banatean. Dar prietenia dintre cei doi nu a fost de lunga durata, motiv pentru care Cenad l-a tradat si s-a aliat cu regele ungar. Cand regele bizantin a murit, Stefan al Ungariei l-a atacat pe Achtum, numindu-l pe Cenad conducatorul campaniei militare. Acesta a infrant armata lui Achtum si a construit mai apoi manastirea de la Oroslamoş, pastrand calugarii greci din Urbs Morisena. In semn de pretuire, regele Stefan al Ungariei a schimbat numele localitatii din Urbs Morisena in Cenad (in maghiara Csanád, in germana Tschanad). In momentul trecerii Banatului sub controlul regalitatii maghiare a luat fiinta  dieceza de rit latin. In 1030 s-a infiintat Dieceza de Cenad, iar primul ierarh al noii episcopii a fost Gerhard de Sagredo, care si-a inceput activitatea  de apostolat in scaunul  episcopal din Banat. Primul act al episcopului la sosirea sa a fost sa ii ceara lui Cenad sa inchine biserica in cinstea Sf. Gheorghe de la Oroslamoş. Cum inca nu exista o episcopie la vremea aceea, vechea biserica greceasca a devenit prima catedrala a diecezei de Cenad, unde Gerhard a demarat procesul de crestinare a populatiei pe teritoriul diecezei sale. El si-a inceput pelerinajul in timpul caruia a sfintit numeroase locuri pentru noi biserici care urmau sa fie ridicate in vederea intemeierii unei parohii, a tinut slujbe si a botezat.  A intemeiat o scoala unde tinerii au invatat limba latina, scrisul, retorica si teologia. In aceste conditii, calugarii benedictini au devenit primii invatatori ai Banatului. Cea mai importanta realizare a lui Gerhard si a clericilor formati de el a fost creştinarea locuitorilor, desi nu poate fi neglijat aportul sau la procesul de culturalizare a regiunii. Gerhard a intemeiat abatia benedictina inchinata Sfintei Maria la Cenad in anul 1037. In secolul 13, franciscanii s-au instalat  la Cenad in manastirea abandonata de benedictini care adapostea mormantul Sf. Gerhard. El si-a adus clerici din toata Europa si le-a dat noile parohii, la care se rugau cate 10 sate. In timpul sau, centrul diecezei a iregistrat o perioada infloritoare, motiv pentru care a construit inca  o catedrala episcopala între anii 1036-1042, care a fost închinata Sfantului Gheorghe.

Dupa moartea regelui Ungariei, regatul a avut mai multi conducatori, perioada in care populatia a simtit vulnerabilitatea conducatorilor si a cerut revenirea la vechile religii şamaniste ale hunilor. Pe fondul acestor probleme, Gerhard, insotit de episcopi, a fost omorat langa Pesta de o mulţime de pagani. Trupul său a fost înhumat initial la Pesta in capela sfintei Maria, ca mai apoi, in anul 1054, sa fie mutat la Cenad. Ramasitele sale au fost asezate intr-un sarcofag de piatră, nefinisat, si pastrate pana in zilele noastre in biserica parohiala din Cenad. 

Diaceza a parcurs mai multe etape dificile in istoria si evolutia sa: navalirea tatarilor din anul 1241,  catastrofa de la Mohács din 1526 si caderea Banatului sub stapanirea otomanilor, reintegrarea Banatului la Ungaria in perioada 1716-1778, evolutia diacezei in timpul Primului Război Mondial (1778-1919), scindarea  Dieceze de Cenad , infiintarea diecezei la Timişoara, ca succesoare a diecezei de Cenad. Analele istorice mentioneaza inca din prima parte a secolului al 14 -lea despre Capitlul Catedral de Cenad ca fiind o institutie importanta in viata locuitorilor din Cenad si Banat, atat din punct de vedere spiritual, cat si  cultural, economic. Dar adevarata sa renastere a inceput o data cu eliberarea Banatului si a Timişoarei de catre principele Eugeniu de Savoya in anii 1716-1718, dupa 164 de ani de ocupatie turceasca.  Imediat dupa aceea au fost create premisele reorganizarii diecezei, Episcopul Adalbert von Falkenstein a mutat scaunul episcopal si capitlul de la Szeged la Timişoara. In ziua de 6 august 1736, cand crestinii sarbatoreau  “Schimbarea la Fata”, episcopul Adalbert von Falkenstein a asezat piatra de temelie a noii catedrale pentru Dieceza Sfântului Gerard, care a fost inaltata sub patronajul imparatilor Carol VI-lea si Maria Theresia. Aceasta va fi catedrala construita in stil baroc, atat de indragita de catre timisoreni si cunoscuta sub denumirea de “Domul” din Piata Unirii. Domul este prima biserica a Diecezei noastre, cunoscuta de catre lumea crestina ca si Catedrala Diecezei Romano-Catolice de Timişoara. In 1750 contele Franz Anton Engl de Wagrain a fost uns episcop de Cenad cu resedinta la Timisoara. El a fost acela care a tinut prima Sfanta Liturghie in Domul din Timisoara, in ziua de 8 septembrie 1754, la Sarbatoarea Nasterii Sfintei Fecioare Maria. In anul 1756, tot episcopul de Wagrain  a pus piatra de temelie a bisericii din Maria Radna, mutand  icoana miraculoasa in noua biserica in anul 1767, de  Rusalii. La moartea sa, in 1777, Dieceza de Cenad avea 105.000 credinciosi si peste 100 de parohii. Dieceza de Cenad. In anul 1780, imparateasa Maria Theresia a dat o resedinta noua episcopilor de Cenad situata pe strada care se numea atunci Karoligasse.  In 1807, episcopul Ladislaus Köszeghy a infiintat primul seminar teologic in fosta resedinta si lacas de cult a calugarilor iezuiti. In 1841, episcopul Joseph Lonovics a infiintat o facultate de drept si una de filosofie, in cladirea Seminarului Teologic. Tot din istoria Diecezei noastre face parte si Ordinul Calugaritelor de Notre Dame, prezent prin episcopul Alexander Csajághy in anul 1857 la Timisoara. Aici au fost educate de catre surorile acestui ordin generatii de fete catolice sau de alte confesiuni. Educatia facuta aici a reprezentat  un etalon de onoare pentru Banatul de atunci. Dupa Primul Razboi Mondial, teritoriul Diecezei Cenad se imparte in trei: 33 de parohii impreuna cu Szeged vor trece in Ungaria, a doua revine Regatului Sarbesccu cu 64 de parohii, cu centrul la Becicherecul Mare, iar cea de-a treia, cu 163 de parohii revine Regatului Romaniei cu sediul la Timisoara, avandu-l ca administrator pe canonicul Augustin Pacha care a devenit primul episcop diecezan de Timisoara. In 1948, o data cu instalarea comunistilor, activitatea ordinelor religioase a fost interzisa, iar cladirile confiscate. In anul 1950 Canonicul Pacha a fost arestat, iar 4 ani mai tarziu a murit in inchisoare. Sintetizand putin datele prezentate, putem afirma ca , dupa 700 de ani, in 1733, resedinta episcopilor romano-catolici a fost mutata la Timisoara.

Domul sau Domkirche a fost construit dupa proiectul arhitectului vienez Josef Emanuel Fischer von Erlach. Planurile si constructia au revenit lui H. Joh. Jacob Schelblauer, consilier al orasului Viena. Piatra de temelie a fost pusa in data de 6 august 1736, iar constructia a fost finalizata in 1773. Catedrala a fost inaltata pe piloni de lemn si are o lungime de 55 m, o latime de  22 m, iar inaltimea de 16,90 m. Turnurile Domului au si ele o inaltime de  35,5 m. Primele clopote au fost turnate in 1763. Din cele patru clopote initiale ale Domului a rezistat timpului doar cel mare, care a fost turnat in 1763 de catre Joseph Steinstock la Buda, in Ungaria. Orologiul din turn este opera meşterului ceasornicar timişorean Martin Kidl si a fost montat in anul 1764.

Altarul principal a fost realizat de catre sculptorul vienez Johann Joseph Rossler si este strajuit de doua statui impozante: in stanga, a Sfintului Carol Boromeus si in dreapta a Sfintei Theresia. Alegerea celor doi sfinti reprezinta de fapt patronajul celor doi imparati care au contribuit la ridicarea Domului: Sf Bartholomeu a fost patronul imparatului Carol al 4-lea, cel care a inceput constructia, iar Sfanta Theresia de Avila a fost patroana imparatesei Maria Therezia, cea care a contribuit la finalizarea lucrarilor. Imparateasa  Maria Tereza a dat un decret in 1756, prin care Domul a fost ridicat la rang de prima biserica a Timisoarei. Domul are 6 altare laterale si se presupune ca doar patru dintre cele 6 tablouri adapostite aici care au fost realizate de pictorului german Johann Adam Schöpf,  nascut la Praga în 1735. Partea centrala este reprezentata de perechea de heruvini.  Michael Angelo Unterberger, pictor renumit si director al Academiei de Arte Frumoase din Viena,  este cel care a realizat tabloul altarului principal, care il infatiseaza pe Sfintul Gheorghe calare in lupta cu balaurul. Initial, in Dom se afla o impresionanta orga in stil baroc, care apartinea mesterului vienez Paul Hanke, si care a fost inlocuita in anul 1757 cu actuala orga, realizata de  Leopod Wegenstein.  In timpul luptelor cu turcii (1788-1790), in incinta Domului s-a aflat depozitul de sare, iar in timpul asediului din anul 1849, Domul a fost  grav avariat.  In cripta sunt inmormantati episcopii, demnitarii si multe personalitati ale Banatului.

Domul reprezinta cel mai important monument arhitectural baroc din Banat. Aici au loc slujbe in limbile romana, germana si maghiara. Unele parti din slujba sunt tinute si astazi in limbile: latina, bulgara, croata, ceha si slovaca. Astfel, Domul reprezinta lacasul in care toti credinciosii romano-catolici din Romania, Ungaria si Serbia se pot inchina Domnului. Deoarece lacasul are o acustica perfecta, aici sunt organizate multe concerte de orga. Inaugurarea oficiala a Catedralei a avut loc  la 24 aprilie 1803, la o zi dupa sarbatoarea Sfantului Gheorghe, patronul spiritual al Domului, iar slujba oficiala a fost tinuta de episcopul Ladislaus Kıszeghy de Remete. El a infiintat primul seminar teologic romano-catolic in anul 1804, la Timisoara. Ceea ce mai trebuie consemnat este faptul ca istoria diecezei mentioneaza etapa colonizarii bulgarilor catolici in Banat, care, in timpul ocupatiei turcesti, au fost aspru persecutati, motiv pentru care acestia s-au stabilit in 1739 pe teritoriul diecezei de Timisoara unde si-au intemeiat parohiile si satele de la  Vinga, Lovrin si Dudestii Vechi. Ei au venit insotiti de episcopul bulgar, calugarul franciscan Nikola Stanislavich care a ocupat scaunul vacant al Diecezei de Cenad in anul 1739. Dar despre ei vom vorbi intr-un alt material.