Nichita Stanescu - "leoaica tanara, iubirea"

Uneori ma apuca un dor de poezie si atunci iau volumele la framantat. Pagina cu pagina, cuvant cu cuvant. Poate este o nevoie a subconstientului de a se agata de frumos intr-o lume al carui tors nu-l mai suporti in impletirea secundelor in minute, a minutelor in ore si-al orelor in zile.

Uitasem cat de frumoase sunt poeziile lui Nichita Stanescu. Mi-am amintit atunci de nobletea unui om pe care l-am vazut o singura data in viata si de-a carui lumina m-am bucurat in tacere. Cine-si imagina atunci ca, un an mai tarziu, avea sa moara?!?  „S-a născut la Ploieşti, la 31 martie 1933, dintr-un ţăran român venit la oraş şi dintr-o rusoaică stabilită la Ploieşti cu prilejul mutării sediului rafinăriilor de petrol de la Constanţa.  A rămas repetent în clasa întâi primară fiindu-i deosebit de greu să-şi imagineze că vorba vorbită şi cuvântul cuvântat există şi că ar putea fi scrise. Mai târziu, după diferite eforturi fizice provenite din plăcerea sportului, s-a mirat brusc remarcând că are un trup şi din această pricină, părăsind calea dreaptă a ştiinţei, s-a apucat cu râvnă, în fine, alfabetizat fiind, să scrie versuri, sau mai degrabă un fel de versuri, sau mai degrabă un fel de texte cu un caracter subiectiv.  A citit Bacovia şi s-a uluit de viziunea lui totală şi a descoperit parodiile lui Topârceanu de la care a luat o lecţie vie de diferite forme prozodice amare învelite în ciocolata umorului.(...) Mirat şi uluit de ideea că există timp, vede în orice ceas, în orice orologiu, în orice clepsidră, forma unui posibil sicriu. (...) Citeşte de nenumărate ori, mereu şi mereu, aceleaşi cărţi: cum ar fi, bunăoară, poemul «Ghilgameş», «Cartea lui Iov», «Odiseea» şi unele piese ale tânărului scriitor Shakespeare. (...) Acum, la această dată, are 44 de ani şi a traversat din creier pe hârtie încă un metru cub de cuvinte scrise, din care poate se vor alege câteva poezii bune. Acum, în acest moment, stă şi se uită prelung la o veche drahmă de Istria şi se gândeşte că prea mare lucru nu este de spus despre sine însuşi şi că sinea altora, dacă nu cumva sinea generală a speciei umane, este cu mult mai aptă de contemplaţie, deşi însăşi contemplaţia, şi ea, are natura unei misterioase oglinde“ - Nichita Stănescu, 1 noiembrie 1977. Inca din liceu era o mica vedeta in devenire, datorita versurilor in argou pe care le compunea cu o usurinta ce-i uimea pe cei din jur, dar si datorita caricaturilor pe care le desena cu siguranta unui maestru, spre deliciul si amuzamentul colegilor sai. De-atunci Nichita a simtit gustul succesului si a avut grija sa nu se sature niciodata. Intre 1952 - 1957 a urmat cursurile Facutatii de Filologie a Universitatii din Bucuresti. A fost casatorit de trei ori: cu Magdalena Petrescu, Doina Ciurea si Tudorica Tarata (Dora). Dar a avut patru relatii amoroase de durata, dintre care, cea mai patimasa, dar si cea mai naravasa, a fost cu Gabriela Melinescu, singura femeie pe care a iubit-o si cu care nu a fost casatorit.

Prima data s-a casatorit la 19 ani cu Magdalena Petrescu, sora celui mai bun prieten al sau, de care s-a despartit un an mai tarziu. Dupa divort, Magdalena a emigrat in Australia, dar amintirea lui Nichita a ramas pitita in sufletul ei, motiv pentru care, dupa moartea poetului, s-a intors in tara special sa rascumpere pianul familiei Stanescu, confiscat dupa nationalizare, si sa-l doneze muzeului "Nichita Stanescu" din Ploiesti. In perioada primei sale casatorii, a debutat in revistele "Tribuna" si "Gazeta literara". In 1960, a debutat cu volumul "Sensul iubirii", iar doi ani mai tarziu s-a casatorit cu Doina Ciurea. In timpul studentiei era obsedat de Nicolae Labis, se simtea inferior ca potential creator, transformandu-l intr-un veritabil rival, atat la nivel literar, cat si in plan sentimental. Labis era indragostit de Doina Ciurea si, inainte de a se casatori cu Nichita, aceasta fusese iubita lui.  "Cand am cunoscut-o eu pe Doina, era o adolescenta de-abia dezghicata din copilarie, dar tipul urnban, emancipat si distins, cocheta si eleganta. Bruneta aramie, parul cret de la natura si nevopsit. Ochii mari, poate prea proemineti, cu gene lungi si curbate in sus, sprancene stufoase. Buzele usor congestionate, ca la adolescentele cu hormonii ravasiti. Banuiam si sanii la fel, sub bluza apretata.(...) Ii spun "vrajitoarea neagra" si nu se supara. Cu Labis a inceput sa cocheteze tot mai staruitor, dar el nu se prindea. fata vea o oarecare experienta, printre altele zabovea cam mult in cabinetul directorului Iosif. (...) Pana la urma s-a intamplat caci Labis avea uneori nevoie de un refugiu de protectie si de afectiune", aminteste Marin Ionita primele faze ale relatiei Doinei cu Labis. Nichita a sustinut intotdeauna ca volumul "O viziune a sentimentelor", publicat in 1964, a fost inspirat de relatia sa cu Doina. Inca de atunci, viata sa se afla sub lumina refelctoarelor: manca, bea, petrecea, iubea intens, crea la scena deschisa. Pentru Nichita, viata era un veritabil spectacol. Si se distra. Cei doi s-au casatorit in 1962, cu doar doi ani inainte ca viata sa i-o scoata in cale pe Gabriela Melinescu. La 31 de ani, Nichita publicase deja al doilea volum de versuri. Printre poemele de referinta se numara si "Leoaica tanara, iubirea", una dintre cele mai cunoscute poezii ale sale.

Sa fi anticipat el intalnirea cu Gabriela Melinescu? Nichita s-a indragostit nebuneste de femeia cu care avea sa petreaca zece ani, perioada in care a ramas casatorit cu Doina Ciurea. Nascuta in zodia leului, poetul a perceput-o ca pe o veritabila felina, salbatica, majestuoasa, frumoasa si desteapta. Dar aceasta avea sa se indragosteasca de un renumit editor suedez, Rene Coeckelberghs, cu care s-a si casatorit de altfel si a plecat definitiv in Suedia. Relatia lor a fost una complicata, pentru ca Nichita era el insusi un om complicat. Se-ntampla sa o incuie in casa pret de cateva minute cat sa mearga sa isi ia un pachet de tigari si sa zaboveasca impreuna cu un prieten cate 2-3 zile la un pahar de tarie asezonat cu poezie. Uita de Gabriela care, disperata si incuiata, suna lacatusul cerandu-i sa vina sa sparga usa, ca s-a blocat yala. Invatase omul lectia deja, nu mai punea intrebari. Nichita uita si de sine cand era vorba de poezie. Ea, il iubea, deci il ierta de fiecare data. Pana cand , intr-o zi, a vazut ca se poate si altfel.

Ea avea sa declare, dupa moartea poetului, intr-un interviu: " De obicei, despatirile sunt pline de resentimente. Nichita s-a suparat pe mine cand a auzit ca ma voi casatori si ca voi parasi tara. A fost foarte afectat. Dar Rene i-a publicat apoi, in Suedia, o carte prefatata de seful Academiei suedeze, Arthur Lundkvist, care il aprecia enorm pe Nichita si voia sa i se dea Premiul Nobel. L-am invitat pe Nichita in Suedia, la lansarea primei lui carti, apoi la cea de-a doua si la cea de-a treia. Dar el a devenit dintr-o data foarte mandru si nu a venit la Stockholm niciodata. Si rau a facut ca nu avenit. Avea Nichita niste gelozii absurde, cu toate ca el era casatorit cu Dora si erau foarte bine" In jurnalul ei personal, comenta relatia avuta cu Nichita: " Doi creatori nu prea pot convietui. E foarte greu de trait cu un om care era un panteon intreg de persoane".

Pe Dora, studenta la franceza, a cunoscut-o din intamplare. Florin Iaru si Traian T. Cosovei, viitoarele staruri literare ale generatiei '80 si colegi de facultate cu Dora, au dus-o , in vizita, la Nichita. Iar Nichita s-a indragopstit pe loc si iremediabil de tanara fata careia i-ar fi zis: "Tu nu mai pleci de-aici". Ea avea 22 de ani, el 45. La scurt timp, Dora s-a mutat la el si au ramas impreuna pana in 1983, cand Nichita s-a stins din viata. Doar apropiatii au stiut ca Nichita a fost tatal legal al unei fete pe care a adoptat-o si ca Mirela era sora Dorei. Cei doi s-au casatorit in 1982, deoarece poetul urma sa primeasca Premiul pentru literatura "Cununa de aur" in Iugoslavia, iar ea, avand alt nume, nu putea sa il insoteasca. Nichita nu divortase de Doina Ciurea pana atunci. Intr-un interviu acordat in exclusivitate Iuliei Arsintescu, Dora Stanescu povesteste in stilul ei personal acest episod:

I.A.: Cati ani aveati cand v-ati intalnit?
D.S.: Eu aveam 22, Nichita 45. Pe urma am implinit 23 si el 46 - in momentul in care am hotarat sa ramanem impreuna eram exact "jumatatea" lui. Singura data cand se putea, pe urma nu s-ar mai fi potrivit. Suna a predestinare.
I.A.: Cum v-ati cunoscut?
D.S.: E o poveste care implica si generatia optzecista - pe Cosovei, Iaru, Stratan... Eram colegi, ei erau vedetele facultatii. Inca nu se lansarera, de-abia incepeau sa publice prin cate o revista, dar se intalneau cu entuziasm si-si citeau unii altora poeziile, faceau planuri. Traian T. Cosovei, singurul dintre toti care il cunoscuse pe Nichita, se necajea ca pierdea mereu in fata mea la badminton - eram campioana universitara! Asa ca, intr-o zi, ca sa-si ia revansasi sa-mi arate ca are si el atuurile lui, m-a invitat sa merg la Nichita. Ne-am dus mai multi: noi doi, Iaru, Stratan...dar probabil ca Nichita uitase de intalnirea cu Traian si in nici un caz nu se astepta la cinci oaspeti. A aparut in usa destul de incurcat, mi s-a parut ca il deranjam si fata bine-crescuta din mine s-a simtit tare stanjenita, adica, uite, deranjam omul... "Intrati odata!", ne-a zis. Au inceput sa-si citeasca poemele... A durat o dupa-amiaza intreaga.
I.A.: Tu scriai poezii?
D.S.: Nu, culmea! Cand au terminat toti, Nichita mi-a zis" Hai, citeste si tu". "Eu nu scriu", i-am zis. "Atunci de ce ai venit?" s-a rastit el, speriindu-ma si mai tare. In ziua aceea n-a vrut sa ma creada, nu intelegea de ce ar veni cineva la el daca nu scrie poezii. Cand sa plecam, Nichita a zis "M-ati obosit si acum ma lasati singur? Plecati pe rand, din sfert in sfert de ora. Si ea- adica eu- pleaca ultima". Au plecat pe rand si, dupa ce a trecut si ultimul sfert de ora, cand sa ies, Nichita s-a apucat sa imi dicteze un poem:
"Ma uitam absent la nu stiu ce
Desigur in spatele meu ningea
O fuga de iepuri lasase urme pe camp
Fara de arme fiind, Doamne,
cum am putut sa starnesc atata groaza!"
M-a ingrozit si pe mine, pentru ca mi-a dictat urland.
I.A.: Era violent?
D.S.: In nici un caz, se rasfata! Dar eu nu stiam inca... Am mai stat, mai venise niste lume si la un moment dat, s-a intors iaru, care a zis ca si-a uitat poemele si pe Dora. Multa vreme Nichita i-a purtat un fel de pica lui Florin pentru ca s-a intors sa ma ia de langa el. Cand am plecat, mi-a spus"sa stii ca tu o sa fii nevasta mea!"
I.A.: Nu te intimida faptul ca-ti spunea asta un poet din programa scolara?
D.S.: In liceu, poezia moderna era considerata abstracta si greu de inteles, nu ne prea bateam capul cu ea. M-am apropiat de opera lui Nichita abia dupa ce am inceput sa traiesc zilnic in preajma lui. Cand l-am cunoscut mai bine i-am si spus:"Stii ce parere aveam eu despre tine? Ca esti un poet de neinteles si morocanos." Morocanos cred ca mi se parea dupa poza din manual. Ceea ce nu -i adevarat deloc, era un om vesel si de-o deschidere imensa.
I.A.: Si a doua intalnire? Cum v-ati apropiat?
D.S.: A doua intalnire a fost si mai frumoasa. In ziua cand fuseseram cu totii la el, ne povestise ca trebuia sa plece la Cluj, la un colocviu al poetilor. Totusi, cand ne-am despartit, ma facuse sa ii promit ca trec peste doua zile, dimineata, sa il vizitez. Asa ca peste doua zile, constiincioasa, sunam la el la usa, convinsa ca e la Cluj. Daca n-as fi fosr sigura ca e plecat, cred ca nu m-as fi dus, dar asa aveam ocazia sa imi impac constiinta si sa scap si de intalnire. Ma cam speriase. Am sunat linistita si ma pregateam sa plec convinsa ca nu-i acasa. Cand colo, vad ca se deschide usa! M-a invitat inauntru si m-a asezat la masa rotunda unde stateau de obicei prietenii. Ma simteam foarte stanjenita si foarte crispata. Eram prima oara singuri. Nu stiam ce sa fac, cum sa ma port. Pe masa era o farfurie cu fursecuri. Nichita fuma si se plimba prin camera, iesea pe balcon, se intorcea, iar iesea, si nu scotea o vorba. Era absolut neobisnuit, data trecuta vorbise tot timpul! Din cand in cand, intre doua tigari, spunea doar "mai ia un fursec", iar eu ziceam "multumesc". A trecut asa vreo ora. La un moment dat a trebuit sa rupa tacerea, tensiunea ajunsese de nesuportat. "Stii ce mi s-a intamplat?" a zis. "Am ajuns aseara la Cluj si mi-am adus aminte ca azi trebuie sa ma intalnesc cu tine. Asa ca m-am suit in tren si m-am intors in Bucuresti". Sosise in zori si cumparase fursecurile de langa gara... Pe urma mi-a spus un lucru incredibil, ca-n romante, pe care n-as fi crezut niciodata ca-l poate rosti un poet de talia lui: " Cand m-am gandit zilele astea la tine, parca mi s-a rasucit un cutit in inima." Poti sa crezi ca Nichita a fost in stare sa produca o asemea fraza?! Era foarte sincer si emotionat ca un licean, nu-i pasa cum suna. In momentul acela m-a dat gata. Atunci m-am indragostit de el! Si nu cred ca premeditase nimic!

I.A.: Crezi in dragoste la prima vedere?
D.S.: Pai cum sa nu cred, daca mi s-a intamplat?
I.A.: Pana atunci credeai?
D.S.: Da, dar ... asa...teoretic.
I.A.: Si pe urma?
D.S.: A durat un an pana sa ne apropiem. Am inceput sa ne vedem zilnic. Ma lua cu el peste tot. Mi-amintesc ca am chiulit odata de la armata - studentele faceau armata o zi pe saptamana, pe vremea aceea- si am venit in uniforma. Ne-am dus impreuna la Casa Scriitorilor si Nichita era foarte mandru ca a venit cu un soldatel "care-l apara", inventa tot felul de povesti. Mereu construia povesti, de la orice fleac. Multi prieteni mi-au spus pe urma ca ma stiu de cand a aparut Nichita cu un soldat... Peste inca doi ani ne-am casatorit.
I.A.: Cum atara viata voastra de familie?
D.S.: La Nichita venea mereu lume, traiam intr-o casa deschisa. Veneau prieteni vechi, dar si oameni pe care nu-i vazuse niciodata. Poetii tineri veneau pentru un fel de binecuvantare, iar el considera ca nu trebuie sa respinga pe nimeni. Spunea tot timpul: "De unde sa stiu ca nu bate la usa Eminescu? Daca ii spun ca a scris un poem prost - i se poate intampla oricui - si el renunta sa scrie!?" Erau mereu 5-6 oameni in jurul mesei noastre, toata ziua, si se schimbau mereu. Beam cafeaua de dimineata cu lume in jur, mancam cu lume in jur, treburile le faceam cu lume in jur, dicta poeme si citea poeme cu toata lumea de fata... Uneori ramanea cate cineva chiar si peste noapte. Nu era usor, dar la un moment dat te obisnuiesti. Ne lega un sentiment enorm si am facut foarte repede echipa.
I.A.: Nichita cand mai apuca sa scrie?
D.S.: In perioada aceea, Nichita isi dicta poemele. Explica de ce in Antimetafizica. El spunea ca un poem e o stare de spirit. Asa ca prefera sa dicteze si, de cele mai multe ori, nu revene si nu modifica nimic. In general mi-a dictat mie, oricand, ziua si noaptea. Facea abstractie ca era lume in jur, lucrul lui continua in minte fara intrerupere, in mod firesc. Pe urma, cand se adunau mai multe poeme, trebuia sa i le recitesc de doua, de trei ori... Le asculta, se bucura enorm, ca un copil, il uimeau! Se lauda: "Sunt geniale, sunt nemaipomenite!" A doua zi le citea prietenilor - era modul lui de lucru. Zicea cui se intampla sa fie prin casa "hai sa va citesc ultimile douazeci de poeme geniale pe care le-am compus" si le asculta cum sunau iar si iar. Le asculta si le selecta. Eu le citeam, el inchidea putin un ochi si asculta. Pana la urma, din cele douazeci de poeme geniale de la inceput ramaneau doua, trei, patru... Pe celelalte fie le rupea, fie le inchidea intr-un sertar.
I.A.: Ai incercat vreodata sa le salvezi?

D.S: Nu. Daca le rupea, insemna ca trebuiau rupte. De fapt, nu s-a pierdut nimic. Ce era valoros – ca stare de spirit, ca teama-revenea in alt poem, alta data. Cei mai uimiti de felul asta de lucru erau oamenii care nu-l cunosteau. Unii oaspeti erau foarte intimidati, taceau si priveau fara sa scoata o vorba. Nichita incepea atunci sa se manifeste exuberant, sa faca un adevarat spectacol – ca sa-i destinda sau ca sa poata el suporta tensiunea lor, sa poata duce tot greul acelor oameni. Se desfasura aproape cabotin si in acelasi timp era foarte atent cu fiecare in parte, nu spunea despre nimeni, niciodata, ca e un anonim, un oarecare, un fraier, un prost. Se gandea cu mare tandrete la toti. Si, la un anumit monet dat, Nichita i se adresa omului din fata lui intr-un fel care-i ajungea drept la inima. Il facea sa se simta unic intuindu-i sufletul, intelepciunea inimii, adevarul. Avea o putere fascinanta de a rezona cu ceilalti, am vazut zeci de ori intamplandu-se acest lucru. Sau le spunea:”Batrane, iti dedic un poem. Am sa-l spun in aer, sa nu-l scrii, aceste cuvinte or sa se risipeasca in aer si poemul o sa ramana numai al tau.”

I.A.: A fost o perioada, dupa moartea lui, in care o gramada de lume se lauda cu faptul ca fusese “cel mai bun prieten al lui Nichita”. Care era, de fapt, adevarul?

D.S.: A fost o batalie lunga si prosteasca. Oamenii nu-si dadeau seama ca fiecare avea un Nichita al lui. Te marca. Il vedeai o singura data si ramaneai cu “amprenta Nichita”. Cred ca pana si faptul ca primea pe toata lumea era coplesitor. Prietenii chiar in certau, dar asa exista el.

I.A.: De ce avea nevoie de atata lume in jur?

D.S.: Mai degraba ceilalti aveau nevoie de el, iar el avea nevoie sa daruiasca, sa ofere. Orice: pe sine, poezie, incurajari. Nichita a optat foarte clar pentru viata pe care a trait-o si nu s-a multumit cu jumatati de masura, cum ni se intampla noua, oamenilor obisnuiti. El a optat total pentru poezie, neglijandu-si viata de familie, disciplina zilnica, sanatatea. Dar a fost o alegere constienta si asumata. Nu si-a construit un personaj, era un personaj. Si atrait risipind din fiinta lui. Nu putea altfel.

I.A.: Crezi ca, de acolo de unde e acum, Nichita vegheaza asupra ta?

D.S.: Tot timpul. In fiecare zi, de cand ma trezesc si pana seara, orice as face, mi vine mereu in minte ceva legat de el – ceva ce mi-a spus sau versuri – si intotdeauna cand am fost intr-un impas s-a intamplat ceva, legat tot de el, care m-a scos la liman. Au fost perioade cand nu aveam chef de nimic si deodata se intampla ca trebuia sa ma ocupt de el – de opera lui, de exemplu – si ma trezeam la viata. Ma readuce mereu la start, asta-i foarte clar! Sunt un om cu capul pe umeri si lucid, nu ma bantuie duhuri sau mai stiu eu ce, dar simt mana lui protectoare asupra mea. Un fel de continuitate a spiritului care m-a format, probabil. Practic, ma vegheaza dinauntru, nu din cer…

I.A.: Ti-a dedicat o multime de poezii, te pomenea mereu…

D.S.: Pe cele mai multe le-am oprit eu de la publicare… Sunt timida, mi-e greu sa ma cred buricul pamantului… Erau poezii de dragoste. Le-am strans. Le-am pastrat pe toate. Mi le dedica zilnic la fel cum tot zilnic ma numea altfel...Poateo sa le public intr-un volum special...Mai bine acum, decat cand o sa am 80 de ani, nu?...”

Intr-un alt interviu tot Dora marturisea: “Cu siguranta, exista foarte multe poezii inca nepublicate si asta pentru ca Nichita avea obiceiul sa daruiasca poeme zilnic. Banuiesc ca sunt sute de poeme prin tara, iar manuscrise inedite vor tot aparea de acum inainte. El spunea ca a dedica un poem e ca si cum ai darui o floare.” “Eu, personal, am poeme dedicate mie, dicate de Nichita, care au ramas intr-un dosar in arhiva mea personala si care vor intra cel mai probabil in arhivele Academiei sau ale Muzeului Literaturii Romane. Nu am numarat textele, doar le-am inventariat si le-am inchis bine alaturi de taieturi din ziare ale lui Nichita, pe marginea carora facea notatii”, a marturisit, in exclusivitate pentru EVZ, Dora Stanescu. Pentru ca fiecare carte semnata de poet era o constructie in sine, cu o structura profund personala, ele nu vor aparea intr-un volum separat, ci in editii critice. Primele poeme inedite din colectia Dorei, necunoscute si acum publicului larg, au aparut in albumul memorial sin 1984. “Nichita gasea oricui cate ceva ca sa-l incurajeze. Nu stiu cum il percepeau ei pe el. Nichita era colectionar, avea diverse lucruri pe care le strangea, inclusiv monede. Dar, pentru ca era atat de generos, daca cineva spunea ca-i place ceva, ii daruia acel lucru. Fiecare intalnire cu el era speciala. De asta multi spun ca l-au cunoscut pe Nichita. Fiecare pare a avea un Nichita al lui, - de colectie-, spune sotia poetului. Inainte de anul 1975, cand s-a mutat in apartamentul din Piata Amzei, Nichita nu a avut o locuinta stabila. Dar, imediat ce s-a mutat acolo, intregul bloc avea sa stie ca nu oricine avea sa le fie vecin. “Hic sunt leones”, in traducere “aici sunt leii”, scria mare pe panza care flutura impetuos balconul sau. Aceasta era celebra sintagma folosita de romani pe harti pentru a marca locul unde incepeau teritoriile necunoscute si periculoase. Nichita s-a amuzat, vecinii s-au enervat si cu greu a capitulat, dand jos panza ofensatoare. Calatorul curios poate descoperi astazi placa maronie care il avertizeaza” “Intr-un apartament din acest bloc a locuit si creat in ultimii ani de viata poetul Nichita Stanescu”. Incet, geniul lui a ajuns si la sufletul vecinilor, dar a vibrat in sufletul generatiilor de tineri, sclavi ai cuvantului, dar care aveau nevoie de recunoasterea maestrului. Se zice ca un vecin i-ar fi reprosat poetului: “Stii, din cauza ta m-a lasat nevasta.” femeia, neglijata, il lasase pentru altul care ii recitase deja celebra poezie:

“Daca ti-as saruta talpa piciorului

Nu-i asa ca ai schiopata putin de frica sa nu-mi strivesti sarutul?”

In curtea blocului isi ridica ramurile catre cer un plop mare care-si intindea crengile catre balconul lui. Nichita se pierdea in meditatie privindu-l si l-a botezat simplu Gica.” Gica este un copac gelos. M-a pus dracu de l-am scarpinat pe scoarta intr-o seara si nu mai scap de el defel. Venise la mine intr-o zi o distinsa doamna. Din pricina Principialitatii lui Gica, nici mana nu am apucat sa i-o sarut. Gica e un copac gelos. Excesul de grija pe care il are pentru mine, curiozitatea lui de pom care se uita mirat, ca sunt om, nu ma lasa in libertatea mea. N-avui treaba! Cine m-a pus sa-l scarpin pe scoarta, cand singuratic am venit acasa?” scria poetul despre copacul-prieten. Dupa moartea sa, primaria l-a culcat la pamant, murise si copacul, o daca cu poetul. Se uscase din rarunchii si nu mai voia sa-si schimbe frunzele. In data de 13 decembrie 1983, poetul a trecut in nefiinta n urma unui stop cardiorespirator si a unei crize de cirozala Spitalul Fundeni din Bucuresti. A fost inmormantat in Cimitirul Belu din capitala. Nichita avea propria sa viziune asupra mortii: o trata cu ironie, cu curiozitate, cu curtoazie. El ii marturisea poetului de breasla Aurelian Titu Dumitrescu: “Bre, batrane, cand o sa mor, o sa fiu curios sa vad ce simt si vreau sa spun asta!”, iar Dumitrescu comenta: “In doi ani, cat aproape am locuit in casa aia (…) cred ca a spus-o de o mie de ori. Si, printre dantelele haziase pe care le-a rostit pana sa se aseze pe patul ultimei crize, cu privirea lui plina de anectote, nespuse si tandre, care te apropiau intotdeauna intr-o candoare cu fineturi distilate, de rafinariile mari ale creierului sau, glumind aproape, s-a ridicat in sezut si, ca si cand ar fi spus un vers sau poanta la ceva ce se intampla langa el, a zis: “Verde rece!”, a sfarsit energia, viata si amurit (…) A fost o lectie a curiozitatii in fata mortii, curiozitate mai mare decat frica de moarte, si a dorintei de a transmite ceea ce simte, fara disperarea ca intra in moarte nepregatit: el chiar atunci scria! Nici macar nu si-a tras sufletul, nu si-a facut freza, inainte de a muri cu o pieptanatura potrivita”. Dupa moartea lui Nichita, Dora si-a trait discret durerea, dincolo de curiozitatea si tristetea lumii. Dupa ce s-a mutat la Paris si s-a recasatorit cu un mare sculptor,Florin Codre. Dora l-a iubit enorm pe Nichita si a incercat sa il protejeze de toata lumea, chiar si de el insusi, impotriva vointei lui. Poetul se refugia tot timpul la o carciuma langa Palatul Elisabeta, acolo unde canta Johnny Raducanu, prietenul lui de suflet. Dora i-a convins pe prietenii lor su-au alcatuit un fel de conjuratie antialcool, oficializata printr-un act semnat de toti in par, angajandu-se sa lupte alaturi de ea impotriva acestui vicuin fata caruia Nichita capitulase demult. 

Nichita avea ciroza in acea perioada, iar Dora isi perchezitiona oaspetii care, fiecare, venea cu cate o sticla de vodka. Nichita ascundea sticlute in cutia televizorului, in pendula, pitindu-le de ochiul vigilent al Dorei.

Dupa moartea lui in 1983, au fost publicate cateva volume precum: “Respirari”, “Amnitiri din prezent”, “Antimetafizica”, “Fiziologia poeziei” unde au fost adunate gandurile si confesiunile lui despre creatie, viata si prieteni. Au fost publicate scrisorile imaginare despre dragoste pentru toate fiintele pe care le pretuia si pagini de jurnal. Intr-una dintre ele, poetul si-a amintit o dimineata de iarna, in ajun de Craciun, “ca un om care n-a ras niciodata”, a pornit sa caute sub brad “ca si cum ar fi mers in intampinarea marii”, intrebandu-se ce dorinta nebuna ii determina pe oameni sa aduca bradul in casa si sa ii impodobeasca cetina cu beteala, nuci si portocale. Nichita si-a raspuns in modul sau unic si irepetabil: “An de an strangem obiecte pentru pomul care trebuie impodobit. Ne prefacem ca nu stim nimic despre el: cum a fost izbit, cum s-a opus, cum a coborat de la munte un om, cu lesul tanar, vegetal, pe umar. Vreau sa-i vad bine chipul bradului, de aceea inainte de a-l impodobi, il las singur pentru ca este prea viu pentru a purta atatea podoabe (…). Stam in jurul bradului pe care nu-l simtim cum nespus de incet moare, viata lui se scurge in lucruri si in noi, este o moarte simbolica, lasand verdele viu ca sa ne bucuram noi mai departe”. “Prin miros se cunoaste sufletul pomului , doi brazi cu acelasi miros nu exista, pomul meu de iarna este unic ca si viata pe care isi va lasa-o in lucruri. Nu cred ca pot intalni altul in padure, el e unic in casa mea, pomul de iarna e ca si un an pe care nu-l pot inlocui cu altul”. Aceasta impacare a timpului cu anotimpul si a omului cu sine de aminteste de Nichita. “Am adormit si am avut un vis (…). Se facea, asadar, ca sunt un savant atomist, intr-un binenteles halat alb si ca ma ocupam nu de sfaramarea materiei, ci de sfaramarea cuvintelor in atomii lor”. “Ca sa suradem, putem spune ca in masura in care spiritul are dinti si stomac, poezia cu poet cu tot este o hrana spirituala. dar ca sa vorbim grav, putem afirma ca fara poezie omul nu s-ar distinge de neant”. “Este un amestec ciudat de forte in Nichita Stanescu: un respect aproape religios pentru poezie si o supunere aproape cinica fata de real. Instabil si labil in viata de toate zilele, usor mitoman,, agresat de prieteni racolati din toate mediile intelectuale si disperat cand nu este agresat, actor de comedie si personaj de tragedie, destept si smecher pe un fond de inocenta totala (…) te intrebai, urmarindu-l, cum este posibil sa existe in acelasi spirit un acrobat asa de abil si un poet atat de mare si de profund?” il descria atat de bine Eugen Simion.

Incepand din  1964 i-au fost publicate volumele “O viziune asupra sentimentelor”, “Dreptul la timp”, “11 elegii”, “Rosu vertical”, “Laus Ptolemaei”, “Necuvintele”, “Un pamant numit Romania”, “In dulcele stil clasic”, “Cartea de recitire”, “Belgradul in cinci prieteni”, “Maretia frigului”, “Epica Magna”, “Opere imperfecte”, “Respirari”, “Oase plangand”, antologii si numeroase traduceri. In 1975 a primit premiul international “Gottfried von Harder”, iar 5 ani mai tarziu, 1980, a candidat la Premiul Nobel la propunerea Academiei suedeze alaturi de Elitis, Frisch, Senghor si Borges, premiu care nu i s-a acordat. Doi ani mai tarziu, a primit marele premiu “Cununa de aur” al Festivalului International “Serile de poezie de la Struga” si a inceput sa lucreze la “Antimetafizica”, carte care a fost publicata dupa 2 ani de la decesul lui. daca ar fi sa sintetizam iubirile poetului, am descoperi tipologia femeii lui: frumoasa, bruneta cu parul lung, desteapta, adica femeia potrivita pentru barbatul carismatic al carui talent subjuga cuvantul. Elogiind iubirea, el a parcurs viata fiind vesnic indragostit. “Poetul nu are biografie; biografia este de fapt propria lui opera, mai buna sau mai rea, mai mareata sau mai putin mareata.”

De ce te-oi fi iubind, femeie visatoare,
care mi te-ncolacesti ca un fum, ca o vita-de-vie
in jurul pieptului, in jurul tamplelor,
mereu frageda, mereu unduitoare?De ce te-oi fi iubind, femeie gingasa
ca firul de iarba ce taie in doua
luna varateca, azvarlind-o in ape,
despartita de ea insasi
ca doi indragostiti dupa imbratisare?...

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare caprui rasarindu-mi peste umar,
tragand dupa el un cer de miresme
cu nouri subtiri fara umbra?De ce te-oi fi iubind, ora de neuitat,
care-n loc de sunete
goneste-n jurul inimii mele
o herghelie de manji cu coame rebele?De ce te-oi fi iubind atata, iubire,

vartej de anotimpuri colorand un cer

(totdeauna altul, totdeauna aproape)

ca o frunza cazand. Ca o rasuflare-aburita de ger…

“Nu poti sa vezi zane, daca nu esti zanatic” spunea Nichita, probabil singurul poet din lirica romaneasca, cel care este cunoscut doar dupa prenumele lui.

In “Albumul memorial Nichita Stanescu” publicat in 1984, a aparut scrisoarea pe care acesta i-a scris-o mamei lui, Tatiana Stanescu:

“Draga taicutule si maicuto,

Am ajuns cu bine la Eforie unde am cautat locuinta (am un pat intr-o camera cu trei paturi). Eforia s-a schimbat uimitor, fata de cum era cand am vazut-o ultima oara (…) Tarmul este pe intreaga lungime pietruit cu un fel de piatra calcaroasa asa ca pe dig (exista si un dig construit asta iarna impreuna cu vilele colorate, restaurantul, blocurile de pe faleza sau langa faleza) ai impresia unei cetati cu o multime de cuburi si trapeze si alte forme mai complicate, catarate pe creasta zidului, care nu sunt de fapt altceva decat cladirile noi. Vremea e buna, calduroasa, dar nu atat cat in Bucuresti bunaoara. Marea e calda si uneori fara valuri. Inca nu m-am dezmeticit prea bine de multimea impresiilor noi. Deocamdata nu fac plaja decat putin (cam vreo ora) ca sa ma bronzez, caci altfel m-as arde si n-as putea sa mai vin cateva zile la plaja din pricina asta. Peste cateva zile voi obtine o cartela, deocamdata mananc impreuna cu Doina. daca vreti sa imi scrieti, trimiteti-mi scrisoarea pe adresa Doinei (Ciurea Doina, str. Mihail Kogalniceanu 37 A, Eforie) pentru ca aici fiind multi vizitatori de vreo 10 ori mai mult ca localnicii, postasii mai incurca posta, dar pe familia Ciurea o cunosc.

Va sarut mana,

Nini”

“Cantec vechi de luna noua”

Iesise-n calea sufletului meu

aiurea, din trotuare, Dumnezeu,

dar seara grea de stele si de lut

ardea pe strazi si nu l-am cunoscut.

In felinarele cu iz de scrum

ochi de pisica-mi licareau in drum

si pasul greu mi se-asternea natang

...si fluieram asa, ca sa nu plang.

Dar tot credeam ca poate viermii moi

nu cresc in ochii mei pustii si goi,

nici in surasul meu nedaruit

si tot credeam ca poate n-am murit.

iesise-n calea sufletului meu

aiurea, din trotuare, Dumnezeu

dar nu l-am cunoscut si, gol de gand

trecui asa’nainte, fluierand.

“Ce bine ca esti”

E o intamplare a fiintei mele

si atunci fericirea dinlauntrul meu

e mai puternica decat mine, decat oasele mele,

pe care mi le scrasnesti intr-o imbratisare

mereu dureroasa, minunata mereu.

Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart

fluviul rece in delta fierbinte

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma, fericire, in sus, si izbeste-mi

tampla de stele pana cand

se face coloana sau altceva

mult mai inalt si mult mai curand.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!

Doua cantece diferite, lovindu-se amestecandu-se,

doua culori ce nu s-au vazut niciodata,

una foarte de jos, intoarsa spre pamant,

una foarte de sus, aproape rupta

in infrigurata, neasemuita lupta

a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt.

 “De dragoste”

Ea sta plictisita si foarte frumoasa

parul ei negru este suparat

mana ei luminoasa

demult m-a uitat, -

demult s-a uitat pe sine

cum atarna pe ceafa scaunului.

Eu ma inec in lumine

si scrasnesc in rugul anului.

Ii arat dintii din gura,

dar ea stie ca eu nu rad,

dulcea luminii faptura

mie, pe mine ma infatiseaza pe cand

ea sta plictisita si foarte frumoasa

si eu numai pentru ea traiesc

in lumea fioroasa

de sub ceresc.

“Emotie de toamna”

A venit, a venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Ma tem ca n-am sa te mai vad uneori,

ca or sa-mi creasca aripi ascutite pana la nori,

ca ai sa te ascunzi intr-un ochi strain,

si el o sa se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci m-apropii de pietre si tac,

iau cuvintele si le inec in mare.

Suier luna si-o rasar si-o prefac

intr-o dragoste mare.

“Rasu’plansu”

Pleoapa cu dinti, cu lacrima manjita,

sare cazuta in bucate,

dovada ca nu pot trai numai acum

sunt anintirile mele, toate…

Dovada ca nu pot vedea fara martoti

e copilaria, adolescenta mea,

dubland nefiinta acestei secunde

cu nefiinta ei de candva.

Ah, rasu’plansu’

ah, rasu’plansu’

ma bufneste cand spun

secundei vechi putrezind in secunda

de-acum.

Ah, rasu’plansu’

ah, rasu’plansu’

in ochiul lucrurilor reci

si-n dintele lor muscator, ca si sceptrul

neinventatilor regi.

“Vantul sfartecat de boala”

Vantul, sfartecat de noala

imi atarna greu in maini.

Plang si plang de oboseala calindand din caini in caini

Si-mi smucesc din colb calcaiul…

Pasule, de ce ramai?

Poate-i drumul tau dintaiul,

ce-ti atarna de calcai

Falcile cu scrasnitura

mi le strang si-n van asud

doar scrasnitul surd, de ura,

al maselelor l-aud.

Nu-i cantarea cea mladie

cu vedenii vechi, de mit,

...Cantule de drumetie

te urasc ca ai murit!

„Ploaie in luna lui Marte“

Ploua infernal

si noi ne iubeam prin mansarde.

Prin cerul ferestrei, oval,

norii curgeau in luna lui Marte.

Peretii odaii erau

nelinistiti, sub desene in creta.

Sufletele noastre dansau

nevazute-ntr-o lume concreta.

O sa te ploua pe aripi, spuneai,

ploua cu globuri pe glob si prin vreme.

Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,

mie-mi ploua zborul cu pene.

Si ma-naltam. Si nu mai stiam unde-mi

lasasem in lume odaia.

Tu ma strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,

cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...

Ploua inferna, ploaie de tot nebuneasca

si noi ne iubeam prin mansarde.

N-as mai fi vrut sa se sfarseasca

niciodata-acea luna-a lui Marte.

“Cantec”

M-a uitat Dumnezeu, gandindu-ma,

pana cand gandul

mi-a devenit trup.

M-au uitat frunzele

adumbrindu-ma

pana cand nevazutul

mi-a devenit vazut.

Stau ca si cun cineva

ar trebui sa-si aduca aminte de mine

si-ntre timp, ros de aer si nins,

mi se stinge lumina-n oricine.

“Leoaica tanara, iubirea”

Leoaica tanara, iubirea,

mi-a sarit in fata.

Ma pandise-n incordare

mai demult. Coltii albi mi i-a infipt in fata,

m-a muscat leoaica, azi, de fata.

Si deodata-n jurul meu, natura

se facu cerc, de-a dura,

cand mai larg, cand mai aproape,

ca o strangere de ape.

Si privirea-n sus tasni,

curcubeu taiat in doua,

si auzul o-ntalni

tocmai langa ciocarlii.

Mi-am dus mana la spranceana,

la tampla si la barbie,

dar mana nu le mai stie.

Si-aluneca-n nestire

pe-un desert in stralucire,

peste care trece-alene

o leoaica aramie

cu miscarile viclene,

inc-o vreme,

si-nc-o vreme…

“Luna in camp”

Cu mana stanga ti-am intors spre mine chipul,

sub cortul adormitilor gutui

si de-as putea sa-mi rup din ochii tai privirea,

vazduhul serii mi-ar parea caprui.

Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,

zvelti vanatori, in arcuitii lei

din goana calului, cum isi subtie arcul.

O, tine-ti mana stanga catre ei

si stinge tu conturul lor de lemn subtire

pe care ramurile l-au aprins,

suind sub luna-n seve caii repezi

ce-au ratacit cu timpul, pe intins.

Eu te privesc in ochi si-n jur sa sterg copacii

in ochii tai cu luna ma rasfrang

...si ai putea, uitand, sa ne strivesti in gene

dar chipul ti-l intorn, pe bratul stang.