Black Pearl in Bucurestiul interbelic

Strada Doamnei si-a primit numele dupa Maria, sotia domnitorului Serban Cantacuzino. Autoritatile doreau sa isi arate pretuirea si respectul fata de aceasta atunci cand au dat numele ei unei strazi aflate in centrul vechi al capitalei. Aici au fost ridicate la inceputul secolului 20 numeroase edificii de prestigiu , cladiri frumoase, cu etaje inalte, cu poduri si subsoluri generoase, construite intr-un stil clasic si elegant. Fatadele monumetale erau bogat decorate cu frontoane rotunde si mansarde cu lucarne. 

Una dintre cladirile pe care n-aveai cum sa nu o remarci era Palatul Bursei, a carui piatra de temelie a fost pusa de catre Regele Ferdinand si Principesa Maria in 1907 si inaugurata in 1911. Cladirea a fost ridicata pe vechiul loc unde s-a aflat casa Logofatului Scarlat Barcanescu, dupa proiectul arhitectului Stefan Burcus, cel care a construit Palatul Artelor si Castelul Tepes din Parcul Carol. Acoperisul, cu toate dantelariile lui, a fost realizat de catre un artizan renumit la acea vreme, Alexandru Dimitriu, cel care a realizat acoperisul Athene-ului Roman  si cavalerii din arama amplasati unul de pe Primaria sectorului 1, iar al doilea pe casa in care acesta a locuit, pe strada Episcop Radu 29 din zona Obor. Sculptorul Casei Regale si-a adus si el contributia la estetica palatului, realizand sculpturile exterioare. De numele lui Emil Wilhelm Becker sunt legate inclusiv statuile de pe fatada Universitatii din capitala. 

Acesta a sculptat pe frontonul circular al palatului, in partea superioara, un basorelief cu un cap de leu, incadrat de doua statui alegorice care ii infatisa pe zeul roman Mercur in dreapta si personificarea industriei in stanga. La etaj erau birourile, iar la parter mai multe pravalii, cafenele si berarii. La subsol a functionat Cabaretul Alcazar, dar numai in perioada sezonului rece, caci vara se muta la sosea cu numele de Alcazar d’Ete. Aici canta lautarul Grigoras Dinicu “Hora Staccato”, tigan cu muzica in sange, de plangeau toate damele de societate in batiste in vreme ce barbatii trageau din trabuce imprastiind rotocoale de fum. 

Si tot aici a urcat pe scena in vara anului 1928 Josephine Baker, dansatoare, actrita si cantareata, poreclita de catre fanii ei “perla neagra”. Isi facuse o intrare triumfala si lasase cu gura cascata lumea buna iesita la promenada pe Calea Victoriei cand si-a facut aparitia in sareta ei trasa de strut. 

Constantin Tanase o vazuse pe scena londoneza si-a adus-o cu contract la Teatrul Carabus. Artista ceruse 100.000 lei pe seara, iar asta era banet pentru o mare chiverniseala! Josephine era pe val si tare greu i-a fost lui Tanase s-o plateasca, motiv pentru care i-a aranjat spectacole si in alte locatii contra cost. Suma era enorma! Freda Josephine McDonald era prima dansatoare de culoare care cunoscuse succesul european si tot prima care venea la Bucuresti.

Se nascuse in 1906 intr-o familie saraca din statul american St Louis, dintr-un tata alb, Eddie Carson, care fusese tobosar si producator de instrumente muzicale, si o mama de culoare, Carrie McDonald, care in tinerete fusese dansatoare, obligata de imprejurari sa renunte la cariera dupa ce a ramas gravida. Dupa ce i-a mai facut un copil, barbatul, care nu concepea sa se insoare cu o negresa, si-a parasit familia si nu s-a mai intors niciodata. Intre timp, maica-sa mai nascuse alti doi copii si castiga banii ca spalatoreasa platita cu ziua. Banii  se duceau in mare parte in chirie s-abia mai ramanea ceva de pus hrana pe masa. 

Intotdeauna a considerat-o pe Josephine vinovata de soarta ei mizera. Viata buna ce-o dusese odata s-a risipit cand copilul a intrat pe usa.  Periodic se mutau dintr-o locuinta insalubra in alta si mai proasta. La 10 ani Josephine a castigat primul ei dolar intr-un concurs de dans. Pe cand avea 13 ani, maica-sa a maritat-o cu Willie Wells, un barbat violent in varsta  de 26 de ani, de care s-a despartit 8 luni mai tarziu. Se certau des, iar scandalurile se terminau cu batai. Dupa ce i-a spart in cap o sticla, Willie a parasit-o, iar Josephine si-a castigat banii dansand pe strada. 

A fost remarcata de un membru al trupei de vodevil, Dixie Steppers, iar cantareata grupului a luat-o atat in patul si sub protectia ei, invatand-o sa cante si sa danseze. In 1921, la 15 ani, s-a recasatorit cu Willie Beker , chiar daca nu divortase de primul. Lui i se datoreaza “stilul Baker”, un dans sexi plin de elemente de elemente comice. Nici acest mariaj nu a rezistat mai mult de cinci ani. 

Josephine a inchis usa dupa ea si a plecat sa cante in corul unui spectacol de music-hall, “Shuffle Along” in New York. In timp ce canta, obisnuia sa danseze, fapt care a atras privirile asupra ei, dar si invidia si rautatea colegelor sale care au poreclit-o “Monkey”. S-a culcat cu producatorul show-ului si a devenit solista spectacolului, incepandu-si astfel cariera de artista. La 19 ani avea deja nume. 

In 1925 un producator de spectacol de cabaret al unui teatru de pe Champs Elysees a vazut-o si i-a propus sa faca parte din trupa de artiste de culoare ce urmau sa danseze pe o scena din Paris in spectacolul “La Revue Negre”. Castiga deja 150 de dolari pe saptamana si traia ca o mica burgheza. Desi s-a simtit jignita cand i-a zis ca trebuie sa danseze topless, onorariul de 200 de dolari pe saptamana a invins orice prejudecata. 

Dupa primul spectacol a avut Paris-ul la picioare: in sala lumea aplauda frenetic, in vreme ce afara, puritanii manifestau impotriva spectacolului pornografic. Producatorii de moda se bateau in oferte si rochii, iar sute de admiratori ii trimiteau buchete de flori insotite de cereri in casatorie. 

 Nu dupa mult timp a fost inclusa in renumita trupa “Folies Bergere’ unde si-a prezentat tutu-ul cu banane aurite si incrustate cu cristale si diamante, folosit in  celebrul dans al junglei, in regia lui Jean Cocteau, cel car o numea “icoana de bronz si otel cafeniu”. Figura exotica, i-a atras atentia unui italian intreprinzator, Giuseppe Abatino care se prezenta in saloane cu titlul de conte. Acesta i-a fost o vreme manager si i-a organizat primul turneu european.

Tot el a convins-o sa isi deschida propriul club, Chez Josephine. In 1927 cei doi s-au casatorit. Josephine era deja considerata cea mai bogata mulatra si prima actrita de culoare care a patruns in cinematografia mondiala. A jucat alaturi de Jean Gabin in filmul “La Sirene des tropiques”, iar mai apoi in alte 5 productii, printre care si “Moulin-Rouge” in 1940. In ciuda faptului ca isi etala averea prin gesturi iesite din comun, nu a uitat niciodata saracia in care s-a nascut si n-a ezitat niciodata sa ajute oamenii saraci, sa adopte copii parasiti sau sa doneze bani organizatiilor de caritate. Si-a cumparat o vila superba intr-una dintre suburbiile pariziene pe care a umplut-o cu animale exotice.

Deseori era vazuta pe bulevard plimband un ghepard imblanzit care avea o zgarda cu diamante la gat, primit in dar de la Paul Derval, directorul Casino-ului de Paris. 

In cercuri restranse dansa charleston goala, iar lumea cu pretentii se inghesuia sa o invite la serate. Toti ceilalti se multumeau sa umple salile de fiecare data cand numele ei era cap de afis in celebrul “Folies Bergere”.  

Erau innebuniti sa vada Perla Neagra invesmantata in frunze de palmier sau pene de flamingo prinse in talie si siragurile de perle rasfirate peste sanii goi, frematand in ritmuri dracesti, incolacindu-se in miscari cand languroase, cand trepidante in jurul partenerului de dans. 

Barbatii erau fascinati de picioarele ei lungi si perfecte, de sanii pietrosi loviti peste sfarcuri de sirajurile de perle, de trupul ei de ciocolata, transpirat si indecent de bine conturat, afisat cu ostentatie spectatorilor muti de uimire. Facea furori. Rupea nesfarsite ropote de aplauze. Incingea spiritele si imaginatia, iar lumea o adula. Black Venus ingenunchiase inca o data sala. Isi asuma rolul de diva, traia pe picior mare, cheltuia fara masura si iubea fara prejudecati, barbati si femei, amanti sau iubite, fara numar. Petrecea cu aceeasi inversunare cu care si muncea. 

Cand a vazut-o prima data, Picasso ar fi exclamat: “este Nefertiti zilelor noastre”, iar Hamingway a numit-o “cea mai senzationala femeie pe care a vazut-o cineva vreodata”. Printre admiratori se numarau Man Ray, Pjilippe Soupault si Georges Simenon care i-a si fost amant. 

In 1931, Josephine a lansat slagarul “Am doua iubiri – tara mea si Paris-ul” compus de Vincent Scotto. In 1937, Pepito a murit, iar Josephine s-a maritat cu industriasul Jean Lion, un evreu frumos si bogat, care detinea lantul de cofetarii “Cotofana care canta”. Si-a luat cetatenia franceza si a crezut ca va avea o casnicie fericita. Din pacate, Levy visa sa o transforme intr-o nevasta casnica si cuminte. Dupa 3 ani au divortat. 

Razboiul batea la poarta, iar Josephine se angajase politic: milita impotriva antisemitismului, impotriva pogromurilor, impotriva rasismului, aderase la Crucea Rosie si la rezistenta Franceza, pleca in misiuni de spionaj si revenea de fiecare data pe scena. Desi considerata de puritani decandenta si imorala, Josephine a fost extrem de curajoasa si cu solide principii morale. In cel de-al Doilea Razboi Mondial a sustinut prin actiuni de spionaj rezistenta franceza, pe ai carei membrii i-a ascuns in castelul ei din Dordogne, pe domeniul Milandes, unde se retrasese dupa inceperea razboiului. Inclusiv rudele sotului ei, desi divortati, si-au gasit adapost aici pana au reusit sa treaca granita. Cand nazistii au venit sa ii perchezitioneze castelul, Josephine i-a ametit cu farmecul ei pana acestia au plecat exact asa cum venisera. Dupa incheierea razboiului, avea sa fie prima americanca decorata cu medaliile Legiunea de Onoare, Medalia Rezistentei si Crucea Lorrena, moment in care Charles de Gaulle i-a recunoscut public curajul, faptele si meritele. 

In 1947 a divortat de Lion si s-a maritat cu managerul trupei, Jo Boullon, un jazzman respectat, fost violonist de succes. Avea sa fie cel de-al treilea sot si ultimul, in ciuda faptului ca a mai bifat numeroase relatii de amor. Impreuna au transformat castelul in “Rainbow Tribe” (“trib in culorile curcubeului”), un camin pentru orfanii adoptati din intreaga lume. A facut numeroase angajari, a tras conducte de apa si curent in castel, dar si in satele invecinate, a deschis magazine, un hotel, a creat un centru turistic pe domeniu, a organizat tabere pentru copiii defavorizati. Si-a educat copiii cu multa dragoste, dar cu o mana de fier. Le-a aratat lumea, a mentinut contactul cu tarile lor de origine, i-a indemnat sa respecte oamenii, indiferent de culoare, rasa si educatie, sa isi aleaga meserii onorabile. Intotdeauna stingea televizorul sau arunca ziarele de pe masa cand apareau informatii despre activitatea ei. 

In 1963 l-a insotit pe Martin Luther King, imbracata in tinuta militara franceza si purtand in piept medaliile cu care fusese onorata, la marsul in care acesta a tinut celebrul discurs “I have a dream”. Costurile ridicate ale domeniului dadeau batai de cap tuturor, iar la un moment dat falimentul n-a mai putut fi evitat. In 1968, bunurile i-au fost scoase la licitatie si intreaga familie scoasa afara de pe mosie. Se despartise de Jo care venea din Argentina de fiecare data cand avea probleme finaciare. Era complet ruinata, vanduse tot ce ii mai ramasese din castelul de odinioara si se mutase impreuna cu cei 13 copii adoptati intr-un modest apartament cu 2 camere in Paris. Acestia nu prea au inteles mare lucru din toata aceasta nebunie, pentru ca Josephine a continuat sa traiasca pe picior mare. Tot copiii au fost aceia care au decis sa nu mai serveasca micul dejun in luxoasa Café de la Paix si sa incapa sa faca economii. Cel mai mare avea 10 ani. 

Printesa Grace de Monaco i-a cumparat o vila de la Roquebrune-Cap-Martin, in sudul Frantei, in schimbul participarii ei la cateva actiuni caritabile in promovarea Crucii Rosii.  Desi copiii ei mergeau la scoli de fite, Josephine a continuat sa dea spectacole ca sa isi poata plati facturile. A murit in 1975, dupa ce admiratorii i-au organizat o gala aniversara  de celebrare a 50 de ani de cariera. A fost gasita dimineata inconstienta, inconjurata de articolele elogioase din presa. Franta i-a organizat funeralii la care au participat 20.000 de admiratori, iar salvele militare trase in onoarea ei au zdruncinat norii. Inhumarea a avut loc la Monte Carlo, locul in care isi stramutase caminul. 

Dupa moartea ei, copiii au fost luati de Jo si adusi acasa la el in Argentina . Dupa separare, Josephina n-a avut niciodata vreun cuvant rau de spus despre el. Murise o eroina, in vreme ce lebada neagra se transformase intr-o legenda a scenei frantuzesti.

In 1928, Constantin Tanase a adus-o in Bucuresti cu trenul Orient Expres. Gara de Nord era plina ochi, iar lumea se stransese ca la urs umpland trotuarele din jurul garii. Trasura descoperita era trasa la usa principala astfel incat lumea s-o vada si sa povesteasca si celor care ramasesera acasa. Josephine avea 21 de ani si avea Europa la picioare.  Pe bulevard, Josephine a admirat guresele florarese si si-a umplut masina cu flori. Tanase o vazuse la Londra in spectacol si-a s-a decis pe loc sa o aduca in capitala, sa joace in gradina Carabus. 

 Vremea n-a tinut cu el, a plouat neincetat, motiv pentru care a inchiriat sala Euforia. Afisele intitulate “Negru pe alb” au adus valuri de spectatori care au stat la coada ore in sir sa cumpere bilet. Doar doua spectacole a dat, dar ele au marcat succesul stagiunii, salile erau umplute la refuz. Cu toate astea, biletele vandute nu au acoperit cheltuielile.

Insa ce reusise Tanase, nu mai facuse nimeni in Romania. Riscase si castigase: renume, caci banii i-a pierdut. Vorba lui:

“ Grea e viata, mai badie,

Pretutindeni saracie

Birurile se tin scai

Ai-n-ai…dai!

Biet rumanul, ca un caine,

Fuge, fuge, dupa paine

Vai de mama lui de trai

Ai-n-ai…dai!

Preceptoru-ntai se-ndeasa,

Vedea-l-as intins pe masa,

Ce sa faci?Oftezi si vai

Ai-n-ai…dai!

Ba te mai ia si cu toba

Iti vinde si garderoba

Fara vorba!Aint, tvai, drai

Ai-n-ai…dai!

Mai vine si primaria

Cica iti ia murdaria

Sa-ti pui capul sub vatrai

Ai-n-ai…dai!

Cand mananci numai lipie

De-unde dracu murdarie?

Dar ei nici nu vor sa stie

Ai-n-ai…dai!

Noi, parlitii, ducem grosu.

Tot pe noi cade ponosu

Si platim ca niste frai…

Ai-n-ai…dai!

Tot noi ducem statu-n sale

Fiindca aia cu parale

Cum se-ntampla, vezi matale,

Ai-n-ai…dai!”

Si-a dat!

PS: Special pentru prietena mea, Jeni Mateescu:

In anul 1970, Josephine a fost invitata sa urce pe scena festivalului "Cerbul de Aur" de la Brasov. Avea 64 de ani si inca se straduia sa isi creasca toti copiii fara grija zilei de maine. Onora toate invitatiile si se bucura de fiecare onorariu primit. Cand nu mai razbea, Jo se urca in avion si venea sa o scoata iarasi la liman. La anii ei rabdarea nu mai era ceea ce fusese odinioara. O deranjau unele atitudini ale copiilor ei: muzica data prea tare care facea sa ii vibreze ferestrele in casa, pantalonii evazati si pletele lasate sa creasca, hainele stramte si fustele scurte. Se temea de faptul ca cei pe care se straduise sa ii indrume pe calea cea dreapta sa nu se rataceasca printre capcanele vietii. Cand a urcat pe scena, publicul romanesc n-avea cum sa isi aduca aminte de ea. Alte generatii umpleau acum salile. In plus, trecusera prea multi ani, iar exotica aparitie de odinioara se prezenta astazi ca o distinsa artista pusa sa isi joace un rol ajuns la final. Cu o voce inca frumoasa, cu o gratie si o atitudine pe care timpul nu avusese puterea sa le stearga. Atunci habar n-avea ca drumul ei se apropia incet si sigur de final. Dar lasa in urma ei o frumoasa poveste, un crez de mare artist si o legenda pe masura unei veritabile eroine. 

Poze de la festival. 


Bibliografie:
http://www.biography.com/people/josephine-baker-9195959
http://www.cmgww.com/stars/baker/about/biography.html
http://womenhistory.about.com/od/bakerjosephine/p/josephine_baker.htm
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/49488/Josephine-Baker