Daca parasim cartierul
Cetate si trecem podul Decebal de peste Canalul Bega, intram in cartierul
Fabric, strajuit in dreapta de vechea poarta a parcului Poporului si in stinga
de Baile Neptun (Palatul Neptun - fosta casa Laszlo Szegely, "Baile
Hungaria") care au fost construite in 1913-1914 de catre arhitectul Laszlo
Szegely. Acest cartier, la sfarsitul secolului trecut, avea mai multa populatie
decat cartierul Cetate. Numele si l-a primit de la numeroasele fabrici care
functionau in cartier. Aici s-au construit doua importante lacase de cult, Biserica
Romano-Catolica in 1765, iar cea Greco-Catolica in 1774. Edificiile care se
insiruie de la Baile Neptun pana in Piata Traian sunt considerate printre cele
mai frumoase ale orasului. Fabric (sau Fabrică, în germană Fabrikstadt,
maghiară Gyárkülváros) este unul dintre cele trei cartiere istorice din Timişoara,
alaturi de Cetate si Iosefin. Numele său provine de la fabricile care s-au
construit aici încă de la apariţia sa. Dezvoltarea cartierului a avut loc pe
ruinele fostului cartier Palanca Mare, distrus anterior aproape în totalitate
de un mare incendiu. In linii mari, se poate aprecia limitele cartierului ca
fiind: la Sud Fabrica de Bere (construită odată cu cartierul, în 1718), la Nord
locul pe care astăzi se găseşte Gara de Est, în vest Uzina de apă, iar în Est,
Baile Neptun. In timpul guvernării contelui Florimund de Mercy, Fabric-ul a
trecut printr-o dezvoltare fără precedent, unindu-se în doar 12 ani cu Cetatea
Timişoarei si devenind un cartier al acesteia. Dezvoltarea economică a fost
favorizata de învecinarea cu Cetatea, cat si sistemului de canale care strabatea
cartierul. Canalizarea realizata de Contele de Mercy a ajutat la
asanarea fostelor mlaştini ale Palancăi, a indeplinit rolul de liant cu
teritoriile vestice ale actualei Serbii, aflate în acele vremuri tot sub
ocupaţie Habsburgică şi , prin intermediul Tisei şi a Dunării, a conectat
zona la reţeaua fluvială europeană. Cartierul a fost separat de Timişoara,
dar mai târziu a fost încorporat, devenind parte a orasului. Râul Bega avea numeroase ramificații de mici canale navigabile care strabateau
Fabricul si erau pline de mori și poduri. Acest fapt a facilitat transportul
mărfurilor pe Canalul Bega și a favorizat aparitia unei industrii puternice și
variate. Au înflorit breslele cizmarilor, papucarilor, șelarilor, cojocarilor, dogarilor,
pescarilor, ale brutarilor, măcelarilor, peruchierilor sau croitorilor. Până în
1880 aici existau opt mori cu nume de sfinți ce măcinau anual peste 2500 de
tone de grâu. Pe la jumatatea secolului 19, in jurul anului 1850, peste
jumătate din populaţia Timişoarei trăia în acest cartier.
Dacă"Cetatea" a fost şi rămâne punctul de referinta al elitei
oraşului, Fabricul era cartierul "timişoreanului de mijloc".
Parcursul istoric al cartierului Fabric a fost influenţat direct de râul Bega.
Până în 1907, prin Fabric curgeau mai multe canale ale raului Bega, lăsate
intenţionat necanalizate ca nişte braţe naturale ale râului, şi chiar au mai
fost săpate alte câteva suplimentare. La 1907-1910 canalele au fost acoperite,
unele au devenit străzi, motiv pentru care are o structură
stradală incomparabil mai dezordonată decat celelalte cartiere, dezvoltandu-se ca o suburbie în afara cetăţii, dar nu în imediata apropiere,
deoarece trebuia respectată limita de 950 metri impusă de administratia militara
a cetăţii Timişoara. Multe dintre cladirile construite atunci stau sub
influenta anilor 1880 – 1910, majoritatea în stil Secession. În 1876 se
construieşte gara din Fabric (actuala Gară de Est). Cartierul dateaza din anul
1718, când o parte din populația româno-sârba din Palanca Mare s-a
mutat aici pentru a respecta cerințele militare de reconstrucție a noii
cetăți. Aceasta zona era împărţita pe etnii. Românii locuiau în
Vlasca Mare, rascienii si sârbii locuiau in Fabricul Vechi, iar nemţii în Fabricul
German. În 1753, ajung şi ţiganii, numiţi "bănăţenii noi" care ocupau
cartierul "Lumea Nouă", în zona Gării de Est, unde ii gasim si
astazi. Aici lucrau italieni, francezi si spanioli care comercializau orez, mătase sau vin, apoi apar grecii, armenii, evreii maghiari şi
cehii. Fabric-ul a fost recunoscut pentru manufacturile sale, bresle
si mestesugari, aici înființându-se în 1718, prima Fabrică de Bere, care mai
exista și azi.
Podul Decebal a fost ridicat intre anii 1909-1910 si
proiectat de catre ing. Mihailich Győző dupa planurile arh. Körössy Albert K.
cu scopul sa uneasca cele doua cartiere, Cetate si Fabric. El este cunoscut sub numele de podul de la Neptun, Liget Ut. Hid si
Parkstrassenbrucke. La vremea aceea a fost podul de beton armat pe grinzi
cu cea mai deschidere din Europa si era considerat o realizare tehnică
inovatoare la nivel european, cunoscut fiind sub numele iniţial de „podul
străzii parcului”. Acesta este cel mai elegant şi bine păstrat pod al
Timişoarei, fiind construit în stil Secession autentic (forma stâlpilor de
la capete). Strada Andrassy Gasse, strada cu un singur front de case, cu
imobile cu apartamente de locuit, fără spaţii comerciale, care mărgineşte
Parcul Poporului, a fost construita cu scopul sa facă legătura dintre
Cetate şi cartierul Fabric care se intindea până la Podul Decebal.
Imediat ce se
traverseaza podul Decebal , in partea dreapta,
este Parcul Poporului sau Parcul Regina Maria, cel mai vechi parc al oraşului. El s-a numit iniţial Parcul Coronini (1862 după numele guvernatorului militar şi
civil al Voivodinei Sârbeşti şi al Banatului Timişian din perioada 1851 –
1860).
Intrarea se face pe sub o
poartă construită în acelaşi stil cu podul şi cu gardul parcului, toate
realizate in stil Secession. Poarta nu mai pastreaza toate elementele
initiale: fleşa unuia dintre cele două turnuri care flanchează intrarea
lipseşte, ca şi lampadarul monumental care se afla deasupra intrării. Sub
arcul porţii atârnă încă trei, dintre cele patru lanţuri care susţineau
odinioara lampadarul.
La capătul parcului, într-un mic scuar pe partea dreaptă, se
afla Sinagoga din Fabric. Aceasta a fost construită între 1897
şi 1899 de catre arhitectul Lipot Baumhorn cu ajutorul constructorului Josef
Kremer în stil Secession cu elemente maure, neoromanice şi neogotice.
Sinagoga maură este o sinagogă neologă si a fost
cunoscută şi sub denumirea "Sinagoga Nouă" sau mai recent ca
"Sinagoga Maură" datorită stilului neo-maur în care a fost
construită, cu elemente de inspiraţie arabic-hispanică. Pe locul actualului
edificiu a existat o sinagogă mai mică a comunităţii evreilor de rit ortodox,
apoi de rit „statu quo ante” din Fabric.
După anul 1879 sinagoga a devenit de rit neolog, iar noua
clădire a fost proiectată după tradiţia marilor sinagogi neologe contemporane
de pe cuprinsul Imperiului Austro-Ungar. Banii pentru ridicarea noii sinagogi
au fost strânşi de municipalitate prin organizarea unei loterii publice, iar
restul din donaţii.
Lucrarea i-a fost
încredinţată antreprenorului timişorean Josef Kremmer care a realizat-o după
planurile arhitectului maghiar Lipót Baumhorn. Sinagoga a fost inaugurată la
data de 3 septembrie 1889. Orga a fost construită de meşterul timişorean
Wegenstein. În prezent sinagoga se află într-un avansat stadiu de degradare. In
fata Sinagogii, la capatul parcului, se afla cinematograful
"Apolo", azi cinematograful "Parc", cladire
ridicata in 1909 de catre arhitectul Josef Ecker jr. si modernizata intre 1954-1955
de arhitectul Paul von Schuster (1923-1987).
În imaginea de mai jos este
prezentat Cinema Apollo in forma sa initiala, amplasat in Városliget sau
Stadtpark (Parcul Oraşului), actualul Parc al Poporului.
Pe str.
I. L. Caragiale, in spatele cinematografului, se afla sediul „Colterm”
intr-o clădire veche aparţinând stilului 1900. Deasupra intrării este aşezat un
felinar ce aminteşte că Timişoara a fost primul oraş european cu străzile
iluminate de curent electric.
In partea stanga avem
cladirea Bailor Neptun, numita iniţial "Hungaria",
care a fost ridicata în 1913, unde, inca din secolul al XVIII-lea
functionase o asa-zisa baie turceasca.
Baile
Neptun a fost fosta casa Laszlo Szegely si este cunoscuta sub denumirile de
Palatul Neptun . Cladirea a fost construita in perioada 1913-1914 dupa
proiectele arhitectului Laszlo Szegely. Studiind cladirile, se poate observa
evoluţia repertoriului stilistic de la eclectic spre Secession. Faţada
principală, orientată spre pod, este dominată de un amplu fronton cu forme
unduite. Pe fronton, încadrat de o decoraţie în formă de ghirlandă geometrizată
corespunzând ultimei faze a arhitecturii anilor 1900, curentul szeceszió, se
văd iniţialele arhitectului L S.
Faţadele laterale sunt ritmate de semicoloane dorice pe
două niveluri (la nivelul etajelor I şi II), susţinute pe console, o licenţă
tipică pentru arhitectura anilor 1900 care nu mai respecta regulele stricte
ale stilului clasic. Sub marele fronton de pe faţada principală, ferestrele
sunt incadrate de pilaştri ionici cu capitele plate, un motiv decorativ care va
marca întreaga creaţie ulterioară a arhitectului Székely, mai ales pe cea de
după Primul Război Mondial . Majoritatea imobilelor de aici au demisol,
parter înalt locuit şi trei nivele, cu excepţia celui de pe colţ care este
supradimensionat, deoarece este cap de perspectivă şi unde parterul şi
mezaninul erau ocupate de băile publice.
Cladirea
avea rolul de a înlocui fostele băi turceşti din Fabric. Construcţia
impunătoare beneficiază de largi perspective dinspre centru şi de-a lungul
canalului Bega şi marchează începutul cartierului Fabric. Cladirea a adăpostit
multă vreme o baie publică de mari dimensiuni care avea şi un bazin de înot
(Baia Neptun, Hungária Fürdö). Iniţial clădirea trebuia să adăpostească o mare
cefenea la care însă s-a renunţat.
In continuarea Bailor, imobilul de la nr. 1
este Palatul Szekely, cladire care a fost proiectata de Szekely
pentru mama sa şi care este realizata într-un stil geometric
purist. Imaginea de mai sus surprinde palatul în
culoare verde, ridicat complet în anul 1911 în stilul Wiener
Sezession. Dupa aceasta cladire urmeaza: Palatul Karl Kunz (1902 - 1903),
Palatul Haymann (1900 - 1901), Palatul Anheuer (1900 - 1901) şi Palatul Miksa
Steiner (1901 - 1902). Ultima clădire care se observă în imagine este Casa
Arhiducelui, ridicată în jurul anului 1870, fiind prima clădire cu două etaje
din Cartierul Fabric. Ultimele case au fost construite între 1910-1914.
Cladirea
de la nr. 3 este decorata în stil „coup de fouet”, cu elemente decorative de panglici
răsucite.
Cladirile
de la nr. 7 şi nr. 5 sunt destul de apropiate ca maniera de realizare, singura
deosebire fiind ca imobilul de la nr. 5 are o decoraţie în stil Secession cu o
friză cu alegorii feminine înaripate.
Palatul Karl Krunz a fost ridicat in perioada anilor 1902-1903. Deşi
leul şi sculpturile feminine care ornau colţul casei au dispărut, încă se mai
păstrează nişte minunate capete de femeie.
Palatul Josef Kunz este aşezat aproape de sinagoga
din Fabric, pe str. Lonovici nr.1, numit şi „Casa Louis”. Cladirea este
construita în stil eclectic clasicist. De remarcat portalul de intrare în stil
neobaroc şi pilaştri dorici care încadrează ferestrele de la etajul I şi cei
corintici, care încadrează ferestrele de la etajul II. Din păcate şi la
această cladire nu mai există cele 4 statui care încoronau aticul de deasupra
cornişei.
La Palatele
Haymann si Anheuer trebuie remarcate siluetele feminine şi lirele
aurite de la etajul 2, în timp ce arhitectura trădează influenţele
Secession-ului vienez.
Clădirea era foarte
modernă pentru timpul său. Palatele Haymann si Anheuer au
foarte multe detalii cu ornamentele executate in maniera curentului
Wiener Sezession. Deşi cele două clădiri au obţinut autorizaţia de construire
şi au fost terminate în acelaşi an, ele sunt complet diferite: una este foarte
„modernă” pentru timpul respectiv, cealaltă, cea cu decraţiile neobaroce,
„anacronică”.
Palatul Anheuer se remarcă prin dinamismul ornamentelor sale
ondulate, apropiate de curentul Art Nouveau. Din păcate şi în acest caz,
numeroase ornamente s-au pierdut: sculptura reprezentând un leu care încorona
colţul clădirii, sculpturile care reprezentau personaje feminine dintre
ferestrele de la etajul II, susţinute de cele patru coloane pe două
niveluri care accentua colţul dintre cele două străzi, ca şi
decoraţiile florale care împodobeau balustrada balconului de la etajul I.
Casa Steiner, situata pe str. 3 Aug. 1919 nr. 9, datează din
1899 şi a fost construită în apropierea unui braţ al Begăi, braţ care trecea pe
lângă Splaiul Coloniei. Aceasta ar fi explicaţia pentru modul in care a fost
decorata faţada sub forma unei prove de corabie.
Pe cealaltă latură a Pieţei Micloşi, pe Bd. 3 August 1919, colţ cu
bulevardul, se află Casa Arhiducelui. Casa a fost construita aproximativ prin 1870 de catre antreprenorul Josef Kunz, fiind prima casa cu 2 etaje din cartier. Kunz studiase Ingineria la Viena cand s-a inscris la Facultatea de arhitectura din Munchen. Cu toate ca si-a dorit foarte mult sa devina arhitect, el nu a obtinut niciodata diploma. Reintors in Timisoara, el si-a deschis Fabrica de caramida in Calea Buziasului si s-a apucat de afaceri. Fabria a functionat pana in anul 1930. Impreuna cu Eduard Harti a construit cladirea cu 2 etaje din cartierul Cetate, pe strada Eugeniu de Savoya nr 3. In 1868, cand a fost restransa interdictia de constructie pe terenul esplanadei la 300 de stanjeni, Kunz a ridicat intregul sir de cladiri cuprinse intre Casa Kunz cunoscuta sub denumirea de Casa Arhiducelui si Cafeneaua Regina Angliei din Piata Romanilor, inclusiv imobilul de vis-a-vis, tot cu 2 etaje, situat la adresa Episcop J.Lonovici nr 1. Abia in 1873 Arhiducele Johann Salvator de
Austria-Toscana, din familia domnitoare de Habsburg-Lorena a cumparat clădirea construita în stil eclectic de la proprietarul ei iniţial, Karl Kunz. Din cauza spiritului său neconformist, arhiducele, colonel de artilerie in armata austriaca, a fost mutat disciplinar de la Viena la Timişoara. Un an mai tarziu, acesta a publicat un pamflet intitulat " Consideratii asupra organizarii artileriei austriece" care a facut mare senzatie in urbe, motiv pentru care a fost arestat la domiciliu, iar 2 ani mai tarziu, din ordinul Imparatului, a fost transferat la garnizoana din Cracovia in regimentul de infanterie. In 1889, aflat la Paris, acesta a declarat presei ca intentiona sa renunte la toate titlurile sale nobiliare si sa isi schimbe numele in Johann Orth, motiv pentru care familia l-a reneagat si l-a sters din arborele genealogic. După câţiva ani,
arhiducele, poreclit cu numele de „Gianni”, a renunţat intr-adevar la toate titlurile sale,
şi-a luat numele burghez Johann Orth, s-a căsătorit in mare secret cu o dansatoare de la Opera din Viena, Ludmilla Steubel, şi-a luat
licenţa de căpitan de vapor şi a dispărut fără urmă într-o călătorie în jurul
lumii în 1890. Desi existau multe zvonuri ca arhiducele traia in Argentina impreuna cu Milla Steubel, el a fost declarat in mod oficial mort in anul 1911, dupa o absenta de mai bine de 20 de ani. Desigur ca exista si o varianta mai romantata a povestii care nu poate fi trecuta cu vederea.
Arhiduce şi Prinţ de Austria, Prinţ de Ungaria, Boemia şi
Toscana, Johann Salvadors, s-a nascut la Florenţa. Desi parintii lui au
observat ca baiatul avea de mic înclinaţii artistice, l-au obligat să urmeze o
carieră militară în Austria. Cum a ajuns el aici? Povestea este romantica si
simpla. Când s-a îndrăgostit de Milli Stubel, balerină la Opera din Viena, nici
unul dintre ei nu implinise 16 ani. Fiind o iubire imposibilă,
tânărul arhiduce, pe atunci colonel de artilerie, a fost trimis din capitala
austriacă în oraşul de pe Bega. În acea perioada, in cartierul Fabric,
proprietarul de cărămidărie Josef Kunz ridicase o clădire cu două etaje, pe
strada 3 August 1919 din zilele noastre. Era singura cladire atât de înaltă,
printre casele cu parter, motiv pentru care proprietarii celor din urmă se
temeau că locuinţele lor îşi vor pierde valoarea. Casa a devenit astfel căminul
lui Johann Salvator în 1873, atunci când prinţul, mutat disciplinar, a ajuns la
Timişoara.
În următorii ani, Gianni, cum a mai fost numit
nonconformistul arhiduce, a participat în calitate de comandant de trupe la
alungarea otomanilor din Bosnia şi Herţegovina. A fost distins cu onoruri şi a
fost cat pe ce sa fie ales Prinţ al Bulgariei. Dar faima sa o lua inaintea
faptelor sale de vitejie. În 1883, a compus, sub pseudonim, o piesă
de balet şi a distribuit-o în rolul principal pe iubita lui secretă, Ludmilla
Hildegard Stubel. Viata sa a fost marcata de sinuciderea vărului şi prietenului
său, prinţul moştenitor Rudolf. În 1889 a demisionat din armată, a renunţat la
titluri şi privilegii, si-a schimbat numele in John Orth şi a plecat la Londra,
unde s-a căsătorit cu femeia pe care o iubea de 21 de ani. De acolo, John Orth
şi Milli Stubel s-au îmbarcat pe propriul vas comercial, Santa Margareta, şi au plecat
spre America de Sud. Vasul s-ar fi scufundat in timpul unei furtuni pe mare, tragedie consendata de presa internationala, care sustinea ca la bordul vasului se afla si frumoasa Milli cu care arhiducele s-ar fi casatorit in mare taina inainte sa plece catre Argentina.
Ultima dată au fost văzuţi în anul 1890, la Montevide, in drumul lor catre Valparaíso, unde nu au mai ajuns niciodată. Unii cred că s-au retras pentru a-şi trăi nestingheriţi iubirea undeva în Patagonia. În 1911, Johann Salvator de Habsburg, Arhiduce şi Prinţ de Austria, Prinţ de Ungaria, Boemia şi Toscana, a fost declarat oficial mort de către autorităţi. În urma lui a rămas o avere impresionantă, revendicată încă de presupuşi moştenitori. Clădirea în care a locuit e numită şi astăzi Casa Arhiducelui si inca mai păstrează aerul de impetuozitate si rafinament al fostului proprietar, dar ramane si una dintre cladirile orasului care ascunde una dintre cele mai romantice povesti de dragoste.
In celalalt capat al sirului de cladiri Kunz se afla fosta Cafenea a Reginei Angliei, in germana Konigin von England, cunoscuta si sub denumirea de ospataria "La Regina Engleza". Primarul Josef Geml dintre anii 1914 si 1918 mentiona in monografia sa "Timisoara in ultima jumatate de secol 1870-1920" ca gradina de vara a cafenelei "Regina Angliei" era printre cele mai frecventate localuri din cartier alaturi de "Curtea Fabricii" (Fabrikshof), Lerchenfeld, Schweis si Breslmaier. Cladirea fusese ridicata in prima jumatate a secolului 19, iar deja in cea de-a doua jumatate, datorita dezvoltarii economice a cartierului, se impunea extinderea localului si transformarea lui instr-un han primitor si spatios, dotat cu incapere pentru intalniri de afaceri, sala de dans si biliard. Pentru a fi dus la bun sfarsit acest plan, a fost tocmit arhitectul Anton Schmidt care a regandit planul cladirii pastrandu-i stilul clasic initial, dar a adaugat parterului un etaj si mansarda, crescandu-i vizibilitatea de pe doua strazi principale. Din pacate, proiectul nu a mai fost realizat. Vreme de un secol, in curtea interioara a hanului, a functionat Teatrul de vara Arena care era condus de catre directorul teatrului german, Eduard Reimann. Teatrul Arena consta dintr-o constructie din lemn care trebuia atat de des refacuta. In acest spatiu erau invitate trupele de actori care se abateau din drumul lor dupa ce terminau stagiunea teatrala tinuta in alte orase din tara. Datorita succesului pe care l-a inregistrat, in cartier au mai aparut ulterior alte patru gradini de vara care au atras o parte din clientela fidela, determinandu-l pe Reimann sa investeasca vreme de 10 ani bani in renovarea teatrului. Nu se stie din ce motiv, in 1863 acesta a concesionat locatia Teatrului sarbesc de la Novi Sad. Intelegerea era ca sarbii sa continue lucrarile de renovare si sa plateasca 10 florini pentru fiecare seara de spectacol.
Inainte de a ajunge in
Piata Traian (in imagine), in dreapta se deschide Piata Romanilor (fosta
piata Coronini),dominata de edificiul Bisericii Romano-Catolice sau
Biserica Mileniului cum este ea denumita si astazi. Este cea mai
mare biserică catolică din oraşul Timişoara.
Catedrala romano-catolica Millenium a fost construită între anii 1896-1901, pentru a
comemora un mileniu de la aşezarea poporului maghiar pe aceste meleaguri si este
al doilea lăcaş de cult romano-catolic al Parohiei din cartierul Fabric. Vechea
biserică, construită în jurul anului 1726, se afla în apropierea Fabricii de
bere. La inaugurarea bisericii noi, cea veche a fost predată comunităţii
parohiei greco-catolice, comunitate care la aceea dată nu deţinea în oraş o
biserică demnă cultului. Biserica Millenium, cu dimensiuni impozante, a
fost construita intre 1896-1901, in stil neo-roman, de catre timisoreanul Josef
Kremer dupa planurile arhitectului Ludwig Ritter von Ybl, tabloul altarului
principal fiind opera pictorului Georg Vastagh. Piatra de temelie a acestei
biserici a fost pusa la 4 octombrie 1896 de episcopul Alexander Dessewffy,
lucrarile intinzandu-se pe o perioada de cinci ani, motiv pentru
care sfintirea a fost celebrata abia in 13 octombrie 1901. Cupola centrala
masoara 45 de metri inaltime, iar turnurile au o înălţime de 65 de m. La
slujbele bisericii pot intra deodata cca. 3000 de credincioşi. Marele
clopot, iesit din turnatoria lui Anton Novotny, are o greutate de 2420 de
kilograme. Cheltuielile pentru vitraliile bisericii au fost acoperite
in intregime din donatii publice.
Clopotul
cel mare are o greutate de 2.420 kg. Corul Bisericii Millennium din Timisoara
este dominat de o orgă impunătoare construită în anul 1901 tot de maestrul Carl
Leopold Wegenstein. Biserica Millennium poseda una dintre cele mai valoroase si
impozante orgi ale renumitului constructor din Banat. Orga aceasta a fost un
cadou al episcopului diecezan Alexander Dessewffy (1834-1907), care în acest
mod a dorit să dea expresie dragostei sale faţă de credincioşii acestei
parohii. Această operă splendidă şi maiestuoasă dispune de trei manuale (în
pedalier 30 de taste dintre care 27 efective), iar dulapul (bufetul) de stil
neo-romanic din lemn tare de stejar de culoare naturală este sculptat bogat şi
ornamentat cu aur. În calculele privind costurile de realizare a orgii pentru
biserica din Fabric au fost incluse de către preotul municipal, Brandt, şi
datele privind pregătirea profesională a maestrului, între altele: o călătorie
de studii la maestrul Walker din Ludwigsburg, apoi la Jämlich din Dresda, Dinze
din Berlin, Weigle din Stuttgart, Hickmann din Dachwig de lângă Erfurt, Coll
din Lucerna, Kaufmann din Dresda, Gissege din Göttingen şi Laukauf /
Weikersdorf de lângă Koblenz. Intregul edificiu este construit din zidarie
bruta, netencuita. In 1902 a fost ridicata si o casa parohiala langa biserica,
parohul mutindu-se aici din vechea lui casa de pe "insula a
parohilor". Vechea biserica romano-catolica si parohia au fost predate
parohiei greco-catolice, aceasta facand renovarile necesare pentru practicarea
cultului respectiv. In anul 1906,episcopul greco-catolic Vasile Hossu din Lugoj
a sfintit lacasul. Vechea biserica greco-catolica si casa parohiala (ambele
construite in 1774), au fost preluate de administratia orasului pentru a fi
demolata,parohia greco-catolica datind din 1737. Piata Romanilor a mai
fost cunoscuta si sub alte denumiri: Piata Coronini, Piata Mussolini, Piata
Roosevelt. Palatul cu turn din dreapta a gazduit Casa de Raport a
Municipiului, iar la parter, functiona Carul cu bere. Cladirea a
fost construita in 1909-1910, dupa proiectul arhitectului Laszlo Szekely. Piata
Coronini a fost capat de linie a primului tramvai cu cai care a circulat din
Piata Sf. Gheorghe pana la Hanul la Regina Angliei.
Palatul Contesei Mirbach este situat pe bd. 3 August 1919 nr. 33 si se incadreaza
stilului anilor 1900, curentul szeceszió. Se remarcă pilaştri pe două niveluri,
care ritmează traveele faţadei. Desigur că palatul nu a fost reşedinţa specială
a contesei, aceasta fiind de fapt casă de raport.
Palatul Stefania este situat in Piaţa Romanilor 1 – Str. Ştefan cel
Mare 2 si a fost construit in perioada 1909 – 1910 de catre arh. László
Székely. Compoziţia clădirii este dominată de volumele mari si asimetrice ale
acoperişurilor. Acestea sunt inspirate de siluetele elansate ale turnurilor
medievale, mai ales de turnurile din perioada gotică. Ornamentele corespund
curentelor stilului anilor 1900. Unele dintre ele au forme geometrice,
inspirate de ultimele curente arhitecturale.
Edificiul mai este denumit şi „Casa cu Maimuţe”, datorită faptului că, la
partea superioară a etajulul al doilea, sub cornişă, sunt montate console care
sprijină colonete pe care sunt amplasate alternativ statui reprezentând urşi şi
gorile. Clădirea a fost ridicată pentru ca veniturile aduse de chirii să
servească „Azilului Orăşenesc”. Construcţia adăpostea şi „Clubul Cetăţenilor”
(a celor mai instrariti locuitori ai cartierului) din cartierul Fabric si a
fost vândută în 1918 lui Rudolf Totis, directorul general de la „Industria
Lânii S.A.”. Acesta a denumit edificiul Palatul Ştefania, în onoarea soţiei
sale.
La inceputul secolului
s-a ridicat Palatul Mercur, la initiativa unui epitrop al Bisericii
Ortodoxe din cartier, care, in acest fel, a dorit sa sarbatoreasca hramul
lacasului de cult. Casa cu Mercur sau Palatul Mercur este numită după
statuia din bronz a zeului Mercur care marchează colţul clădirii şi al pieţei
si care tronează pe colţul mansardei, cu acoperiş frumos ornamentat.
Decoraţiile construcţiei, ornamentele florale cu petale înscrise în forme
geometrizate corespund stilului anilor 1900, curentul Sezession (szeceszió). Palatul
Mercur este clădirea al cărei proprietar a fost Béla Fiatska.
Remarcabilă este
decoraţia frontoanelor, cu flori ale căror petale se înscriu într-un pătrat,
tipice pentru ultima fază, faza „geometrică”, cea mai evoluată a stilului
anilor 1900. Aspectul pieţei se definitivează după ce, pentru a lărgi Bd. 3
August, primăria cumpără şi demolează vechile case având numai parter ale lui
Ristici (Risztics) şi Sigmund.
Palatul Nagele este situat pe str. Dacilor 10. Clădirea este
cunoscută timişorenilor şi sub numele „Farmacia Kovacs”, fiindcă farmacistul
Nägele a vândut în anul 1917 clădirea farmacistului Kovacs.
Edificiul
este dominat de zona de colţ, conceputt sub forma unui turn, flancat de trei
frontoane înalte şi acoperit cu un acoperiş conic, care este încununat cu un
element vertical, pe care este încolăcit un şarpe, reprezentând simbolul
farmaciei. Acest turn constituie un reuşit cap de perspectivă al străzii
Dacilor privind dinspre Piaţa Traian. Şi la această clădire apar decoraţiuni
tipice pentru faza „geometrică. La parterul Palatului Nagele se afla si
azi farmacia s ecesionista de la parter.
La
sfârşitul sec. al XVIII-lea Piaţa Principală din Fabric incepe sa se
transforme. În locul caselor izolate cu aspect rural, încep să se construiască
clădiri cu caracter urban, formând fronturi continue la stradă. În anul 1786
latura de nord a pieţei - orientată spre sud, spre soare - forma deja un front
continuu. Clădirile vechilor hanuri: “Cerbul“ (Zum Hirschen, Arany
Szarvas, Str. Zăvoi1 nr.1) şi “Marocanul“ (Marokkaner, Marókkai, în 1851
proprietarul hanului era Georgie Liota) datează probabil din sec. al XIX-lea. Ambele
clădiri şi-au pierdut în mare parte ornamentele iniţiale. Din decoraţia în stil
eclectic istoricist a „Cerbului”, redată de cele mai vechi fotografii ale
pieţei, se mai păstrează disparat unele elemente clasiciste sub streaşină, din
decoraţia „Marocanului“ urmele unei frize de denticuli în stil clasicist sub
streaşină şi urme de ornamente pe ancadramentele ferestrelor de la etaj.
Clădirile cu două etaje de pe
latura de sud a pieţei apar pe fotografiile anterioare supraînălţării turnului
bisericii (1890). Clădirea în stil eclectic istoricist de pe latura de est a
Str. A. Pann nr 1 este numită Casa Duşniţ/Duschnitz. Clădirea,
în stil eclectic istoricist, cu faţada ritmată de pilaştri corintici pe două
niveluri (Pţa. Traian nr 6), în care a funcţionat hotelul „Păunul de Aur“
(Pfau, Arany Páva), este numită Casa Sobovici. „Szobovici Iosif şi Masalici
Vilhelmina” au cumpărat imobilul in anul 1930. Cu 30 de ani mai înainte, mai
exact in anul 1900, baronul Mihály Nikolics de Rudna obţinuse autorizaţia pentru
„adăugiri şi transformări” la acest imobil.
Actuala Piata Traian,
numita in trecut Kossuth Ter si Hauptplatz, a gazduit targurile
saptamanale si obisnuita piata zilnica a cartierului istoric Fabric. Zilele de
targ aduceau sute de cumparatori, iar vanzatorii nu erau doar timisoreni. Unii
dintre ei veneau din Transilvania sau din Imperiul Otoman. Negustorii impanzeau
piata si aveau oferte care de care mai tentante. Faina, porumbul, berea,
tutunul, zaharul, produsele manufacturiere, toate erau fabricate aici. . Piata
Traian era un important pol economic al zonei de Vest. "Toate lucrurile
bune vin din Fabric", era expresia ce caracteriza aceasta zona in secolul
XIX. Piaţa Traian indeplinea functia de piaţă centrală a unei suburbii ce,
până pe la 1900, funcţiona relativ independent de centrul efectiv al oraşului.
Până în perioada interbelică aici era o zonă foarte activă economic, cu
nenumărate prăvălii de toate genurile. In secolul al XIX-lea aici trăiau
impreuna români, germani, sârbi, evrei şi maghiari.
Datorita dezvoltarii
economice localurile, cafenelele si hotelurile au cunoscut o crestere
infloritoate. Localurile reprezentative pentru zona Pietei Traian erau "La
ursul negru" si "Marocan", unde a cantat Luta Iovita. In
Fabric se aflau multe hoteluri, restaurante si berarii unde veneau
locuitori şi din alte zone ale oraşului. Locul era populat de restaurantele şi
hanurile faimoase. Fabric-ul era un loc foarte tranzitit la sfârşit de
săptămână. Deoarece în Cetate biserica catolică interzisese băutul şi jocul de
cărţi în birturi, în fiecare duminică dimineaţa se forma un mic alai
spre crâşmele din Fabric, unde distracţia era la ea acasă. Cele mai multe
localuri erau răsfirate pe străduţele de case cu parter de dincolo de Piaţa
Traian. Clientii hotelul lui Menczel
„La Păun”, situat lângă actuala Piaţă Badea Cârţan erau „călătorii care
vin de la Orşova sau Lugoj”care „ găsesc aici cel mai apropiat şi cel mai
respectabil restaurant. Oferă camere comode, bucătărie şi pivniţă excepţionale,
iar de cafeneaua frumoasă se ataşează o grădină de vară cu umbră, unde
călătorul obosit poate găsi o odihnă reconfortantă”. Lista restaurantelor şi
berăriilor cuprindea:
berăria „La Ursul negru”(Schwarzer Bar în germană sau Fekete Medve în maghiară)
aflată pe strada Fő utcza (actuala stradă Ştefan cel Mare).
Clădirea există şi astăzi şi aparţine Electrica Banat,
fiind renovată (culoarea galben, lângă casieriile Electria) De asemenea trebuie
sa amintesc restaurantul „La Păun”,
ambele cu grădină de vară,grădina de vară „Privighetoarea”, lângă
gara mica, „Câmpul Ciocârliei”, hotelurile „Marocan” şi „Păunul”, prevăzute
cu restaurante, berăria „Ursul negru” care era „cea mai
vizitată”, dar şi cea situata in curtea Fabricii de Bere, unde duminica şi în
zilele de sărbătoare sala mare iluminată era plină de locuitorii cartierului.
Tot in zilele de sarbatoare, cand localul era arhiplin, aici canta o
fanfară militară. Restaurantul „Tigrul” cu teren de popice şi cafenele
- „Trei Roze” ( cu cele mai apreciate cafele) si„Cerbul”.
La stânga liniilor ferate din Fabric se găseaurestaurantele „Svájcz”
(Elveţia), „America”, „Australia”, hanul „Pummer”, cu grădină de vară
şi teren de popice, al carui proprietar era Witzenetz Marton, cel care deţinea
şi restaurantul „Prinţul moştenitor Rudolf” din Cetate. Cele mai apreciate
restaurante erau „Andrassy”, „Trei Regi” şi „Ursul Negru”. In
anii 1780, hotelurile şi restaurantele distinse din Fabric erau: „Căluţul
Alb”, „Balanţa”, mai târziu „Regina Angliei”, care erau
dotate cu scena (arena cum se numea pe vremuri) de la sfârşitul
secolului XVIII , unde vara se ţineau reprezentanţii teatrale („În afară de
cafenea, acolo era şi o sală mare de dans, o cârciumă mare şi multe camere de
oaspeţi).” Hanuri de rang inferior erau „Trei Ciocârlii”,
„Trei Broscoi”, „Trei Regi”, „Trei Iepuri”, „Trei Husari”, „Ciorchinele”,
„Depozitul Turcesc”, care erau vizitate mai ales de ardeleni şi
comercianţii turci. Cafenelele se dezvoltă încă de la
începutul secolului al XVIII-lea, pe la 1850 cele mai distinse fiind cele
deţinute de Johann Barth, Delpondio şi Rudolf Magdenburg. Aici obişnuiau să se
tundă şi să se radă clienţii. În jurul anului 1870 erau: în Fabric,
cele mai renumite - „Păunul de Aur”, „Regina Angliei”, cu mese de
biliard şi săli separate pentru jucătorii de cărţi, Andrassy” (înainte „Regina
Angliei”), „Cerbul”, „Păunul”, „Trei Roze”, „Trei Regi” .
Cafenelele s-au
dezvoltat încă de la începutul secolului al XVIII-lea, pe la 1850
cele mai distinse fiind cele deţinute de Johann Barth, Delpondio şi Rudolf
Magdenburg. Aici obişnuiau să se tundă şi să se radă clienţii. În jurul anului
1870 , erau 25 de cafenele şi prăvălii care vindeau cafea, dar ele nu se puteau
compara în privinţa luxului cu acelea din Viena sau Budapesta. În
afara oraşului erau localurile „Petöfi-Csarda”, „America”, „Elveţia”,
„Câmpia Ciocârliei” şi cel de la poligonul de tir de la Pădurea Verde.
Piaţa Traian (care în trecut s-a numt Kossuthter şi Hauptplatz)
a fost proiectată de inginerii militari în 1740, în centrul Fabricului Vechi şi
este o replica mai mică a Pieţii Unirii. Ea găzduia piaţa zilnică şi
târgurile săptămânale.
Piata Traian a fost considerata ca fiind „piaţa
principală din Fabric” încă din 1744, desi imaginea de astazi este total
diferita de cum se prezenta ea in trecut: în afară de biserică, în „piaţă” nu
se aflau decât case asemănătoare cu cele de la sat, cu frontoane înguste şi cu
grădini între ele. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Piaţa Traian s-a
schimbat radical, dobândind aspectul pe care il pe care il stim cu totii. Piata
principala din Fabric poarta azi denumirea de Piata Traian.
Aici se afla biserica ortodoxa construita
in seculul al XVIII-lea, care purta hramul Sfintului Gheorghe, locul fiind
considerat centrul orasului rascian . Biserica a fost restaurata in multe
randuri. Stilul arhitectonic care predomina este cel romanic, tablourile si
iconostasul fiind executate in alte doua stiluri: cel bizantin-sarbesc si
stilul pictorului Stefan Tenetchi - Ponerchin din Arad. Valoroase sunt tablourile
Maicii Domnului realizate de Constantin Daniel (1798-1873), care a folosit
drept model pe sotia sa, Caroline Josefine Dely, si tabloul Sfintei Treimi,
opera de arta a cunoscutului pictor banatean, originar din Izvin, Sava
Petrovici (1794-1857). Cand biserica ortodoxa din Cetate a ars, acest lacas a
servit drept loc de oficiere si de intalnire a tuturor crestinilor ortodoxi din
oras. Dupa despartirea sarbilor de romani (in a doua jumatate a secolului al
XIX-lea), biserica din Piata Traian a ramas numai a crestinilor sarbi.In piata
din fata bisericii, se ridica un obelisc cu cruce,construit in 1773, ce isi
gaseste explicatia in ritualul legat de sarbatoarea Bobotezei, lucrare
finantata de crestinii ortodoxi ai acestei parohii. An de an, in 6 ianuarie, de
Boboteaza, si in ziua hramului bisericii, de Sfintul Gheorghe, credinciosii
s-au perindat prin fata acestei cruci, rugandu-se. Populatia romana si sarba au
avut o biserica veche, greco-ortodoxa, care, la cucerirea Timisoarei de catre
turci, in 1522, a fost arsa din temelii. In locul ei a fost ridicata o cruce
care poate fi vazuta si azi la podul peste Canalul Bega, in drumul dintre Piata
Traian si Piata Badea Cartan, numita si Piata de Fan. Actuala biserica ortodoxa
romana a cartierului Fabric (in strada Victor Belinski nr. 12) a fost
construita intre 1911 si 1912, dupa insemnarile arhitectului Mihai Opris.
Planurile de arhitectura au fost realizate de catre arhitectul Ion Niga,
constructorul acestei biserici in stil bizantin fiind Josef Ecker jr. Picturile
au fost executate de cunoscutul mester banatean Ion Zaicu (1868-1914), iar
Nistor Busuioc, un pictor taran din Berliste, comuna in judetul Caras-Severin,a
fost restauratorul recent al iconostasului,in vara anului 1992, biserica fiind
restaurata si la exterior. Biserica a fost restaurata in multe
randuri.
Stilul arhitectonic care
predomina este cel romanic, tablourile si iconostasul fiind executate in alte
doua stiluri: cel bizantin-sarbesc si stilul pictorului Stefan Tenetchi -
Ponerchin din Arad.Clădirea alăturată bisericii, frumos decorată în stil Second
Empire, este 17Casa Comunităţii Sârbe din Fabric, proprietate a
parohiei ortodoxe sârbe.
Obeliscul cu cruce este amplasat in mijlocul pietei.
Tot
in aceasta zona se afla multe cladiri importante ale orasului.
Uzinele de apă şi canalizare reprezenta
un mare pas in evolutia cartierului, dar si a orasului totodata. Deoarece
orasul a fost ridicat pe un teren foarte mlastinos, desecarea apelor interne si
alimentarea cu apa potabila a cetatii Timisorii de odinioara a ridicat o serie
de probleme timp de mai multe secole. In anul 1912 s-a trecut la realizarea
unor lucrari sistematice din punct de vedere tehnic si administrativ, când s-au
demarat lucrarile de canalizare si apoi în 1914 cand au fost finalizate
retelele si stabilimentele de apaducte pentru apa potabila si cele pentru apa
industriala. Acesta a fost momentul in care aceste servicii au fost gestionate
de catre întreprinderea comunala, administrata în regie proprie.Sistemul
canalizarii prevedea ca apele provenite din ploi si cele de menaj sa se adune
într-un singur sistem de retea. Terenul însa nu avea suficienta panta naturala,
astfel incat a fost necesar ca apele acestor canale se fie transbordate cu
ajutorul pompelor în canalul Bega, fiind trecute în prealabil prin
stabilimentul de epurare. Lungimea totala a canalelor este de 94539 m.
Pentru alimentarea cu apa potabila a orasului era folosita apa subterana ce se
estragea din 3 grupuri de fântâni, cu câte 9 sonde forate.
Deasupra ecluzelor de
supra-plin ale centralei este o pasarelă din lemn cu decoraţii. Corpul ce se
întinde deasupra apei maschează sala motoarelor unde au fost montate turbine
Ganz, de 600 de cai putere. Energia electrică produsă se folosea la
circulaţia tramvaielor, iluminatul public şi în scopuri industriale. Cu această
construcţie şi cu regularizarea albiei s-a rezolvat şi prevenirea inundaţiilor
în cartierul Fabric. Hidrocentrala este şi astăzi în stare de funcţiune.Uzina a fost înfiinţată în anul 1914 si avea 21
de angajaţi. Sarcinile acestui edificiu erau alimentarea cu apă potabilă a
oraşului, asigurarea reţelei de canalizare, menţinerea în funcţiune a
sistemului de alimentare cu apă industrială şi extinderea acestor sisteme în
tot oraşul. Apa potabilă este si astazi pompată din trei puţuri adânci din
comuna Urseni, urmând procesul tehnologic de filtrare şi apoi se pompează în
cartiere populate şi în rezervoarele turnurilor de apă, din cartierul Fabric şi
Iosefin, pentru menţinerea presiunii. Cele două turnuri de apă ale Timişoarei,
construite la începutul secolului XX de cunoscutul arhitect Szekely Laszlo şi
aflate pe lista monumentelor istorice din oraş, Din nefericire, autoritatile nu
exploateaza aceste obiective turistice. Cele două turnuri de apă din
Timişoara, ridicate între anii 1912-1914, unul în cartierul Iosefin iar celălalt
în Fabric, au apărut ca o necesitate practică în urma construirii staţiei de
epurare în anul 1910. Ele domină cartierele în care au fost amplasate prin
înălţimea lor (circa 52 de metri) şi nu dispun de prea multe decoraţii
exterioare, fiind o expresie a geometrismului. Arhitectul care le-a proiectat,
Szekely Laszlo, a reuşit să confere construcţiilor un caracter dinamic, prin
formă, dar şi prin rigiditate şi dimensiuni, elemente prin care s-au depăşit
într-o oarecare măsură canoanele arhitecturale ale vremii.Turnurile de apă au
fost construite la capetele reţelei de distribuţie din 1914 şi au servit pentru
compensarea consumului maxim din cursul zilei. Amândouă erau supravegheate
zilnic, angajaţii lor având locuinţa chiar în incintă. Pentru a comunica la Uzina
de apă variaţia nivelului apei din rezervoare, aceştia dispuneau de câte un
post telefonic. În cazul umplerii rezervoarelor pe timpul nopţii, se putea opri
pomparea de la Uzina de apă, efectuându-se acumularea preţiosului lichid în
rezervoarele proprii. În jurul anilor 1940, din cauza creşterii consumului de
apă, cât şi a reţelei de distribuţie, sistemul de alimentare bazat pe acumulare
în timpul nopţii în rezervoare aeriene (castele de apă) nu a mai funcţionat în
mod corespunzător, rezervoarele nemaifiind umplute.
Turnurile de apă din Timişoara, având suprafaţa construită de 638 de
metri pătraţi, sunt monumente istorice. Turnuri de apa similare sunt
valorificate in alte orase din tara. Astfel, Primăria Drobeta Turnu Severin a
introdus în circuitul turistic european Castelul de apă al orasului, construit
între anii 1910 şi 1914, când apa potabilă era scoasă din câteva puţuri cu un
motor acţionat cu energie electrică. Turnul este cea mai înaltă construcţie din
oraş (circa 70 de metri), în interiorul sunt amenajate spaţii expoziţionale,
iar pe acoperiş un turn de belvedere. Turnul de apă din Arad are o înălţime de
35 de metri şi a fost dat în folosinţă în anul 1896. Ca stil arhitectonic, el
completează aspectul unitar al arhitecturii arădene de stil eclectic sau
secession. În incinta acestui turn funcţionează o galerie de artă şi este în
curs de amenajare Muzeul Apei. Turbinele de apa sunt situate pe str.
Uzinei, Str. F.Chopin si au fost construite in anul 1909 de catre arh. László
Székely.Până în anul 1907 prin cartierul Fabric curgeau numeroase braţe de apă,
alimentate fie din canalul principal Bega, fie din pârâele laterale Behela şi
Suboleasa. În trecut ele acţionau roţile morilor de apă şi ale manufacturilor
din Fabric. Stăvilarele morilor menţineau foarte ridicat nivelul apei
subterane. Toate pivniţele aveau probleme cu igrasia. Canalul prin care se
aducea lemnul de construcţii şi pentru foc şi depozitul de lemne amplasat între
Fabric şi Cetate împiedicau dezvoltarea celor două cartiere şi unirea lor după
demolarea fortificaţiilor.
Pe bratele raului Bega se
aflau morile. Aceasta este moara care era amplasata langa fabrica
de bere, iar in fata ei se intindea lacul de acumulare.
Fabrica de baterii
„Dura” a luat fiinţă în
anul 1920, sub forma unei societăţi în nume colectiv. La 23 decembrie 1920 a
fuzionat cu fabrica „Lumina” S. A. sub titlul de Uzinele „Dura” S. A. Capitalul
social era de 8 milioane de lei şi avea 200 de muncitori. Uzina deţinea o
secţie de elemente galvanice şi o secţie de corpuri de iluminat. În prima
secţie se fabricau tot felul de elemente şi baterii electrice, cum erau
bateriile de buzunar, bateriile anodice, iar mai apoi baterii uscate „Dura
Optima”, care înlocuiesc cu desăvârşire acumulatorii cu acid.
Scoala normala, actualul liceu
Calderon, este amplasat tot in acest cartier, la fel si Observatorul
sau Fabrica
de Bere si
Orfelinatul
Ghizela a
fost construit in anul 1873 de catre printesa Ghizela, care donase orasului
20.000 de coroane pentru construirea un orfelinat. In anul 1877 ,
orfelinatul si-a deschis portile pentru un numar de 40 de orfani.
Deoarece fondurile cresteau, s-a pus problema ridicarii unei clidiri noi , asa
incat arhitectul vienez Ernest Gotthilf a proiectat noua constructie , ajutat
de constructorul Josef Kremmer jr in anul 1901. Pe 15 august 1901 are loc
inaugurarea oficiala. Costurile totale s-au ridicat la 213. 156 de coroane si
59 de fileri. Erau adapostiti aici peste 80 de copii. Vremurile trec, iar
copiii orfani raman si au un loc in care pot creste si invata. Cum mila publica
pentru cei napastuiti era odinioara o cinste pentru cei ce o faceau, bani vin
constant spre orfelinat. Vin si doamne in vizita. Printre ele, regina Maria si
printesa Elena, in 1925. Lucrurile curg linistite pâna la izbucnirea
razboiului. Raniti, spitale, copii dislocati aiurea, sunt aspecte deja
obisnuite. Dupa razboi vin rusii. O dati co ei, un nou regim. Cu acesta,
situatia se schimba: orfelinatul primeste alt sediu si frumoasa cladire
serveste altor scopuri. In cele din urma ajunge la o destinatie cel putin
rezonabila: spatiu de invatamant universitar, ceea ce este si acum. Fatada
monumentala, cu ornamentatia sa neoclasica, gardul masiv, de piatra si fier
forjat, parculetul dintre el si casa, intrarea frumoasa, scarile si încaperile
spatioase aduc aminte despre ce se stia construi odinioara. Orfelinatul Gisella
construit în anul 1901, din banii proveniţi ca donaţie din partea Contesei
Gisella. Lucrările la clădire au fost realizate de către constructorul Josef
Kremer senior, după planurile arhitectul Ernest Gotthilf. În prezent
clădirea adăposteşte Facultatea de Chimie - Biologie - Geografie a
Universităţii de Vest din Timişoara. Daca ne intoarcem in Piata Traian si o luam la dreapta
(stand cu spatele la biserica), vom trece pe langa piata Badea Cartan.Aici
inca vin tarani si negustori din zonele invecinate ca sa isi vanda produsele.
Continuam drumul drept pe bulevard si , nu dupa putina vreme, ajungem la Gara
mica.
Imaginile
sunt preluate de pe http://www.banaterra.ro/ si de pe pagina de
facebook "Timisoara de altadata".
.
+-+Timi%C5%9Foara,+1945.jpg){kind=link}