O satra urca la cer - Svetlana Toma

A fost odata ca niciodata un film trist in care a jucat o actrita frumoasa. Au curs lacrimi in batiste si-am devenit peste noapte toleranti si romantici. Numele ei este Svetlana Toma, celebra actrita care a interpretat rolul Radei, eroina principala din filmul “O satra urca la cer”, realizat de regizorul Emil Loteanu in anul 1975. Rolul i-a venit manusa si nimeni n-a uitat-o nici pe tanara oachesa si turbat de frumoasa, nici miscarile ei lascive din timpul dansurilor tiganesti, nici curajul si impetuozitatea cu care calarea caii sau patima cu care isi incita partenerul. 

Putini dintre noi au stiut atunci ca intre tanara actrita si regizor se consumase o frumoasa poveste de dragoste. Prima ei dragoste a fost Loteanu, era in anul 1965, avea doar 18 ani, era studenta, se numea Svetlana Fomiciova si isi dorea cu ardoare sa devina procuror. Regizorul cauta atunci o actrita pentru rolul Ioanei, fiica ciobanului Iluta, din filmul “Poienile rosii”, iar el o decoperise intr-o statie de autobuz pe tanara incapatanata si obraznica care refuza cu ostentatie propunerea sa joace in filmul lui. Loteanu nu s-a lasat mai prejos si nu a cedat staruintelor, pana cand Svetlana nu a acceptat sa dea probele pentru rol. “Eram minora, asa ca a trebuit sa cer acordul parintilor. Imi amintesc ca tata era categoric contra. Dar impotriva sortii nu poti lupta”. 

Le-a trecut cu brio in vreme ce se indragostea incet, dar sigur, de cel care avea sa o transforme dintr-o anonima intr-un mare star de cinema. Destinul avea sa o duca intr-o alta directie, dupa cum singura avea sa recunoasca: “Viata fiecaruia e ca un coridor. Nu ai cum sa cazi din el”. El a fost cel care i-a schimbat numele in Svetlana Toma si sub acest nume este cunoscuta si astazi in intreaga lume. 

Pseudonimul Toma a fost preluat de la numele strabunicei ei, o frantuzoaica cocheta, care se numea Fanny Toma si de la care a mostenit un talisman transmis pe linie materna din generatii in generatii. Ea a fost recompensata cu premiul pentru cel mai bun rol feminin (Rada) la Festivalul International de Film de la Praga din 1977, a primit diploma de cea mai buna actrita a festivalului la Festivalul International de Film din Panama si Diploma Uniunii Cineastilor. A fost prima actrita care si-a permis sa filmeze dezbracata in plina era comunista si sa fie fotomodelul unei agentii italiene prezentand colectii pret-a-porter si pozand pentru un producator de lenjerie intima la Roma. 

Ea a cunoscut celebritatea mondiala gratie rolului interpretat in filmul “Satra”. Intre cei doi a fost o dragoste cu nabadai: “Emil Loteanu era o personalitate puternica, stia ce-si doreste de la viata. El m-a descoperit ca actrita si ca femeie. Pana sa-l intalnesc, el trecuse prin 2 casnicii, iar eu nici macar nu avusesem un iubit. A fost prima mea iubire. Eu nu ma intalnisem cu nimeni pana la el. Emil era cu 12 ani mai mare si stia cum sa curteze o femeie, facea asta dupa toate legile moderne. Placea doamnelor si stia asta. Si daca in timpul filmarilor era dur cu mine, dupa terminarea lor se comporta de parca as fi fost un copil, iar asta ma facea sa ma simt protejata. Era galant, se imbraca bine. In timpurile acelea nu prea aveam ce purta, dar surorile mamei locuiau la Bucuresti si imi trimiteau lucruri frumoase. Mi-am pierdut capul cand am cazut in mrejele acestui cuceritor. Loteanu a fost totul pentru mine: prieten, profesor, regizor si om de omenie. Cand plecam la filmari, imi impaturea grijuliu lucrurile in valiza. Apoi toate astea au disparut. Dupa despartirea noastra am fugit de Loteanu in bratele lui Oleg care era colegul meu de facultate. Nici nu-l observasem pana atunci, ca umblam mandra, ma filmam cu Loteanu” .

Tanara se nascuse in Chisinau cu numele de Svetlana Fomiciova. Mama ei, Ida, facuse parte din miscarea ilegalista comunista din Basarabia, iar tatal, fusese de loc din Voronej, venit dupa terminarea studiilor sa lucreze in Moldova unde si-a cunoscut nevasta. Mama ei crescuse la Bucuresti impreuna cu surorile, facand parte din inalta societate. Prin vinele ei curgea sange frantuzesc, unguresc si moldovenesc si urmase studiile Universitatii de Medicina. Cand si-a cunoscut viitorul sot, a renuntat la toaletele scumpe si pantofii cu toc si s-a transformat in taranca. Surorile mamei au ramas in Bucuresti de unde trimiteau haine si tot felul de bunatati catre cei plecati pe meleagurile natale. Svetlana isi amintea cu drag de mirosul painii de casa coapta pe vratra de catre mama ei in satul Nadusita, de mirosul granelor si al fanului proaspat cosit, de troienele de zapada ce umpleau ulitele satului copilariei sale, de animalele pe care le ingrijea, de traditiile si locurile care ii animasera viata de inceput.

Relatia ei cu Loteanu s-a sfarsit in 1968, iar in anul urmator, s-a maritat cu colegul ei de facultate, Oleg Latchin cu care a avut o fata, Irina Lacina, dar Oleg a murit intr-un accident cand fetita abia implinise 8 luni. Astazi ea este casatorita cu dramaturgul Andrei Visnevski si este o femeie care si-a pastrat frumusetea nealterata si amintirile inca vii.

*****
Intr-un interviu, actrita povestea cum, la una dintre lansarile organizare pentru promovarea filmului, tiganii au luat cu asalt sala de cu seara, pregatiti cu merinde si plapumi pentru dormit. A doua zi de dimineata, cand organizatorii au intrat, au fost socati sa vada atatia tigani stransi laolalta, dar si mai mare le-a fost mirarea cand, atunci cand a intrat Svetlana imbracata ca o domnisoara cosmopolita, toti au inceput sa intrebe unde le este tiganca din film? Intelegand impactul pe care l-a avut rolul ei asupra tuturor celor care vazusera filmul, actrita a negociat cu studioul de film si si-a achizitionat intrega vestimentatie: fusta si bluza de tiganca, impreuna cu salul si salba de galbeni, costumatie care face parte din patrimoniul personal. 

La Pomul Verde

Pe la inceputul anilor 1800, in Caransebes a fost ridicat un han, cunoscut de catre locuitorii urbei drept Postalionul, unde gaseau pret de odihna de cu seara caii de posta si vizitii. 

Un secol mai tarziu, hanul avea sa fie transformat si modernizat: la parter s-a deschis restaurantul Pomul Verde, iar sus, un hotel. Numele i-a fost pus dupa teii cu coroane bogate care umbreau fatada localului. Restaurantul fusese cumparat si reabilitat de catre un om bogat, Lichtneckert, cunoscut drept primul proprietar al locului cu pricina. El a dispus ca peretii sa fie imbracati in catifea albastra, peste care sa fie montate oglinzi mari cu rame realizate din sticla de Murano aduse chiar din insula venetiana. Personalul era frumos imbracat, caci eticheta impunea tinute elegante clientelei simandicoase, iar chelnerii trebuiau sa fie de bonton. 

Mesele erau atent aranjate, cu fete albe de masa  scrobite si calcate pe care erau randuite farfurii de Rosenthal si tacamuri de argint. Florile proaspete adaugau pete de culoare si improspatau aerul cu izuri florale. Aici au cantat Maria Tanase, Ioana Radu, Lucretia Ciobanu, Ion Luican, Alexandru Grozuta, Rodica Bujor, Luta Iovita, Emil Gavris si multi alti interpreti renumiti. Ei erau cazati la etaj, in hotel, iar, cand luau masa in local, obisnuiau sa cante oaspetilor care se aflau in restaurant. In timpul saptamanii, lumea buna a orasului lua masa in localul unde fiecare familie instarita avea masa permanent rezervata. La sfarsit de saptamana insa, aici se organizau coteriile, balurile pentru tinerii caraseni. In sala de bal, scaunele erau frumos aranjate pe margini, lansand in centru spatiul gol pentru joc. Tinerele imbracate in cele mai frumoase straie veneau insotite de mame, iar flacaii respectau protocolul, cerand permisiunea doamnelor sa le danseze odraslele. Aici incingeau ringul tinerii pe valsurile lui Strauss pana dimineata, iar mamele studiau cu atentie flacaii cu stare punand la cale strategii de maritis. Sub restaurant, la subsol, se aflau pivnitele burdusite cu vin vechi si parfumat, cu tarie de pruna, bere la butoaie si bucate alese pe spranceana. In spatele localului se afla gradina, unde domnii se strangeau sa discute politica si sa fumeze trabuc. In fata restaurantului era amenajata o terasa pe timp de vara, astfel incat oaspetii sa poata admira forfota strazii si sa fie totodata vazuti de catre locuitorii urbei. Nu oricine putea lua masa la Pomul Verde, caci produsele erau de calitate si preturile piperate. 

Vara, pe terasa, atmosfera era incinsa de sunetul taragotului lui Luta Iovita, primul taragotist roman si unul dintre cei mai renumiti lautari ai Banatului. Toata lumea stia cum oprise Luta lupta in timpul razboiului cantand la taragot si cum cantase el cu-atat dor cantecele romanesti de fusese aplaudat inclusiv de trupele inamice. Muzica lui inflacara inimile si ropote de aplauze inroseau palmele audientei. Numeroase personalitati ale vremii au servit masa in acest local: George Enescu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga si Liviu Rebreanu. Astazi, localul este reabilitat si restituit locuitorilor pentru activitati culturale. Dar istoria lui inca trezeste nostalgii si rememoreaza amintiri care nu vor sa paleasca in patina timpului. Deci nu avem carederea nici de a uita, nici de a tacea. caci trebuie transmise mai departe.

Materialul este inspirat din emisiunile“Restituiri istorice” avandu-l ca invitat pe istoricul Liviu Groza.

Marita-te in alb...

"Marita-te in alb si vei face cele mai bune alegeri. Marita-te in gri si vei pleca departe. Marita-te in negru si-ti vei dori sa nu fi facut acest pas. Marita-te in rosu si-ti vei dori sa mori. Marita-te-n albastru si sincera vei fi mereu. Marita-te in argintiu si vei trai furtuos. Marita-te in verde si chipul n-o sa ni-l arati. Marita-te in galben si-ti va fi rusine de prieteni. Marita-te-n maro si lumea te va alunga. Marita-te in roz, iar spiritul ti se va scufunda-n abis“.

Printesa Alexandrina Victoria era considerata de intregul anturaj al Casei Regale o tanara incapatanata si rasfatata care intotdeauna isi impunea punctul de vedere, folosindu-se de toate tertipurile posibile. Ramasa orfana de tata, Ducele Edward de Kent, la varsta de 8 ani, mama ei, printesa Maria Louisa de Saxe – Cogurg, o crescuse departe lumea publica sub directa indrumare a lordului John Conroy. Printr-o imprejurare a sortii, tanara printesa a ramas singura pretendenta la tronul Angliei, iar mama sa, din dorinta de a o proteja de toate relele lumii, nu a gasit altceva de facut decat sa ii acapareze cu totul viata, ajungand pana acolo incat sa imparta inclusiv dormitorul cu fiica ei. Dar printesa avea un viitor predestinat si avea sa fie incoronata regina peste intreg Imperiul Britanic, dupa prenumele ei fiind denumita “epoca victoriana” . Suportase cu greu toata corvoada unei protectii exagerate, astfel incat, la 18 ani, printesa l-a izolat pe lordul Conroy la Londra, distantandu-se totodata de influenta mamei sale. Victoria I era mandra de originile sale regale, fapt extrapolat de un orgoliu excesiv, fapt care a condus-o spre asumarea rolului pentru care fusese predestinata, promitandu-si ca nu va mai permite nimanui orice tentativa de a o controla sau influenta pe viitor. Din dorinta de a se impune cu orice pret intr-o societate in care barbatul era exponentul puterii, Victoria obisnuia sa poarte haine barbatesti, isi taia parul cat mai scurt, calarea ca o amazoana  si conducea cu o mana de fier. Femeie, care isi asumase independenta, a fost considerata tot timpul o rebela care a dus Anglia pe culmile gloriei. Si-a ales ca sfetnic personal pe Lordul Melbourne fata de care a aratat un atasament si respect aproape patern, desi gurile rele suspectau o relatie amoroasa intre cei doi, fapt care a determinat-o sa se lipseasca mai tarziu de consilierea acestuia in problemele de guvernare.  Puterea si influenta pe care acesta le avea asupra ei nu erau fapte care sa fie usor de tolerat de regina orgolioasa. Victoria era plina de viata, iubea calaria, pictura, cultura in general. 

In 1837 l-a cunoscut pe cel care avea sa ii devina barbat si s-a indragostit de el cu toata forta sufletului ei dornic de iubire, fiindu-i o sotie loiala. Acesta i-a daruit un inel in forma de sarpe ca simbol al dragostei si protectiei pe care se angaja sa le nutreasca fata de viitoarea lui sotie. 

In 1840, la doar 21 de ani, Victoria s-a casatorit cu printul Albert de Saxe-Coburg-Gotha, varul ei primar cu origini germanice, pastrandu-si prerogativele de lider al Imperiului Britanic. Ea a renuntat la traditionala rochie argintie care simboliza culoarea regalitatii si a purtat la nunta o superba rochie alba din satin drapata cu o dantela fina de Honiton, cu trena impresionanata si impodobita cu flori de portocal. Superbe bijuterii aveau sa ii creeze o imagine de vis, devenind astfel simbolul viitoarelor mirese de-a lungul generatiilor care au tranzitat timpul pana in zilele noastre. 

Designeri celebri aveau sa confectioneze rochii albe de mireasa, “de-a gata”, avand ca sursa de inspiratie rochia nuntii ei. 

 Christian Dior 1940

Cu timpul, slujitorii l-au admirat pe printul consort pentru onestitatea si devotamentul lui fata de regina, familie si supusi.Victoria l-a iubit cat de tare a putut, ajungand pana acolo incat sa fie geloasa pe timpul pe care acesta il petrecea rezolvand problemele de stat sau cand statea in compania copiilor. Pe parcursul celor 18 ani de mariaj, cei doi au avut 9 copii, 4 fiice si 5 baieti, dar regina nu a dovedit o mare afinitate materna fata de rolul si importanta ei in relatia cu copiii. Perioada de gravidie i s-a parut o corvoada si o situatie extrem de injositoare, dar tocmai pentru faptul ca numarul copiilor crestea, ea a fost obligata sa cedeze din prerogativele sale in favoarea printului consort. In 1861, cand printul Albert a murit de febra tifoida, Victoria a cazut in depresie, nu a mai iesit in spatiul public vreme de 3 ani si nu a mai renuntat niciodata la hainele negre, traind intr-o solitudine autoimpusa. Se zice ca tot ei i se datoreaza obiceiul de a purta haine negre in semn de doliu. Dupa moartea printului consort, singurul in fata caruia si-a deschis sufletul a fost servitorul fidel al lui Albert, majordomul John Brown, intre cei doi legandu-se o prietenie imposibil de inteles de catre cei din anturajul reginei. Acesta a slujit-o cu credinta vreme de 20 de ani. In anul 1901, cand a murit, a fost ingropata in mausoleul familiei, alaturi de sotul ei. Pe frontispiciul cavoului este inca gravat mesajul:”Cu bine, preaiubitule, aici ma odihnesc, in sfarsit, alaturi de tine, si tot cu tine voi renaste intru Hristos”.  Victoria a fost considerata una dintre cele mai puternice femei din istorie, iar imperiul pe care l-a condus a atins apogeul prin cucerirea de noi teritorii pe care le-a atasat coroanei.

Prima mireasa care a optat sa poarte o rochie alba la nunta ei cu Delfinul Frantei a fost regina Maria a Scotiei, cu mult inaintea casatoriei reginei Victoria, mai exact in anul 1559, fapt considerat o impertinenta la vremea aceea, deoarece albul era considerat culoare de doliu. Tocmani de aceea, culoarea alba nu s-a impus ca simbol al uniunii destinelor tinerilor casatoriti. Miresele preferau pe vremea aceea rochiile negre care imbracau perfect orice silueta, indiferent de formele tinerelor, fiind considerata o culoare eleganta si foarte usor de accesorizat. In plus, albul era foarte greu de intretinut in timpul petrecerilor care succedau ritualul casatoriei, iar tinutele fie pareau botite, fie murdare. Tot cam pe atunci, mai exact pe la inceputul sec 16, Anna de Bretania a purtat si ea o superba rochie alba la casatoria cu Louis al 12-lea al Frantei. Dincolo de mare, fiica lui Henry al 6-lea, Margaret Tudor, imbraca si ea rochia alba de saten paspolat cu rosu in culorile regatului, la nunta ei.  In sec 15, Margareta Flandrei a purtat cu aceeasi ocazie o rochie brodata cu atat de multe pietre pretioase incat a avut nevoie de suportul a doi tineri care sa o ajute sa iasa din biserica. In 1612, fiica regelui James I, printesa Elisabeta, purta la nunta o rochie argintie brodata cu perle si pietre pretioase. Iar de atunci, toate printesele curtilor regale s-au intrecut in tinute somptuoase realizate din materiale scumpe, argintiul fiind nuanta preferata.

Cu toate astea, nici Maria, regina Scotiei,  nu poate fi considerata promotoarea rochiei albe de mireasa deoarece istoria consemneaza rochia alba purtata de miresele Egiptului antic. Egiptencele purtau in ziua cununiei rochii albe drapate cu materiale subtiri si impodobite cu pietre. Grecia nici ea nu s-a lasat mai prejos, caci elenele considerau culoarea alba simbolul bucuriei. Romanii au preluat aceasta moda, imbracandu-si alesele in rochii albe confectionate din materiale moi si diafane, legand culoarea alba de zeul fertilitatii si casatoriei, Hymen. 

Si unele si celelalte isi acopereau chipurile cu voaluri colorate ca semn al devotamentului fata de viitorul sot. 

1823

Materialele erau scumpe: matase, damasc, catifea, satin, brodate cu fie de aur si argint si decorate cu pietre pretioase: perle, diamante, rubine, smaralde. 

1840

In 1849, revista Godey’s Lady’s Book preciza ca albul este simbolul puritatii tinerei mirese, al inocentei si virginitatii, la care orice fetita viseaza inca de din copilarie. 

 1850

 1860

1877

Tinerele din clasele sarace isi croiau rochii de culoare gri, astfel incat sa poata fi purtate ulterior duminicile in timpul slujbelor religioase sau de sarbatori.

Coco Chanel, 1920

Rochia alba si lunga s-a impus treptat ca fiind tinuta agreata de catre viitoarele mirese pana cand Coco Chanel a avut indrazneala de a o reinventa din croi, scurtand-o pana la genunchi, dar adaugandu-i trena lunga.  

1920

Noi materiale precum matasea si taftaua  erau folosite in croieli simple si lejere. 

1930

In anii 1930, in timpul Marii Crize Economice, tinerele au renuntat la rochiile  albe si cu staif, iar rochia alba victoriana avea sa reapara abia dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Cu toate astea, in marea lor majoritate, exponentele curtilor regale si lumea vedetelor au mentinut traditia si au purtat rochiile albe si lungi ca simbol al puritatii si al unui nou inceput:

Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii,

Grace Kelly,

Liz Taylor,

Jacqueline Kennedy,

Dolores Costello,

Printesa Astrid a Suediei,

Printesa Helena de Waldeck - Pyrmont,

Ducesa de Gloucester,

pana la Lady Diana Spencer. 

Rochia alba de mireasa pastreaza si astazi trasaturile modei victoriene in forma ei clasica: rochia realizata din satin, dantela si broderii, cu guler inalt, cu maneci lungi, insotita de voalul lung din cap pana in picioare. 

Vestimentatia este insotita de manusile lungi din dantela, de diademe si coronite. Dar cea mai importanta este rochia, indiferent de croiul ei, pentru ca “rochia este un vas in care este asezat trupul” (Piere Cadin). 

Si nu uitati: cele mai frumoase aventuri sunt cele traite in doi.

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.202595883198529.20370.202304753227642&type=3

http://www.adevarul.ro

http://www.observatordebacau.ro/2010/12/31/de-ce-si-de-cand-poarta-miresele-rochie-alba.html
http://www.historia.ro

Promisiunea inelului

Insula Samos, scaldata de apele Marii Egee, era guvernata de regele Polycrates care se mandrea cu bogatiile sale: lanturi muntoase si deluroase pe care cresteau in soare vii incarcate de struguri si maslini cu gructe negre si dese, campii manoase unde se coceau in soare cereale, pasuni nesfarsite care hraneau turmele de capre si oi, cariere de piatra din care se extrageau nenumarate zacaminte si un port unde samienii isi ridicasera o mandra cetate. Polycrates era extrem de fericit si se simtea ocrotit de catre zeii Olimpului. Comerciantii legendarului regat strabateau apele Mediteranei si isi vindeau in profit toate bogatiile, contribuind astfel la cresterea renumelui celui mai insemnat stat grec din Marea Egee. Politician pervers si strateg neintrecut, acesta a incheiat o alianta cu faraonul Egiptului, Amasis, construindu-si o flota formata din peste 100 de corabii cu ajutorul careia a preluat controlul in Marea Egee, pradand cu ajutorul mercenarilor flotele care tranzitau marea. Si cum toate ii mergeau cum nu se putea mai bine, iar vestea biruintelor lui se raspandise in toate regatele invecnate, Amasis i-a trimis regelui o epistola scrisa cu migala pe o foaie de papirus in care il sfatuia sa renunte la lucrul cel mai de pret ca sa nu manie puterea zeilor si sa ii intoarca norocul din drum. Pe degetul inelar al mainii stangi, Polycrates purta un superb inel cu smarald pe care il primise in dar de la marele giuvaergiu al Greciei Antice, Teodor din Samos. Se pare ca maestrul bijutier se inspirase din credinta Egiptului, potrivit careia cercul era considerat simbolul eternitatii, la fel ca si timpul, fara inceput si fara sfarsit. Egiptenii aveau obiceiul sa isi impleteasca inele si bratari din firele de iarba. Inelul il purtau pe cel de-al patrulea deget al mainii convinsi fiind ca vena care strabate degetul face legatura cu inima, pe care mai tarziu romanii au numit-o “vena amoris”. 

Si pentru ca inelele din fibre vegetale nu aveau durata mare, mai tarziu au fost mesterite din fire de lana impletita, cioplite din os sau realizate din metale in care montasera celebrul scarabeu. 

De-aici se inspirase mesterul cand a montat superbul smarald in metal si l-a daruit regelui. Nimeni nu mai vazuse o asemenea frumusete, iar Polycrates se mandrea peste masura cu inelul pe care nu se sfia sa il arate tuturor. In sferele Olimpului insa, zeita Nemesis considera aroganta lui de neiertat, caci, in vreme ce ghinioanele se tineau de ea in lant, regele deborda de fericire si noroc. Polycrates a citit epistola aliatului sau si s-a decis sa isi arunce inelul in mare, ca ofranda adusa zeitei care il pizmuia. Dar Nemesis nu a fost impresionata de gestul lui si nu l-a acceptat. Zeii Olimpului s-au strans la mare sfat si au decis ca inelul sa se intoarca in posesia stapanului de drept, asa ca il asezara in fata unui peste mare care inota printre alge infulecand tot ce ii iesea in cale. Un pescar a prins pestele si s-a gandit sa-l duca la bucatariile regale ca sa fie preparat pentru cina stapanului. Polycrates si-a recuperat inelul, dar Amasis, auzind patania, a rupt alianta gandindu-se ca orice noroc este urmat la un moment dat si de ghinion. Polycrates avea sa piarda in scurt timp toate bataliile si sa fie ucis de catre satrapul Lydiei, Oroites. Inelul a devenit astfel cu simbol al perfectiunii, in care succesul si esecul fac casa impreuna, atunci cand lumea traieste in armonie, fara sa starneasca invidii si rivalitati. 

Inelul evreiesc era simbolul logodnei, al caminului pe care doi tineri urmeaza sa il intemeieze, trecand impreuna, deopotriva, prin bucurii si necazuri, iar mai tarziu, a fost preluat inclusiv de catre crestinii Bizantului, ca semn al unirii destinelor. Si, daca tot suntem aici, Biblia si Coranul mentioneaza in paginile sale o istorie comica, avandu-l in ca personaj pe Regele David, tatal lui Solomon cel intelept. Acesta si-a chemat intr-o zi bijutierul si i-a cerut sa ii mestereasca un inel care sa ii schimbe starea de spirit, facandu-l cumpatat: cand e vesel sa il faca trist si invers. Doua zile s-a chinuit bijutierul, dar nu a gasit nici o idee menita sa infaptuiasca vraji si tare se temea ca unde-i stateau picioarele, in curand avea sa i se odihneasca si capul. Tanarul Solomon i-a salvat viata, punandu-l sa graveze pe inel niste cuvinte:”si asta va trece odata!” Vorbele lipsite de magie transmiteau mesajul ca trebuie sa te bucuri cand esti fericit, caci niciodata nu stii cand soarta iti schimba norocul si ca, oricat de rau iti merge la un moment dat, necazurile se vor sfarsi si ele. 

Semn al legamantului profund, nici dogii venetieni nu au uitat patania lui Polycrates motiv pentru care dogele Bucintoro si-a aruncat inelul in mare de la bordul unei nave princiare, in mijlocul salvelor de tun care rasfira norii, legiferand astfel logodna cu Adriatica si puterea Cetatii Serenissime careia ii dorea prosperitate si noroc, gest copiat de catre toti dogii care i-au urmat. Abia in Europa medievala au aparut inelele din aur si argint, dupa ce rugina care coclea fierul le daduse atatea batai de cap tuturor conducatorilor care isi etalasera puterea si averea purtand podoabe pe cat mai multe degete de la ambele maini. In anul 860, Papa Nicolae I a decis prin decret papal ca toate logodnele trebuiau pecetluite prin purtarea inelului de logodna, obligatoriu din metal pretios, astfel incat costul din bani al inelului , suportat de catre viitorul mire, sa fie resimtit in planul angajamentului fata de tanara mireasa. Probabil multe dintre promisiuni erau dezlegate si lumea invatase sa le accepte ca pe simple accidente de vreme ce ele legiferau mai degraba aliante politice sau uniuni de averi. In 12515, Papa Inocentiu al III-lea a decis ca pecetluirea uniunii casatoriei sa se faca prin purtarea inelului de catre ambii parteneri si acest obicei rezista si astazi. Inelul reprezinta forma perfecta  care deschide usa catre cele doua lumi: cea a trecutului si cea a viitorului, unite prin puterea legamantului prezent. El este o promisiune de iubire, de speranta, de daruire care leaga exponentii in viata si in moarte. 

Istoria Vaticanului consemneaza si alte utilitati ale inelului, astfel, Cezare Borgia, fiul papei Alexander, purta un inel cu doua capete de lei, in ai caror dinti se afla otrava. Ducele dadea mana cu dusmanul, apasand unul din capetele leilor in palma inamicului, pana cand otrava intra in contactul cu pielea. Restul, e istorie.

In secolul 16, Anglia si Franta au dat tonul inscriptionarilor pe interiorul inelului, gravand astfel legamantul dintre cei doi miri. Irlandei insa ii revine superstitia potrivit careia, daca inelul nu este din metal nobil sau nu este pe masura inelarului, el aduce ghinion.

Folclorul irlandez consemneaza in legendele sale povestea inelului claddagh, format din doua maini care tin impreuna o inima incoronata. In secolul 16, Margaret Joyce s-a casatorit un un spaniol bogat pe care l-a urmat dupa nunta in tara lui. La moartea acestuia, femeia a luat averea si a revenit in oraselul natal unde s-a recasatorit cu primarul si si-a investit averea ridicand poduri peste ape in toata provincia Connacht. Intr-o zi, lenevind la soare pe malul apei, un vultur i-a aruncat in poala un inel, ca semn de multumire pentru tot binele pe care il facuse comunitatii.  

Istoria irlandeza mentioneaza numele lui Richard Joyce, un barbat din Galway, rapit de pirati si vandut ca sclav, luat ulterior ucenic de catre un bijutier algerian. El ar fi fost cel care ar fi inventat simbolistica celebrului inel pe care l-ar fi daruit alesei sale. In 1698, cand regele Willam al II-lea a negociat eliberarea prizonierilor englezi, acesta i-ar fi propus lui Richard sa devina bijutierul Casei Regale. Insa barbatul a preferat sa se intoarca acasa cu nevasta si au deschis impreuna mica bijuterie unde au facut nenumarate copii ale celebrului inel claddagh.  Inelul se poarta intotdeauna pe inelarul mainii stangi, cu inima orientata spre incheietura, semn ca inima ti-o daruiesti partenerului cu care ai ales sa iti traiesti viata. 

Si astazi, inelele claddagh poarta initialele RJ. Cat este adevar si cat este poveste, nici irlandezii nu cred ca stiu cu adevarat. 

Si cum irlandezii nu se multumesc doar cu o poveste, o alta spune ca un tanar print s-a indragostit de o fata frumoasa si saraca. Mult s-a luptat printul sa isi convinga tatal ca ea este aleasa, iar cand regele si-a dat acceptul, tanarul i-a daruit un inel in care doua maini tineau impreuna o inima incoronata – simbolul dragostei si loialitatii, in care fericirea unei casnicii transforma cele mai umile personaje in printi adevarati. 

Tot credintele populare irlandeze spuneau ca, daca inelul era prea mic, relatia se afla sub semnul geloziei, daca era prea larg, partenerul urma sa isi neglijere consoarta. 

Primul inel incrustat cu diamante a fost daruit prima data de catre Constanzi Sforza miresei sale, Camilla d’Aragona, in anul 1475. Acest moemnt a fost consemnat intr-un poem, pastrat in manuscris, care dateaza din perioada Iluminismului italian. 

Cea de-a doua sa consemnare este legata de numele arhiducele Maximilian al Austriei, in anul 1477, care l-a daruit logodnicei sale, Maria de Burgundia. Renasterii i se datoreaza sintagma: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul sa nu desparta".  Romantismului i se datoreaza asocierea diamantului cu puterile divine, iar pasiunea Reginei Victoria pentru diamante nu mai este pentru nimeni demult un secret. 

Printul consort, Albert, i-a daruit la logodna un inel in forma de sarpe, ca simbol al ocrotirii vesnice. 

Curentul La Belle Epoque a revolutionat inelele cu diamante prin complicate taieturi a mirabilei pietre pretioase, stabilind o ierarhie a acestora in functie de claritate, culoare si numar de carate. Tot atunci, diamantul era insotit de suratele sale, alte pietre pretioase frumos colorate. De atunci femeile viseaza la Feti - Frumosi care sa nu vina calare pe un cal alb, ci cu un inel cu diamant in buzunar. 

Astazi au aparut inele de diferite forme, unele sfidand forma perfecta a cercului sau claritatea luminoasa a diamantului. Fie ca este alb sau negru diamantul, fie ca inelul este rotund sau patrat, credeti in puterea simbolisticii lui si pretuiti-l, pentru ca astfel recunoasteti importanta si valoarea dragostei.

Trecutul ne spune ca simbolul mariajului este cercul, forma neperturbata de colturi si asperitati, simbolul perfectiunii si al infinitului catre care fiecare cuplu se indreapta plini de speranta fiecarui inceput. Astrologii au decretat si ei ca ziua de nastere influenteaza norocul daca atasam inelului piatra zodiei careia ii apartinem: ianuarie - granat (piatra adevarului si increderii); februarie – ametist (piatra curajului); martie – acvamarin (talismanul marinarilor); aprilie – diamantul (piatra puterii); mai - smaraldul ( te protejeaza impotriva pericolelor); iunie - perlele (puterea iubirii, bani, noroc si protectie); iulie - rubinul (piatra care influenteaza sexul, pasiunea si energia); iulie – olivina (aducatoare de noroc, pace si succes); septembrie – safir (pacea si iluminarea spirituala); octombrie – opal (frumusete si statornicie); noiembrie – topazul galben (vindeca bolile si previne moartea) si decembrie - topazul albastru (atrage banii, succesul si amorul). 

Un lucru este cert, fie ca mai credeti sau nu in simbolistica inelului de logodna, macar o credinta trebuie sa aveti:

Ceea ce Dumnezeu a unit, nici un om sa nu desparta! Oricat de atei am fi!

Bibliografie:

Herodot fragmente din povestea lui Polycrates din Samos;

Helmut Berve - „Die Tyrannis bei den Griechen”;

Allan Greaves - „The Land of Ionia: Society and Economy in the Archaic Period.”