Pentru mine, perioada interbelica este o sursa inepuizabila de subiecte despre care as putea povesti la nesfarsit. Este epoca in care barbatul trebuia sa fie charmant sau handsome, iar femeia, chic ori o lady. Este perioada in care Romania avea tarani autentici, imbracati in port traditional, mandru de pamantul lui si de avutia pe care si-o incropea. Era vremea in care doamnele, chiar daca se imbracau dupa moda pariziana, erau educate si stilate. Iar barbatii, chiar daca faceau politica si atunci, inca isi gaseau timp sa fie romantici, cultivati, mai putin misogini si mai sensibili la gratiile feminine. Lumea inca se lasa prada pasiunilor si, chiar daca pare desuet, unii inca se indragosteau pana isi pierdeau capul sau viata. Este perioada in care oamenii, chiar daca nu isi consumau viata in tihna, incercau macar sa o traisca in modul cel mai frumos cu putinta. Arta era apreciata, cultura avea o importanta majora in societatea romaneasca, valorile erau respectate la nivel macro-social, iar diferenta dintre rau si bine era corect determinata. Evident ca in cercurile sociale inalte se consumau drame, barfele faceau deliciul intalnirilor din saloane, iar lumea buna isi consuma energiile in polemici cordiale. Astazi am sa vorbesc despre un subiect mai putin cunoscut: despre iubirea care a legat laolalta trei destine: prinţesa Cantacuzino, George Enescu şi filosoful Nae Ionescu.
Daca cei doi protagonisti sunt cunoscuti cititorilor, despre printesa Cantacuzino, considerată pe drept cea mai frumoasă printesa aristocrata a vremii, nu se stiu foarte multe. Maruca Rosetti Tescani s-a nascut in 1878 intr-o familie renumita de boieri moldoveni, tatal sau fiind Dimitrie Rosetti Tescani , iar mama sa, Alice Tescani, născută Jora. Cand viitoarea printesa a implinit 18 ani toata lumea vorbea deja despre graţia şi frumuseţea sa, fara sa omita insa usurinta cu care trecea de la strarea depresiva la veselia exuberanta.
Toti o descriau ca pe o “tanara timida cu parul negru-aramiu, inalta si cu ras cristalin”, inteligenta si una dintre cele mai culte tinere de la Curtea regala. Dar ceea ce multi nu intelegeau, desi pe toti ii fascina, era aplecarea ei asupra magiei, a lumii ciudate plasate sub puterea vrajilor si a spiritismului. Tocmai aceasta latura ciudata atragea, ca un magnet, atentia celor aflati in jurul ei. Insasi regina Maria recunoastea aceasta atractie deosebita intr-o mentiune consemnata in jurnalul sau personal:
"Ocupa un loc de frunte în grupul prietenilor mei. Era uneori ciudată şi avea, de netăgăduit, o fire originală. Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Trăia după bunul plac, fără să-i pese de critici. Maruca avea manii, şi una dintre ele era gustul de a sta aproape în întuneric... Îi plăcea să ne adune acasă la ea... Ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii".
De-a lungul vietii sale, ea a fost iubita si sotia prinţului Mihail G. Cantacuzino, iubita filosofului Nae Ionescu si a muzicianului Dinu Lipatti, si, in final, soţia marelui compozitor George Enescu. La un an dupa casatoria ei, la 1 martie 1889, la Ateneul Roman avea loc prima auditie a Poemei Romane, interpretata de autorul ei , un tanar in varsta de 17 ani, nimeni altul decat George Enescu pentru care acea seara urma sa fie momentul crucial care i-a schimbat intreaga viata. In cadrul acelui eveniment avea sa fie aplaudat de elita societatii bucurestene si recompensat cu o receptie in saloanele fastuoase ale Hotelului Continental.
Aici a intalnit-o Enescu prima data pe Maruca. Dupa ce a implinit 20 de ani, Maruca Tescani s-a casatorit cu printul Misu Cantacuzino, personalitate politică de referinta a secolului 20, reusind astfel sa intre in grupul elitist si exclusivist al marilor familii aristocrate europene. Sotul sau a fost ministru de Justiţie in 1910, in guvernele conduse de catre Petre Carp, Titu Maiorescu, Ionel I.C. Brătianu, fiind membru al Partidului Conservator condus de catre Take Ionescu. In societatea bucuresteana era recunoscut ca un bărbat sarmant, puernic, cu influenta in spatiul politic, economic si social, dar si un mare admirator al sexului frumos si un consumator impatimit de vin bun, motiv pentru care toti cunoscutii lor banuiau ca la baza acestui mariaj se afla o intelegere tacita a celor doi soti cu privire la regulile care girau aceasta alianta. Deci nu este de mirare ca mariajul sau cu tanara enigmatica reprezenta o investitie in capitalul sau de imagine, nicidecum un partener de viata.
Tanara sa sotie a venit cu incredere si sperante in aceasta casnicie, dar aventurile sotului ei nu au facut altceva decat sa ii inroseasca ochii de plans si sa alunge somnul in noptile de asteptare. Momentul in care l-a gasit pe Misu in pat impreuna cu sora sa Nellie, Maruca a cerut divortul, dar ulterior a cedat insistentelor sotului ei de a pastra aparentele unui mariaj decent de dragul copiilor pe care ii aveau impreuna.
Cand l-a cunoscut pe Enescu, era deja maritata cu cel mai bogat barbat din Romania de 9 ani, cu care avea deja doi copii. “Libertatile” pe care si le tolerau reciproc cu timpul au socat elita bucuresteana, deoarece relatia ei cu celebrul compozitor s-a derulat cu consimtamantul sotului ei. Inca nu se stie sigur daca cei doi s-au reintalnit din intamplare in Sinaia sau chiar regina Carmen Sylva i l-a prezentat pe Enescu la finalul unui concert pe care acesta l-a sustinuat la Palatul Regal. Cert este faptul ca Enescu (pe care ulterior il numea in intimitate Pynx sau “copil drag”) s-a indragostit imediat de "prinţesa iubită" si ca i-a ramas fidel cat timp a trait. Desi s-au cunoscut in 1907, legatura lor a inceput in 1914, cand compozitorul avea deja un nume consacrat, avea un succes incredibil si era un barbat curtat. In memoriile ei, intitulate "Umbre şi lumini",
Maruca descria astfel intalnirea lor:"Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconştient... Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el până dimineaţa. Până la sfârşitul toamnei, când Enescu trebuia să se întoarcă la Paris, Maruca şi Pynx s-au aruncat fără rezerve într-o poveste de dragoste pe care ea nu va ezita să o compare cu "legenda lui Tristan şi a Isoldei". În memoriile sale, prinţesa povesteşte: "Un singur om umplea şi-mi schimba universul la unison, cu care eu mă simţeam ca într-o veritabilă stare de transă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică cu fiecare oră care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strângere de mână".Cu toate aceste atu-uri, el a devenit un personaj prezent la toate petrecerile organizate de Maruca. Surprinzator este modul in care acest barbat fascinant a trecut prin toate fazele penibilului, a trecut peste orgoliul sau personal, pentru a petrece cat mai mult timp cu iubita sa, sub privirile indiferente, dar tolerante, ale sotului inselat. Pentru ca toti invitatii stiau despre relatia amoroasa dintre Printesa Cantacuzino si George Enescu. Sotii Cantacuzino au avut doi copii: Ana care a devenit poet şi Bâzu care a fost unul dintre cei mai remarcabili piloţi din Primul Război Mondial. Dragostea celor doi a cunoscut diferite etape si a fost supusa la multe incercari.
După război, Enescu a plecat timp de mai multi ani intr- un turneu european, perioada in care compozitorul şi Prinţesa Cantacuzino si-au scris asiduu scrisori incarcate de pasiune si s-au intalnit sporadic prin orasele Europei. Maruca a fost socata de golul lasat de plecarea lui pe care l-a descris astfel: "Tăcerea din casă mă apăsa ca o placă de plumb. Am fost primită cu grija pe care o arăţi unui bolnav sau unui rănit. M-am băgat în pat, nefiind în stare să fac cel mai mic gest, străină faţă de toţi, ostilă faţă de cei care voiau să mă îngrijească. Asta este fericirea?... Nu, nu-i fericirea, este răul sacru care se numeşte dragoste! Este pasiunea oarbă şi surdă la tot ce nu are legătură cu ea"."În ajunul plecării mele, am primit de la Pynx o scrisoare care m-a stupefiat. Într-un şir lung de reproşuri, mă acuza cu violenţă că i-am trădat credinţa jurată, pentru Matila Ghyka, oaia lui neagră, pe care îi promisesem să nu-l mai văd. "Mincinoaso, mincinoaso, ca oricare altă femeie, când eu am văzut în tine o zeiţă", spunea el în încheiere în această scrisoare (...) care m-a indignat. În aşa hal, că am dat imediat ordin să se anuleze biletele pentru Paris şi să mi se ia altele pentru Italia." În memoriile sale notează temerile, dar si suspiciunile cu privire la prezentele feminine posibile in viata lui Enescu. Dar, deşi era înconjurat de admiratoare, Enescu nu se gandea decat la ea. “Stiu din experienta ca cel mai bun, singurul mijloc de a cunoaste pe cineva este sa-l iubesti.'spunea George Enescu. 'Eu, cand iubesc ceva, se graveaza aici... pentru totdeauna. Vreau sa spun pentru toata viata, aici... In inima.” Relaţia lor era "febră şi pasiune", care ii epuiza pe fiecare. "În decursul acestor ani incandescenţi, de multe ori am fugit ca să respir, în afara acestei arşiţe, să încerc să mă regăsesc... Fugeam, dar obsesia lui nu mă slăbea, mă urmărea şi ea cu viteză..."
Dupa decesul sotului ei intr-un accident de masina in anul 1928, Maruca s-a retras in salonul casei sale unde a organizat cel mai important salon de cultura bucuresteana din perioada interbelica. Acesta a fost momentul in care viata amoroasa a celor doi amanti a fost zguduita de prezenta unui tanar filozof, casatorit, dar separat de nevasta, de care Maruca se indragosteste imediat. "Nae Ionescu a intrat în viaţa mea ca trimis extraordinar al sferelor înalte ale gândirii şi ale metafizicii spre care mi-a deschis calea, pe de o parte, dar tulburându-mi, pe de altă parte, existenţa, în totalitate" nota ea in memoriile sale. „Anturajul select a făcut-o să beneficeze de cea mai înaltă instruire în spiritul filosofiei şi al artei. Aşa l-a cunoscut de fapt pe marele Nae Ionescu, alături de care a trăit o iubire devastatoare”, povesteşte istoricul Dan Falcan.
Acesta era Nae Ionescu. Desi mai mare decat el cu 13 ani, Maruca il fascina, motiv pentru care cei doi au devenit inseparabili. Maruca era atat de indragostita, incat il aducea cu ea pe tanarul filozof inclusiv la vila lui Enescu. Iar acesta, bolnav de durere, astepta sa ii treaca si sa se intoarca la el. Maruca a petrecut sapte ani in compania lui Nae Ionescu, pana cand acesta s-a indragostit de o pianista deosebit de talentata, Cella Delavrancea.
Celebra pianista isi descria in termeni laudativi rivala: “Frumoasa, desteapta si originala - scrie Cella Delavrancea despre Maruca - fermeca prin puterea exaltanta a simpatiei daruita tuturor si avand o actiune imediata asupra tuturor...” “Fiecare apariţie a Mărucăi era un adevărat spectacol de feminitate. Cu toate astea, una dintre marile ei manii era aceea de a sta pe întuneric. Nu a fost prima dată când a încercat să se sinucidă. A fost urmărită parcă de blestemul sinuciderii tatălui său, fapt care i-a declanşat aceste stări depresive”, explica istoricul Falcan. Dupa despartirea de Nae Ionescu, singurul care a ramas alaturi de ea in toata aceasta perioada si a sustinut-o deopotriva emotional si financiar, a fost George Enescu.
El s-a intors imediat in capitala, a cumparat o vila pe Calea Victoriei in care s-au mutat impreuna. Dupa doi ani de framantari, in 1937, Maruca a acceptat , dupa 30 de ani de iubire, cererea în casatorie a marelui compozitor. Copiii ei l-au renegat pe compozitor. In „Destăinuri despre George Enescu” Ilie Kogalniceanu mentioneaza:
“O slujbă religioasă sfinţi căsătoria lor, în prezenţa Cellei Delavrancea, ca martoră, în noua lor locuinţă, un apartament într-un imobil cu vedere spre Cişmigiu. Preotul începuse slujba, când deodată s-a deschis uşa apărand Alice, fiica Marucăi. Făra a saluta preotul, a sărutat-o pe maică-sa, apoi uitându-se prelung la Enescu care-i întindea mana, i-a întors spatele şi a plecat trântind uşa. Alice îl detesta pe Enescu, considerându-l, prin originea sa modestă, nedemn de a se căsători cu o prinţesă”.
Dupa casatoria lor, Maruca a avut mai multe relatii extraconjugale, printre care si cu Dinu Lipatti, dar iubirea lui Enescu era mult mai mare decat singur isi inchipuia. Astfel incat, el trece cu vederea excapadele sotiei sale. Dupa un timp, cei doi au parasit Romania si s-au stabilit la Paris, unde, in 1955, George Enescu a decedat. Dupa moartea sa, Maruca s-a mutat in Elvetia si a mai trait inca 13 ani. Amândoi sunt înmormântaţi alături, în Cimitirul Pere Lachaise din Paris. Pe piatra de mormant sta scris: “George Enescu si Maria Enescu, nascuta Rosetti Tescanu” .
Istoria consemneaza caderile psihice ale Marucai, ingrijorarea copiilor sai care au cerut expertize psihiatrice, rapoarte in care medicii afirmau incapacitatea acesteia de a-şi administra singură averea. Matila Ghyka in "Schite a trei femei de odinioara" ( mai exact Martha Bibescu, Maruca Enescu si Elena Sutu) scria “Maruca Cantacuzino, acum Doamna George Enescu, era inalta, subtire, cu niste ochi negri minunati sub niste sprancene pe care nu le poti numi decat distinse si un ten frumos, usor roz; se stia ca era de o frumusete impunatoare, bizantina, pe care o sugerau la fel de bine numele si caracterul ei, orgolios si fantast. Trebuie sa aduc imediat corectii acestor doua adjective: orgoliul ei nu avea nicio legatura cu vanitatea sau snobismul si era, mai curand, sentimentul de a fi diferita de toata lumea, ceea ce era evident, si era de aceeasi natura cu orgoliul unei acvile, al unui leu sau al unui armasar. Latura fantasta provenea in parte din 'unicitatea' ei; nu s-ar fi gandit sa faca cuiva vreo grija sau vreo suparare si era, dimpotriva, buna si generoasa, dar in schimb nu admitea ca ceva sa stea in calea libertatii ei sau a modului special in care isi oranduise viata. 'si nu stiu daca trei femei in acelasi timp atat de frumoase si atat de inteligente au mai existat vreodata, in aceeasi epoca, in societatea unei tari mici ca Romania. [...] Deasupra acestei triade domnea printesa mostenitoare, Maria, prietena cu fiecare dintre ele, dar mai ales, poate, cu Maruca Cantacuzino, una blonda si cealalta bruna, frumusetea lor punandu-se minunat in valoare cand erau impreuna.”
Ilie Kogalniceanu se-ntreba in “Destainuirilor despre George Enescu”: ''Era frumoasa Maruca?” , iar mama sa, Nineta Duca, prietena apropiata celor doi indragostiti ii raspundea. “Elle n'etait pas jolie, elle etait belle”. Tot din descrierile prietenilor aflam ca Maruca avea ochi ochi frumosi, patrunzatori, gatul lung sprijinit pe umerii usor adusi, maini frumoase cu degete subtiri si ingrijite, care purta pantofi cu toc si rochii lungi, ce o faceau sa para mai inalta decat era in realitate. Insusi Mircea Eliade in “Jurnal” povestea un dialog pe care l-a avut cu aceasta femeie fermecatoare: “A urmat inevitabila discutie generala despre mistica, religie, ocultism, extaze [...] Maruca vorbeste in majuscule: Absolut, Viata, Ideal. Spirit de observatie, expresii surprinzatoare si, ceea ce ma incanta, vanitatea femeii care vrea cu orice pret sa ramana superioara inconjurandu-se exclusiv cu oameni superiori, dirijand discutiile catre culmi.” In vreme ce Alice Voinescu, in “Jurnal”-ul sau, consemna: “Maruca - o revelatie de simtire si gandire inalta, directa, bogata, autentica. Ea e facuta pe o masura mare. Asta trebuie sa il si fi atras pe Enescu. Are o vitalitate - pana la setea de infinit. Scrie spendid fiindca scrie cu sufletul. Expresii formidabile, fiindca directe, fara a fi cernute prin ratiune. Stil inspirat, dar fara exaltare usoara si ieftina, mare putere evocatoare de adancuri. In ea, ceva dincolo de ea.”Probabil ca multi dintre voi se intreaba: Maruca ce parere avea despre toate aceste intamplari care i-au tulburat viata de-a lungul timpului? Raspunsul se gaseste in volumul sau 'Umbre si Lumini - Amintirile unei Printese” in care noteaza impactul pe care l-a avut intalnirea ei cu Enescu: (la sfarsitul unei serate) “Mihai se ridicase sa plece, ca in fiecare seara, la cazinou, cand un zgomot puternic ne-a tintit pe loc. Trasnetul cazuse la cativa pasi de casa, peste unul dintre cei mai frumosi copaci din gradina. In aceeasi clipa usile salonului s-au deschis de o parte si de alta si [valetul] anunta: 'Domnul George Enescu'. Barbat, zeu sau demon este aceasta silueta de titan iesita din trasnet, zvelta, dar compacta ca de jasp negru? Destinul in persoana. Inainteaza spre mine fatal, irezistibil, pe cand eu merg, ca o somnambula, in intampinarea lui. Cu o stransoare fierbinte, mi-a luat mainile pe care i le-am intins cvasi inconstient... cazusem parca intr-o prapastie, cu o minunata senzatie de prabusire. Ce s-a petrecut mai apoi? Stiu doar ca salonul s-a golit aproape imediat si ca am ramas singura cu el pana dimineata. El? Cine, el? Aceasta fiinta extraordinara care continea tot universul, in care se intalneau trecutul, prezentul si viitorul. Luminos sau intunecat? Iti mai pui intrebarea sub impresia unei astfel de lovituri? ...in mine bucuria deschidea aripi imense, care m-au dus departe, foarte departe de tot ceea ce fusese, spre regiuni absolute de a caror existenta nu avusesem macar habar.
Cand ne-am despartit, la poarta gradinii, mi-a spus, cu vocea lui profunda, muzicala, careia nu-i rezistau nici oameni nici animale: 'Veniti, nu-i asa, la orele 11, la Peles, sa ma auziti cantand pentru regina Elisabeta. Vorbea incet, fara sa ma priveasca... Fiecare cuvant al sau rezona in pieptul meu ca si cand misterul insusi ar fi vorbit... fiinta sa, nelinistitoare prin bogatie si complexitate... aceasta fiinta fabuloasa, care ducea cu ea trasnetul si toata bucuria universului... Ghiceam ca in adancul lui mocnea puterea furtunilor si a primejdiilor, cu o amenintare latenta, cu marea atractie extraordinara pe care o emana.. Singuri noi vom fi de acum inainte, in Cosmos, el si cu mine. Si unul prin altul vom participa la tot ceea ce este bucurie sau durere pe pamant si dincolo de el. In acea prima dimineata a iubirii noastre , nu am cunoscut decat marea felina, Sfinxul, in mijlocul asprelor singuratati ale geniului si ale pasiunii sau fenomen de temut al naturii. Mult mai tarziu il voi descoperi pe copilul bland al oamenilor, sufletul sensibil, disperat si inima adorabila cu fibre feminine, de care m-am legat incetul cu incetul, cu o tandrete dureroasa din cauza intensitatii sale. [...]'Vino, te iau pentru totdeauna in viata mea', i-am spus inca o data, surprinsa sa-i vad ochii rataciti linistindu-se ca prin farmec sub privirea mea si umplandu-se din nou de spatiul marin si de acea tandrete exaltata ce parea ca vine din adancul timpului. Intalnindu-ma, George Enescu gasise un port pentru inima lui, innebunita de singuratatea din mijlocul multimilor si al lumii mondene pe care o frecventa datorita carierei sale. Langa mine mai gasea nu ceea ce se numeste in mod obisnuit 'inspiratie' - un geniu nu se inspira decat din el insusi - dar si climatul propriu acestui geniu al lui si un teren propice germenilor creatiei sale. In acest prim timp al legaturii noastre, frumos ca legenda lui Tristan si a Isoldei, nu a fost deloc vorba nici de climat, nici de creatie. Existau doar bucuriile grave, sacre prin amploarea si intensitatea lor Asta este fericirea?... Nu, nu-i fericirea, este raul sacru care se numeste dragoste! Un singur om umplea si-mi schimba universul la unison, cu care eu ma simteam ca intr-o veritabila stare de transa, in vreme ce iubirea lui devenea fanatica cu fiecare ora care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strangere de mana. In decursul acestor ani incandescenti, de multe ori am fugit ca sa respir, in afara acestei arsite, sa incerc sa ma regasesc... Fugeam, dar obsesia lui nu ma slabea, ma urmarea si ea cu viteza.” Si tot ea scria “prin acceptare nu inteleg resemnare, capitulare, ci adaptare, identificare cu propriul destin si cu imprejurarile, ca sa le stapanesti mai apoi si sa le transformi sau sa transfigurezi durerile in bucurii.” “Casa mea este pretutindeni unde sunt eu, ferestrele ei dau spre univers si usile spre viata mea interioara. Ea exista in esenta mai mult decat in substanta (se face, se desface si se reface, adevarat cort de nomad, dupa elementele de care dispun), nu este stabila decat ca atmosfera si semnificatie [...] In acest spatiu mare sau restrans este intotdeauna muzica in asteptare si iubire gata sa tasneasca , asa ca intri aici cu fervoare, cum se cuvine sa faci in locurile in care iubesti si te rogi.'” “Fiecare apariţie a Mărucăi era un adevărat spectacol de feminitate. Cu toate astea, una dintre marile ei manii era aceea de a sta pe întuneric. Nu a fost prima dată când a încercat să se sinucidă. A fost urmărită parcă de blestemul sinuciderii tatălui său, fapt care i-a declanşat aceste stări depresive”, explica istoricul Falcan.
"Ocupa un loc de frunte în grupul prietenilor mei. Era uneori ciudată şi avea, de netăgăduit, o fire originală. Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Trăia după bunul plac, fără să-i pese de critici. Maruca avea manii, şi una dintre ele era gustul de a sta aproape în întuneric... Îi plăcea să ne adune acasă la ea... Ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii".
Dupa decesul sotului ei intr-un accident de masina in anul 1928, Maruca s-a retras in salonul casei sale unde a organizat cel mai important salon de cultura bucuresteana din perioada interbelica. Acesta a fost momentul in care viata amoroasa a celor doi amanti a fost zguduita de prezenta unui tanar filozof, casatorit, dar separat de nevasta, de care Maruca se indragosteste imediat. "Nae Ionescu a intrat în viaţa mea ca trimis extraordinar al sferelor înalte ale gândirii şi ale metafizicii spre care mi-a deschis calea, pe de o parte, dar tulburându-mi, pe de altă parte, existenţa, în totalitate" nota ea in memoriile sale. „Anturajul select a făcut-o să beneficeze de cea mai înaltă instruire în spiritul filosofiei şi al artei. Aşa l-a cunoscut de fapt pe marele Nae Ionescu, alături de care a trăit o iubire devastatoare”, povesteşte istoricul Dan Falcan.
