Iarna la Dognecea

“Hai afara sa facem un om de zapada!” suna invariabil vocea care strangea laolalta corul de copii postat vitejeste in cadrul usii. Ma uitam mirata la chipurile vesele care isi intindeau zambetele dincolo de urechi, innodandu-le la ceafa si care se-mbulzeau in prag. Scoteam nasul afara doar cat sa adulmec gerul care navalea mereu in scara blocului, urcand miseleste scarile pana la etajul nostru. Mama ma infofolea in cele mai groase haine, imi lega strans fularul peste nas si gura, lasand un spatiu infim intre bordura caciulii trasa adanc peste urechi si cea a fularului gros care imi strangea ca o chinga obrajii si-mi dadea branci afara. Mainile mi-erau oblojite cu manusi groase de lana cu un singur deget, iar haina devenea incomoda datorita straturilor de haine pe care mi le tragea peste cap, obligandu-ma sa ma misc precum un robot caraghios. Coboram impreuna scarile urland de bucurie si, imediat ce treceam pragul, ne trezeam in labirinturi albe mai inalte ca noi, ziduri de zapada croite de-a lungul trotuarelor, peste care Dumnezeu scutura norii umpland aerul cu fulgi mari de omat. Gerul musca din obrajii nostri, iar Crivatul ne transforma in sanii umane pe partiile construite din zapada tasata cu lopata. O data cu mutarea in Banat, iarna a devenit mai calma, neaua – un lux, iar troienile – o amintire dosita undeva in trecutul copilariei. In decembrie a nins la munte si ne-am urcat iute in masina si-am pornit spre mosie. Era prima data cand vedeam satul acoperit cu zapada.

Muntii Dognecei isi schimbasera infatisarea si fiecare curba desena alte fantasme in copacii randuiti pe marginea drumului. Locul asta este binecuvantat cu peisaje de-o frumusete dincolo de cuvinte si se dezvaluie diferit in functie de anotimpuri si momentele zilei. In sfarsit gropile adanci din asflat erau acum pline de zapada, iar dantelaria ramurilor acoperite cu gheata deschidea inaintea noastra tuneluri delicat impletite. 

Muntii Dognecei sunt strabatuti de izvoare de apa cu particule aurifere care se vand la preturi exorbitante in multe colturi ale lumii. Aici se imbuteliaza la Calina apa Perenna (una dintre cele mai pure ape din tara) si la Ocna de Fier apa A’Ura, castigatoarea a 3 stele de aur la Expozitia de la Bruxelles (cea mai inalta distinctie pe care a castigat-o vreodata Romania in domeniul apelor) si care se vinde in cele mai luxoase restaurante din lume. 

La intrarea in Ocna de Fier exista o fantana unde turistii din Timis si Caras se opresc sa-si umple bidoanele cu apa care, desi pare ciudat, nu isi schimba proprietatile chiar si atunci cand este pastrata o perioada mai indelungata de timp. 

Drumul urca si coboara in serpentine care traverseaza muntii Dodnecei pana ajungem in vale, avand in stanga Lacul Mare si in dreapta sirul de case frumos randuite pe vreo 7 km. In casa e rece si, desi pornim centrala, gerul care s-a cuibarit inauntru ne obliga sa aprindem soba cu lemne. Aici nu doar frigul inregistreaza temperaturi mult mai joase, ci si ziua este mult mai scurta decat la oras. 

Diminetile sunt molcome, dar extrem de friguroase pentru orasenii fandositi ca noi. 

Seara a nins in tacerea care te invaluie si te arunca intr-o lume ale carei taine te obliga sa le percepi intr-un alt registru senzorial. 

Si gandul mi-a zburat fara sa ceara voie catre alte amintiri din copilarie, cand unchiul frigea tuica pe soba adaugand in oala mica boabe de piper si zahar din belsug, cand pandeam momentul acela in care atentia nu era atintita asupra mea si smulgeam cana cu tuica fiarta care se odihnea lenesa pe coltul mesei si trageam o dusca sanatoasa dupa care inevitabil ma apuca somnul si pluteam in voaluri de poveste. Sau cand tuica era inlocuita cu vinul fiert dres cu zahar si scortisoara din rasfat si din care imi primeam o portie mica doar atat cat sa ma alint cu miresmele ascunse in pahar. Visam cu ochii deschisi la dansul caprei si revedeam cu ochii mintii mastile care se buluceau la fereastra dupa care stateam ascunsa urmarind intreaga desfasurare de forte care batea pasul in ritmuri neintelese. 
Acum stateam amandoi inghesuiti la gura sobei si al meu povestea despre vremea colindelor banatene in care flacaii si fetele se opreau in porti cantand:

"Buna dziua lu Ajiun
Ca-i mai bun a lu Crasiun
Mani ii Craciunu voios
Ca ni s-a nascut Hristos,
Hristos al iubit si mari
N-ari in lume asamanari
Pantru ca fasi minuni
Si-i iubesci pra ai buni.
Fi gazda cu bucurie
Si n-avea pra noi manie
Ca noi n-am vinit da jali
La salasu dumitali.
Si-am vinit sa rugam pra Dumnizau
Sa-nmulteasca avutu tau.
Sa-nmulteasca vacili
Ca vara furnicili.
La Anu si La multi ani!"

Iar copiii se intreceau in urari asemanatoare:

"Buna dziua lu Ajiun
Ca-i mai bun a lu Crasiun
Cati miei si purcei
Cucuruzu printra ei
Oili lanaoasa
Vacili laptoasa
Porsii unturosi
Sa-i mansi, gazda, sanatosi"

care nu aveau nimic din ritualurile traditiilor din Baragan. Ne-am bagat in patul inca rece si ne-am luat in brate incercand sa alungam frigul care se strecurase intre noi. Linistea zilelor si noptilor dogneciene nu poate fi descrisa si deseori m-am gandit ca asa trebuie sa fie cand sufletul paraseste lumea noastra materiala cautand neantul. A trebuit sa treaca o vreme pana sa ma obisnuiesc cu asta si sa inteleg ca viata este formata din contraste inclusiv la nivel senzorial.

Dimineata m-am trezit la 5, luna inca se afla sus pe cer deasupra crestelor dealului din fata casei imprastiind o lumina ireala peste sat. M-am imbracat si-am pus de cafea. In casa in sfarsit era cald. Mi-am luat cana si m-am cuibarit la geam si m-am uitat in noapte.

Lacul dormea sub pojghita de gheata primind cu generozitate umbrele copacilor intepeniti pe mal. Cerul era limpede, ninsoarea se oprise, iar din camera vecina auzeam respiratia egala a barbatului meu care dormea ca un prunc, fara griji si fara vise. “Niciunde nu se doarme ca aici. Nu stiu cum si de ce, dar, de cate ori vin aici, mi se face somn” spune de fiecare data cand ajungem la mosie. Mie ritmul biologic imi da desteptarea inainte ca noaptea sa se sparga in zi, chiar in momentul magic in care Dumnezeu ne randuieste viata diluandu-ne noptile in zile si zilele in nopti. Habar n-am cand m-am trezit in curtea acoperita de neaua proaspata si afanata rostogolind bulgari de zapada de la un capat la altul al gradinii. 

La 8 dimineata omul de zapada era gata. Pe hornurile caselor se inaltau spre cer dare de fum si lumea satului incepea usor sa isi reintre in drepturi. Undeva in munti vanatorii isi goneau cainii dupa vanat si razbateau pana la noi ecourile salvelor trase. A doua zi ne-am intors acasa. Au trecut sarbatorile, anul vechi s-a dus pe pustii, altul nou ne-a luat in primire. N-am mai ajuns la mosie, dar un lucru este cert: abia asteptam. Temperaturile sunt aproape de – 20 de grade si inca e ger. Nea Dumitru ne tot suna si ne-ntreaba cand venim. Nea Ion nu se lasa mai prejos si ne povesteste cat este neaua de mare si ce “frumusati” pierdem stand la oras, desi se scapa fara sa-si dea seama si ne spune ca-"i jer tare, dar asa e iarna pre la noi"! Da, stim. Niciunde nu e iarna mai frumoasa ca la munte. Chiar daca gerul isi infige dintii in obraji, ne ingheata nasul, ne taie respiratia si deseori ne tranteste la pamant indemnandu-ne sa facem ingeri in stratul de zapada. Bine v-am regasit, sa aveti un an nou minunat.