Berea Bragadiru - un brand care a facut istorie

Intre Calea Rahovei si Piata de Flori, chiar la intersectia Podului Kalitzei si cornisa de S-E a Dambovitei, se afla un superb palat, construit in anul 1905  la cererea unuia dintre cei mai bogati oameni ai vremii. Cunoscuta sub denumirea de Colosul, cladirea trebuia sa aiba o destinatie culturala pentru muncitorii care lucrau la fabrica de bere a lui Dumitru Marinescu, proprietarul Palatului Bragadiru. Impozanta cladire cu doua turnulete la capete, avea o arhitectura eclectica, cu stucaturi si statui inserate pe fatada, cu ferestre inalte la etaj si firide, cufrontoane clasice, balcoane in stil victorian si scari spiralate, frumos ornamentate. La parter se aflau numeroase birouri si magazine, o imensa sala de bal care era folosita uneori si ca sala de teatru, o biblioteca, o popicarie si numeroase alte camere. Palatul era amplasat in imediata apropiere a Fabricii de Bere Bragadiru detinuta tot de catre Dumitru Marinescu. 

Cel mai interesant este faptul ca, desi la maturitate era unul dintre cei mai bogati si influenti oameni din tara, acesta avea origini modeste. Se nascuse in 1842 intr-o familie in care tatal, Marin Marinescu, sindrilar de meserie, sarac si muncitor, muncea cat era ziua de lunga sa isi intretina familia formata din nevasta si cei 8 copii. Iar castigul le-ajungea atat cat sa traiasca de pe o zi pe alta. Imediat dupa ce a terminat clasele primare, invatatorul lui Dumitru, “musiu Hristache Ioanin”, l-a recomandat lui “chir Iancu Stefanescu, racheriu si cofetar langa Piata Alba”  drept un baiat “tare ca fierul” care “sparge piatra in patru si nu se codeste de munca”. De la 12 ani a carat apa din Dambovita in cobilita, ca mai apoi, pe la 16 ani, sa fie avansat tejghetar. Trecusera 4 ani de cand trecuse pragul pravaliei si se chinuise sa-l convinga pe negustor sa-i dea o sansa. Tanarul fusese crescut bine, iar Stefanescu, impresionat de harnicia, cinstea, loialitatea si inteligenta ucenicului, avea sa-l faca asociat niste ani mai tarziu. Cum Iancu nu a avut mostenitori, in 1866, acesta s-a retras si si-a lasat partea in grija asociatului lui. Il pusese de multe ori la incercare si fiecare test il trecuse cu bine. La moartea acestuia, Mitu, cum ii placuse sa-i zica, avea sa mosteneasca intreaga lui avere. Dumitru a stiut cum sa se chiverniseasca, ba mai mult, a stiut si cum sa-si sporeasca averea prin metode cinstite, caci avea viziune. In 1883 cumparase 70.000 de metri patrati de teren pe Calea Rahovei de la familia Laptev, iar in decurs de cativa ani a intregit suprafata cu alte case si terenuri pana a ajuns la o suprafata compacta de 100.000 de metri patrati. Nu s-a multumit cu atat si, cand i s-a ivit oportunitatea, a luat pe datorie spirt medicinal pe care l-a vandut in castig. In 1877 cand romanii se luptau cu turcii, spirtul era foarte cautat, iar el a inceput sa faca bani din ce in ce mai multi. Cu banii castigati, si-a ridicat o fabrica de alcool rafinat in Bragadiru. Si-a cumparat pamant in comuna si si-a ridicat mosie. Pentru sateni a facut scoala, a inaltat biserica, iar mai apoi si-o primarie. Tanarul isi facuse o situatie financiara bunicica si s-a insurat din dragoste cu frumoasa Mathilda Schwartz in 1868 cu care a avut 7 copii (5 fete si 2 baieti). La 35 de ani, aceasta s-a imbolnavit de scarlatina si a murit, iar Dumitru s-a recasatorit din interes cu vaduva lui Luther, Sofia, de care a divortat la scurt timp. A-nteles atunci ca femeiea vietii lui s-a dus, iar alta ca si ea n-avea sa mai gaseasca. Investitor dibaci, el a cumparat teren in mijlocul capitalei in apropiere de Piata Principesa Maria, iar cativa ani mai tarziu, in 1895, s-a pus pe construit si o fabrica de bere in capitala pe care a terminat-o abia in 1909. In oras existau deja alte doua fabrici de bere, cea care apartinea lui Erhard Luther, infiintata in 1869 si care avea sa devina fabrica Grivita, si cea a lui Carol H. Oppler,  inaugurata in 1870 care astazi nu mai exista.

 In scurt timp dupa punerea fabricii in functiune, Bragadiru avea sa le intreaca in productie pe amandoua si sa detina o cota importanta de piata. Asa s-a nascut un brand de tara pe care multi dintre noi fie nu l-au stiut niciodata, fie l-au uitat: berea Bragadiru care a existat pe piata pana in 1948 cand a fost nationalizata si transformata in berea Rahova! Tot de aici i se trage si numele sub care este cunoscut si astazi cu numele Dumitru Marinescu Bragadiru. Fabrica a fost infiintata ca o societate pe actiuni si, desi avea o utilitate industriala, era atent decorata in interior cu fresce sugestive. 

In acelasi an cand fabrica a fost gata, Dumitru si-a mutat familia in resedinta de langa fabrica. Tot ansamblul de cladiri industriale, palatul si casele din imprejurimi au fost proiectate de catre firma germana “J.A.T. OPF si Sohne” in 1894, avandu-l responsabil de proiect pe arhitectul austriac Anton Shuckerl, angajat sa ii ridice un ansamblu de cladiri dupa standarde europene. Ansamblul era format din: fabria de bere, resedinta familiei, locuintele muncitorilor, Colosul sau Palatul Bragadiru, o banca si o scoala. Fabrica era dotata cu masini cu aburi de 120 de cai putere, iar berea era atat de buna, incat a devenit in scurt timp furnizorul de bere al Curtii Regale.

Berea Bragadiru era promovata in multe dintre publicatiile de atunci, inclusic in Catalogul Abonatilor SAR de Telefoane din anii 1937 si 1938. 

Ziarele vremii mentionau faptul ca tehnologia adusa de el era cea mai moderna din capitala. Materiile prime le cumpara din tara (orzul) si din Bohemia (hameiul). Berea produsa aici se vindea in carciumile din oras, pietele centrale, bodegi si magazine. 

Si lumea zicea ca era tare buna. Langa fabrica se afla Palatul cultural Bragadiru care avea saloane de primire, sala de bal, biblioteca, apartamente pentru oaspeti, popicarie, pravalii, o gradina de vara si o terasa. Interioarele erau decorate cu statui si oglinzi venetiene. Ca sa isi tina muncitorii aproape, el le-a construit locuinte in vecinatatea fabricii, le-a ridicat o scoala pentru copii, iar celor mici care frecventau orele scolare le-a dat pentru prima data in tara noastra, in fiecare zi, cate un covrig si un pahar cu lapte. Salariatii aveau concediu platit si asigurari sociale. Atat muncitorii cat si cei mai multi dintre angajatii din casa nu munceau duminica. Bragadiru mergea intotdeauna cu familia pe jos, duminica, la biserica, special sa poata sa ii dea inclusiv vizitiului o zi libera pe saptamana. El a fost cel care a pus bazele politicilor de protectie sociala in tara noastra si as zice ca a fost un om de stanga prin credinta si prin fapte. Niciodata nu si-a uitat originea saraca si a crezut ca ceea ce soarta i-a dat trebuie sa se intoarca o parte si catre cei nevoiasi. Dumitru deja era un exemplu elocvent de industrias capitalist care stiuse sa faca avere. Era in permanenta conectat la nevoile comunitatii si, ca un capitalist fruntas, implicat in numeroase acte caritabile. El a daruit Primariei Capitalei 20.000mp pentru construirea Bulevardului Regina Maria si alti 5000mp pentru strada Elena Doamna. Tot el era la curent cu tot ce aparea nou in lume, iar de numele lui e legat primul telefon rural din tara care facea legatura intre mosia de la Bragadiru si fabrica din Bucuresti. El a platit stalpii si instalatia telefonica, fiind un exemplu pentru ceilalti comercianti si industriasi. A oferit burse de studiu studentilor romani, incercand sa ridice o patura sociala de tineri scoliti care sa fie deschisi la toate oportunitatile unei societati fragede  aflata in plin proces de dezvoltare. Desi poate parea ciudat, Bragadiru nu a intrat niciodata in politica, desi a avut nenumarate propuneri de la oamenii politici  importanti ai vremii, dar a acceptat un loc in Senat, militand pentru interesele economiei de piata, dar si pentru drepturile muncitorilor. I s-a oferit postul de ministru al comunicatiilor, dar l-a refuzat, alegand sa se ocupe de actele caritabile si de afacerile familiei. A murit in 1915, lasand in urma lui o avere colosala si istoria unui brand romanesc construit cu truda. Afacerea a fost continuata de fiul cel mare care purta numele tatalui lui. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, o parte dintre mostenitorii lui au fugit pe alte continente, iar ulterior averea lor nationalizata de comunisti, iar urmasii ramasi in tara fie goniti, fie arestati.

Din imensa lor avere, mostenitorii de drept au recuperat o mica parte, desi multe dintre cladirile care au rezistat timpului  se afla intr-o stare imensa de degradare. 

Dintre toate, Palatul Bragadiru a fost retrocedat si restaurat, astazi fiind gazda multor evenimente cu staif din Bucuresti. 

Se pare ca doar actualul Presedinte Traian Basescu, pe vremea cand era primar al capitalei, ar fi avut curajul sa semneze actele de retrocedare pentru Palatul Bragadiru si terenul pe care astazi sunt ridicate Scala si blocul Ciclop. O decizie contestata la vremea respectiva, dar care facea dreptate mostenitorilor de drept al lui Dumitru Bragadiru. Daca tineti seama ca doar terenurile si imobilele din capitala valoreaza astazi peste 400 de milioane de euro, veti deduce faptul ca doar o mica parte din averea de drept a fost recuperata. Pentru restul, inca mai sunt procese pe rol. Alte proprietati au intrat in posesia altora, mai cu tupeu si acces la ciolanul puterii. Caci asa se poarta pe la noi. Comunistii ne-au facut rapaci. Si fara frica de Dumnezeu. Dar cu spaima DNA-ului si-a puscariilor. Pentru cei curiosi, iata si documentarele care au stat la baza acestui material. Inclusiv pagina oficiala: 

http://www.palatulbragadiru.ro/descopera-palatul-istorie.php

Eau de Cologne

In 1692, Gian Paolo Feminis, un barbier italian din Val Vigezzo, si-a parasit tara natala si a plecat in Germania sa isi caute norocul. Acolo, el si-a deschis o farmacie si a descoperit formula magica de distilare a unor plante medicinale cu proprietati benefice si a realizat o colonie cu un miros foarte placut pe care a numit-o “Aqua Admirabillis”. Potiunea continea alcool de struguri si o mixtura de uleiuri de bergamota, rosmarin, levantica si neroli. Bucuros peste masura de inventia lui, acesta i-a scris o scrisoare fratelui sau in care spunea: “Am facut un parfum care aminteste de diminetile insorite de primavara italiana, acompaniate de prospetimea blanda a aromelor de narcise salbatice combinate cu mirosul dulce al florilor de portocal. Parfumul este revigorant si stimulativ atat pentru simturile mele, cat si pentru imaginatia mea”.  

In 1709, acesta a lansat "Eau de Cologne" in cinstea orasului in care s-a stabilit. Casa lui de parfumuri avea ca logo o delicata lalea rosie. "Eau de Cologne" in forma sa originala era un amestec de uleiuri de citrice (lamaie, portocala, mandarina si grapefruit) bergamota, neroli, lavanda si iasomie, in amestec cu rosmarin si cimbru. Parfumul a inregistrat un succes enorm, motiv pentru care a fost obligat sa isi ia un ucenic, pe nepotul lui, Jean Marie Farina, cel care avea sa fie continuatorul pasiunii unchiului lui. Initial, parfumul s-a comercializat in Koln si Frankfurt, iar din 1716, a avut comenzi de 3700 de sticlute care au fost expediate regulat catre 39 de adrese. Compania lui inca mai exista si astazi, iar proprietarii sunt urmasii din a opta generatie Farina. In 1727, apa a fost brevetata de catre Facultatea de Medicina din Cologne. In 1740, parfumul era foarte popular si avea clienti fideli din intreaga Europa.

Flacoanele originale aveau forma unor cilindri lungi si subtiri, numiti Rosoli. Parfumul a fost extrem de apreciat incat devenise favoritul Contesei du Barry, amanta regelui Louis XV-lea. "Eau de Cologne" avea multiple intrebuintari: era diluat in apa de imbaiere, consumat in combinatie cu bulgari de zapada si miere, era folosit pentru parfumarea vinului sau improspatarea respiratiei gurii. Fiecare flacon era sigilat cu ceara speciala rosie pe care era scris numele familiei si aplicat sigiliul companiei. Recipientul era insotit de un certificat pe care erau trecute inclusiv instructiunile de folosire, fiind mentionat faptul ca, pe langa folosirea lui exterioara, era recomandat pentru igiena dentara, impotriva bolilor infectioase, a sangerarii gingiilor, a durerilor de stomac  si a respiratiei urat mirositoare. Mai tarziu, forma flacoanelor a devenit mai elaborata, fiind folosite sticlute in forma de para. Originalitatea parfumului a constat in simplitatea si eleganta aromelor proaspete, atent dozate.  

In 1732, Farina avea sa preia afacerea unchiului sau si sa isi puna amprenta personala. Dupa moartea lui Farina in 1766, afacerea a fost continuata de urmasii lui. In 1806,stranepotul lui, Jean Marie Joseph Farina a creat un parfum nou, Eau de Cologne si a devenit in scrut timp furnizorul oficial al Imparatului Napoleon si al Reginei Victoria a Angliei. 

Napoleon consuma cel putin o sticluta de parfum pe zi. Tot el a deschis reprezentanta din Paris pe care a vandut-o  in 1862 renumitei companii Roger & Gallet care a castigat dreptul de productie a "Eau de Cologne Extra Vielle" in 1806. 

Parfumul are la baza esente citrice (bergamota, lamaie, mandarina, portocala),  completate de arome de neroli, mirt, cereale, garoafe, trandafir, si rozmarin. Acestia au extins portofoliul si  au dezvoltat mai multe game de produse: pentru relaxare, energizante sau aromo-terapeutice. Fiecare gama era construita in jurul unui ingredient natural precum lamaia, ghimbirul, trandafirul, lemnul de portocal sau ceaiul verde. 

Gama era formata din: apa de colonie, deodorant, sapun lichid si solid, lotiune si crema de corp, gel de baie si lumanari parfumate.  Ei au avut ambitia de a crea produsele innobilandu-le cu prospetimea gradinilor italiene de pe malul Mediteranei. In 1803, Wilhelm Mulhens a profitat de renumele produsului Farina, obtinand drepturile de productie, desi nu avea nici o legatura cu familia. Se zice ca tanarul Wilhelm primise reteta secreta pentru “Aqua Mirabilis” de la un calugar carthusian ca dar de nunta. La scurt timp, el si-a deschis propria fabrica pe Glockengasse 4711, numarul casei devenind mai tarziu brandul companiei. 

In secolul 18, “4711” era comercializat pentru calitatile sale medicinale care “reimprospateaza mintea, corpul si sufletul” si a inregistrat un mare succes. In 1810 insa, Napoleon a dat un decret prin care obliga furnizorii de medicamente sa treaca pe recipiente toate ingredientele folosite. De frica sa nu i se fure reteta produsului, acesta a decis sa il comercializeze ca apa de toaleta care nu se incadra in gama produselor cu ingrediente la vedere. Flaconul a fost realizat de catre Peter Heinrich Molanul in 1820. In 1853, dupa ani buni petrecuti in procese, licentele au fost anulate, iar fabricile inchise. 

In 1865 , in Cologne, existau 39 de societati Farina, iar, in final, dupa indelungi procese, Roger & Gallet a fost cel care a primit dreptul de a folosi numele brandului.

Insa fiul lui Mulhens a emigrat in Italia unde si-a deschis o alta fabrica si a continuat productia parfumului “Farina”, fapt care a condus la alte actiuni in justitie.  In 1881, nepotul lui Mulhens, Ferdinand Mulhensa lansat "4711 Eau de Cologne", schimband inclusiv numele fabricii si punand capat disputelor.

  “4711” a fost inregistrat ca marca in 1845 si reprezinta cel mai vechi si longeviv parfum din intreaga lume. Business-ul a  fost unul de succes si a ramas in grija urmasilor Mulhens pana in 1994, cand a fost vandut gigantului Wella, iar in 2004 achizitionat de catre Procter&Gamble. 

Daca ajungeti in Koln, ar fi ideal daca ati merge la Muzeul Parfumului - Casa Jean Marie Farina, una dintre atractiile orasului. 

Piesa de rezistenta a muzeului este catalogul Jean Marie Farina care atesta istoria parfumeriei de la inceputurile sec 19 si reprezinta dovada ca unele parfumuri au fost inspirate de personaje istorice celebre: Eau de Louis XVIII, Eau Royale, Eau de Bourbons, Eau de Frederic Roi de Prusse, Extrait du Prince Poniatowsky, pomada de grasime de urs Huile de Macassar, Lait Virginal si Eau de Fraises.

Cladirea muzeului, organizata pe mai multe etaje, ofera istoria detaliata a muncii si creatiilor lui Jean Marie Farina. Obiectele de arta, mobilierul vechi, portretele sunt marturii palpabile despre istoria unui parfum care a facut cariera. In ceea ce priveste promovarea, "Eau de Cologne" a fost un produs rasfatat. Iata cateva dintre cele mai frumoase advertoriale ale sale.

Automobilul Marta

In 1891 industriasul austriac Johann Weitzer a fondat  in Arad Fabrica de Vagoane si Motoare Johann Weitzer SA, societate pe actiuni. Aici se produceau locomotive cu abur, vagoane de marfa si de calatori, tramvaie pentru ecartamentul din intreaga zona estica a Imperiului Austro-Ungar, dar si pentru Europa Centrala si de S-E. Tot aici se fabricau echipamente militare, bucatarii de campanie si utilaje agricole. Fabrica exporta produsele in Regatul Romaniei, Italia, Grecia si Bulgaria. Orasul se dezvolta, iar nevoia de transport urban era din ce in ce mai acuta. Exista forta de munca foarte calificata pentru care administratia locala era obligata sa gaseasca solutii pentru transportul in comun de acasa la lucru.  In anul 1908, Banatul si Transilvania faceau parte din Imperiul Austro-Ungar. 

In acelasi an, Primaria orasului Arad din comitatul cu acelasi nume s-a decis sa comande autobuze pentru transportul public. Reprezentantii administratiei locale au facut o propunere oficiala managerilor filialei franceze a firmei americane Westinghouse din Le Havre sa construiasca o fabrica noua de automobile in orasul de pe malul Crisului, primaria obligandu-se sa le puna la dispozitie un teren. Aceasta avea sa se numeasca MARTA (Magyar Automobil Reszveny Tarsasag). Arhitectii care au intocmit proiectul si s-au ocupat de construirea cladirii au fost Fodor Zsigmond si Reisinger Sandor, cei care ridicasera in 1895 Liceul Pedagogic din oras. 

Acestia au ridicat o cladire moderna si frumos utilata, care  asigura conditii excelente de munca. Cei 280 de muncitorii angajati aici beneficiau de vestiare, spalatoare cu apa calda si rece, sala de mese. 

Un an mai tarziu s-a dat drumul productiei, iar automobilele cu diverse caroserii (Dublu-Phaeton, Landolet, Limuzina etc) erau dotate cu motoare care aveau capacitatea cuprinsa intre 20 si 40 CP. Toate automobilele erau dotate cu marsarier, faruri de noapte, frana si claxon, respectandu-se astfel regulamentul local cu privire la siguranta circulatiei emis de catre autoritati in anul 1902. Limita de viteza era si ea reglementata la maxim 15 km/ora pe bulevarde si la 10km/ora la strazile inguste. 

Acelasi regulament mentiona faptul ca era interzis sa depasesti biciclistii aflati in trafic, dar se permitea depasirea carutelor trase de cai. Benzina se cumpara din farmacii in recipiente de un litru, iar mai tarziu, in butoaie speciale. Masinile produse aici au luat calea spre marile orase din imperiu, inclusiv spre Budapesta si Viena, iar mai tarziu au ajuns inclusiv in Anglia. La fiecare automobil vandut, fabrica oferea un curs gratuit de condus, in limita a 2 ore. 

Dupa doi ani de la infiintare, fabrica si-a extins portofoliul producand motoare pentru tractiune feroviara, dar si autobuze cu si fara etaj, 

camioane de 3 si 5 tone. 

Pana in anul 1912 cand fabrica a dat faliment aici s-au construit aproximativ 150 de masini. Marta a fost cumparata  de firma austriaca Austro Daimler, al carei fondator era unul dintre parintii automobilului, Gottlieb Daimler, cel care a dezvoltat primul automobil cu 4 roti. O data cu preluarea, productia s-a diversificat, facand loc unor automobile usoare cu puterea de 18/22 CP care au fost exportate pentru servicii de taxi in multe tari europene. 

Toate purtau binecunoscuta stea in 3 colturi, simbolizand cele 3 domenii in care motoarele produse sub aceasta marca urmau sa exceleze: pe pamant, pe apa si in aer. Unul dintre aceste automobile usoare a circulat pe drumurile aradene pana in 1936, desi parcursese  peste un milion de kilometri. Pana cand a inceput Primul Razboi Mondial au fost construite aproximativ 650 de autobuze si autoturisme. 

In timpul razboiului, in fabrica au fost oprite productiile destinate populatiei civile si s-a demarat productia de motoare pentru avioane. Inclusiv masinile produse pana atunci au luat  si ele drumul frontului de unde nu s-au mai intors niciodata. In 1918 cand s-a instaurat pacea, s-a destramat si Imperiul Austro-Ungar, Transilvania unindu-se cu Regatul Romaniei. Productia a intrat in declin, caci vremurile in schimbare nu au avut rabdarea sa astepte ca lumea sa isi aseze in tihna viata. MARTA a fuzionat cu fabrica de vagoane Weitzer si s-a infiintat Societatea Astra Vagoane – prima fabrica romaneasca de vagoane si motoare unde se fabricau vehicule de cale ferata: locomotive, vagoane, tramvaie, motoare, autocamioane, masini agricole, tractoare, constructii metalice etc. Fosta fabrica Marta si-a continuat productia construind autobuze,

autocamioane, 

autoturisme cu motoare de 4 cilindri si 60CP,

masini unelte si componente pentru avioane.Aici s-a realizat primul avion Astra-Porto, foarte apreciat de armata romana care a si comandat de altfel 25 de aparate de zbor. In 1926, fabrica de automobile si-a inchis definitiv portile, iar utilajele din sectia de avioane au fost mutate la Brasov. Dupa instalarea comunismului, Astra a fost nationalizata si reorganizata sub denumirile de Fabrica de Vagoane Arad, iar mai apoi Uzinele de Vagoane Arad. Din 2002 Astra Vagoane Calatori SA  a devenit societate privata si reprezinta un partener credibil si performant. Ca sa vezi, daca incape pe maini bune, orice afacere poate rezista timpului! La fel ca si o tara!

Bibliografie:
http://www.automobileromanesti.ro/Altele/Marta/
http://specialarad.ro/marta-sau-malaxa-care-a-fost-primul-automobil-romanesc/
https://istoriabanatului.wordpress.com/tag/automobilul-marta/
https://posturi.wordpress.com/2012/01/11/istoria-aradului-in-imagini-partea-iii-fabrica-de-automobile-marta/
http://www.miscarea-aradeana.ro/2013-05-10/istoria-automobilului-in-arad