Elena Vacarescu - intre dragoste si exil

Astazi am sa povestesc despre Elena Vacarescu, un personaj enigmatic, despre care se scrie putin si se vorbeste si mai putin. Poetă, prozatoare, autoare de piese de teatru, Elena Văcărescu este cunoscută mai ales pentru logodna cu prințul moștenitor al tronului României moderne, Ferdinand, decat prin aportul sau literar. A publicat numeroase volume de poezii, proză, memorialistică,  culegeri de literatură populară romanească. A fost prima femeie primita in Academia Romana,  a primit de două ori Premiul Academiei Franceze, iar guvernul francez i-a decernat și Ordinul de Cavaler al Legiunii de Onoare.

A militat pentru recunoaşterea Romaniei Mari de către Aliaţi , a desfasurat  o intensă activitate diplomatică, pentru susținerea intereselor românești în Occident, a fost numită de rege în funcția de secretar general al Asociației Române, pe lângă Sociatatea Națiunilor, a strâns numeroase fonduri pentru poporul român, promovandu-l prin  toate mijloacele pe care le avea : “fără cămin şi fără avere, fără soţ, fără iubit, fără copii, am început să iubesc România cu o patimă care mi-a umplut toate clipele fiecărei zile, mi-a chinuit toate nopţile, de-a lungul a mai mult de patruzeci de ani”,  “înțelegându-mi misiunea, mi-a înlesnit-o cu generozitate, ca româncă în mijlocul ei. Am servit ideea românească. Dacă arunc o privire asupra trecutului generațiilor din care cobor, surprind în fiecare act manifestarea acestei idei românești. Am conștiința de a fi respectat consemnul strămoșesc, străduindu-mă din toate puterile să colaborez la creșterea limbei românești și la a patriei cinstire. Am încercat să răspândesc peste hotare faima numelui românesc și am servit în lume expansiunea sufletului românesc” (Memorii, p. 171).A fost numită membră a delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris și a luat parte la semnarea Tratatului care consfinţea graniţele României reîntregite in anul 1920.

Viitoarea scriitoare s-a nascut in 1864 in Bucuresti, “sub farmecătorul cer românesc, într-o seară de început de octombrie, când soarele, apunând, lăsa pe geana orizontului o lumină trandafirie”.  Tatal ei se tragea din vechile familii de boieri munteni, deopotriva  patrioti si oameni de cultura , din care se tragea si Ienachita Vacarescu , iar mama ei isi avea originile in vechea ramura a boierilor olteni, cunoscuti din vremea lui Mihai Viteazul, care ocupasera functii importante in administratiile locale. Cand era mica, Elencuta (cum o rasfatau apropiatii)  isi petrece timpul intre cele doua conace: la Falcoi, pe malul drept al Oltului si laVacaresti pe maulul Dambovitei. Provenind dintr-o familie instrarita, a avut ca  guvernanta pe  “ miss Allan, o guvernantă venită din Anglia”. La adolescenta, a ales Paris-ul ca loc de desavarsire a educatiei, unde a urmat  cursuri de filosofie, literatura, mitologie, estetica si istorie la Universitatea din  Sorbona, a frecventat „renumite saloane literare”pariziene iar celebrul poet parnasian Sully Prudhomme i-a indrumat pasii in arta poetica. In capitala Frantei, Elena i-a cunoscut pe Leconte de Lisle , Anatole France, Marcel Prust, Paul Valery si Victor Hugo, pe care ii va evoca mai tarziu in scrierile sale literare. A debutat  în literatura franceză, în anul 1886, publicand volumul de poezii “Chants d’Aurore” (Cântecele zorilor), carte premiată de Academia Franceză. Dar destinul sau avea sa fie schimbat de intalnirea cu Regina Elisabeta a Romaniei, cunoscuta sub pseudonimul sau literar Carmen Sylva . Elena Vacarescu a captat atentia Europei prin publicarea in mai multe tari europene a culegerii de cantece populare "Rapsodului Dambovitei", adunate de ea si traduse in limba germana de regina. In tot acest timp, la palat se infiripase o iubire frumoasa intre domnisoara de onoare a reginei si printul mostenitor al tronului, Ferdinand, amandoi pasionati de stiinta si cultura.

Nu am cum sa merg cu povestirea mai departe, fara sa va spun cateva cuvinte despre principele Ferdinand, cel care avea sa devina, la varsta de 49 de ani, unul dintre cei mai iubiti regi ai Romaniei. Nascut la data de 24 august 1865, Printul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, era  fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al Romaniei. Printul Ferdinand a venit pentru prima oara in Romania cand avea 19 ani , cand regatul roman era compus din provinciile istorice ale Modovei si Munteniei. El a decis sa se reintoarca in Germania pentru a-si termina studiile liceale si universitare. A absolvit  Universitatea din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen, dupa care pricipele Ferdinand s-a stabilit la Bucuresti , indeplinindu-si atributiile de mostenitor al tronului Romaniei.

Pasionat de botanica, principele a fost fascinat  de flora Romaniei.  Ferdinand a ramas in istoria Romaniei ca si creatorul Romaniei Mari prin alipirea Transilvaniei regatului roman. Originea sa germanica nu l-a impiedicat sa  lupte impotriva Puterilor Centrale conduse de Germania, motiv pentru care a fost renegat de catre dinastia  Hohenzollernilor din Prusia.  Ferdinand a fost incoronat ca Rege al Romaniei Mari in anul 1922  la Alba Iulia.

 In timpul domniei sale a avut loc reforma agrara, prin care s-a impartit  pamant taranilor, veteranilor de razboi si familiilor celor cazuti in razboiul pentru reintregirea tarii. In timpul scurtei sale domnii, Romania a atins un nivel de dezvolare nemaiintalnit pana atunci. Romania exporta atat de mult in vremea domniei sale, incat  a fost numita "Granarul Europei". In timpul domniei sale, dezvoltat comertul concomitent cu exp, comertul a cunoscut un avant fara precedent, exploatarea zacamintelor de petrol a inregistrat cote record, astfel  incat economia tarii noastre a fost  printre cele mai puternice in intreaga lume.

Cat de reale sunt informatiile cu privire la dragostea care i-a unit pe cei doi, nu stiu. Atunci interveni regele în discuție : –ElenaVacarescu isi va urma regina in exilul venetian la sfarsitul caruia seva stabili in capitala Frantei, consolata si incurajata de prietenii eiliterati. În strânsă legătură cu ultimul articol din seria Românce remarcabile, când am vorbit despre Elisabeta – Regina Scriitoare, continuăm astăzi cu una dintre cele mai dragi persoane din anturajul reginei.

Desi regina incuraja aceasta relatie, ea era intens si virulent combatuta de regele Carol I, cat si de catre elita din anturajul casei regale .  Logodna a fost anulata de Președintele Consilului de Miniștri, Lascăr Catargiu, care a declarat cu înverșunare: “Maiestate, aiasta nu se poate! Dar dacă prințul Ferdinand dorește cu orice preț să se însoare cu domnișoara Văcărescu, atunci o poate face ca simplu particoler, nu ca moștenitor al Coroanei României!”, la care, regele carol I ar fi tunat:  “Dv, uitați domnule Catargiu, că principele Ferdinand este moștenitorul tronului.” “Mă iertați, Majestate,a  răspuns ministrul, n-am uitat, însă știu că alteța sa are un frate.” Care a fost rolul regelui in aceasta poveste este greu de precizat, de vreme ce, in memoriile sale, Elena Văcărescu afirma că a schimbat în prezenta regelui şi a reginei inele de logodnă. Scandalul atat de mediatizat in presa romana si straina a fost curmat prin decizia regelui Carol I de a-si logodi fiul cu Maria de Edinburgh, viitoarea regina Maria a României, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, iar  în 10 ianuarie 1893, s-au căsătorit.

Regulile si eticheta timpului impunea urmasilor tronului casatoria numai cu partener cu „sange albastru”, de vita regala..Regina Elisabeta a plătit scump rolul jucat în idila dintre Elena Văcărescu şi Ferdinand. Regele, motiv pentru care  Carol a trimit-o în Italia, impreuna cu doamna sa de onoare, iar apoi în Germania, la rude. Aici regina a primit vizita logodnicei prințului Ferdinand, Maria de Saxa-Coburg-Gotha, viitoarea lui soție. Intre timp, Elena Văcărescu fusese exilata la Paris. Cei doi s-au mai văzut o singură dată în 1926 cu ocazia vizitei regelui Ferdinand în Franța. Cei doi s-au intalnit la Hotelul Ritz, unde familia regala era gazduita, in prezenta Reginei Maria, care, dupa rimirea oficiala, s-a retras discret. Un lucru insa este de netagaduit: desi casatorit cu cea mai frumoasa printesa din Europa, Ferdinand a iubit-o pe Elena toata viata sa. Si-a cladit o casnicie bazata de prietenie, intelegere si respect, astfel incat cuplul regal Ferdinand si Maria a ramas in istoria tarii ca unul dintre cele mai indragite de poporul pe care l-au carmuit.

Intelegand faptul ca relatia sa cu principele era imposibila si ca prezenta ei nu era dorita in anturajul casei regale,  a ales calea exilului si s-a stabilit la Paris. Aici a cunoscut gloria in urma publicarii volumului “Rapsodia Dâmboviței”, tipărit în multe limbi de circulație internațională și premiat de Academia Franceză. Recenziile au fost elogioase, afirmand ca autoarea a scris o “poezie populară deosebit de frumoasă, profundă și emoționantă, despre o Românie pastorală și vitează”. Anul 1896 a marcat publicarea volumelor de versuri “Cu inima senină” (1896), “Licăriri și văpăi” (1903), “Grădina dorului” (1908), “Visând cu ochii deschiși” (1914), au aparut prelucrarile folclorice “Nopți orientale” (1907) și “În auriul înserării” (1927), romanele “Amor vincit” (Amorul învinge, 1908) și “Le Sortilege” (Vraja, 1911),  piesele  de teatru: “Stana” (1904) și drama “Pe urmele dragostei” (1905), volumele de memorialistică: “Regi și regine pe care i-am cunoscut” (1904) și “Memorial la modul minor” (1946).  In 1942 a început sa scrie “Le Roman de ma vie”(Romanul vieții mele), dar n-a reușit să-l termine, rămânând în manuscris. După moartea sa au fost publicate și câteva ediții românești, cu selecții din poeziile dedicate patriei natale: “Scrieri alese” (1975), “Țara mea” (1977), “Memorii” (1989) și “Hoinari în Țara Zânelor” (1991). A tradus și a publicat în Franța numeroase poezii scrise de Eminescu, Alecsandri, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu, Vinea și alții. A scris eseuri despre Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Alecsandri, Caragiale, Macedonski.

Elena Văcărescu a murit la Paris, în 17 februarie 1947, în vârstă de 83 de ani, si a lasat prin testament Academiei Române o bună parte din averea Văcăreștilor. În 1959, i-au fost aduse osemintele în țara  și înhumate la Cimitirul Bellu.

Dincolo de orice sovaiala, Elena Vacarescu a fost un mare suflet patriot, elogiind prin toate formele sale de exprimare tara din care s-a nascut.  “Născută din cel mai curat pământ românesc, crescută generații după generații în volbura veacurilor românești, eu am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre, am înfruntat crivățul zăpezilor noastre, povești străvechi mi-au alintat copilărie, iar înțelepciunea și poezia rustică mi-au nutrit cele dintâi gânduri și sentimente” (Memorii, p. 166). În același “Discurs” mulțumește Franței “cu un sentiment de nemărginită recunoștință” pentru primirea sa ca “sol al sufletului românesc, sortit să-i cânte destinele”: “Sălașul meu parizian a fost întotdeauna un colț de patrie românească. În casa mea dăinuia nu numai un spirit românesc, ci o atmosferă românească. Căci dacă nu eram în țară, țara era cu mine, în depărtata Franță, pe malul august al Senei”… (Memorii, p. 168).

Iata cateva strofe din poeziile Elenei Vacarescu. Cititi singuri si meditati daca acest personaj merita sau nu atentia noastra.

"De-ai şti acele zile"

De-ai şti acele zile ce n-am trăit nicicând!
Lungi zile de-aşteptare, şi care nu mai sunt!
Desfăşurarea iute de ore-nfrigurate
Să treacă-nălţând ochii, pleoapele lor grele,
Şi-apoi să şi-i închidă.De-ai şti zilele acelea...

"Dragoste eternă"

Eu te-am iubit întotdeauna. Din liniştitul început,
Şi pană-n ceasul de acuma, mai sumbru şi mai învrajbit,
Ca un refren ce te subjugă, şi-l tot repeţi deşi-i ştiut,
Iubirea ta mângâietoare în sufletu-mi a dăinuit...

Mâna ta"

Simt dulce mâna-ţi dragă în mâinile-mi febrile!
Lin, degetele tale le-ating, de catifea.
Năvalnice extaze mă copleşesc, subtile,
Şi fire nevăzute mă-nlăţuie de ea...

"Mi-am pus iubirea"

În tot ce-i alb mi-am pus iubirea,
Zăpezi şi flori plăpânde din livadă,
Dar florile-ncepură a cădea
Şi în april nu mai găsesc zăpada.

Gustul bun al berii banatene - Ciclova

Uneori ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca Banatul n-ar fi trecut prin ocupatia Imperiului Austro-Ungar? Care ar fi fost parcursul sau istoric? Nu contest faptul ca, in perioada respectiva, viata romanilor din Banat a fost grea, dar au avut sansa implementarii unor obiective care au schimbat fata acestui colt de tara. Tara a fost intotdeauna una bogata, dar, daca nu stii cum sa fructifici bogatia ei, este ca si cand nu le-ai avea. In timpul ocupatiei, obiectivul Curtii de la Viena era exploatarea resurselor naturale ale Banatului şi apărarea militară în faţa ameninţării Imperiului otoman. Prin urmare, provincia a fost colonizată în mod sistematic mai ales cu populaţie de limbă germană, motiv pentru care armata, administraţia şi noii colonişti au adus cu ei atât o anumită cultură culinară, cât şi una a băuturii. Construirea primelor fabrici de bere devenise o prioritate, acestea constrindu-se în special pe lângă oraşele fortificate şi exploatările miniere.
În Banat, primele “fierbătorii” de bere au fost înfiinţate pe lângă oraşele fortificate. Construirea lor a început la Timişoara chiar în anui 1718, când ocupatia austriacă asupra regiunii a fost reglementată oficial prin pacea de la Passarowitz. Tradiţia berii din Banat a fost cultivata in mod constant până astăzi, astfel încât fabrica din Timisoara este cea mai veche din ţară.

După 1718 au început să apară şi alte fabrici mai mici în localităţile bănăţene, pe măsură ce acestea începeau să fie populate cu colonişti germani. De mentionat sunt următoarele fierbatorii: la Caransebeş au produs bere fabricanţii Abraham Keppisch (1722-1725), Wolf Wenzer (1726), Lorenz Schlesinger (1727), Philipp Bauer (1730), Peter Solderer şi Nikolaus Wiedmesser (1733-1735) . În 1870-1885 a existat acolo fabrica lui C. Homolka, în 1870-1895 cea a lui Johann Schmidt, în 1890 a lui Carl Niesner jun., iar în 1895-1898 a lui Wilhelm Mayer, la Sacu a existat fabrica lui Nikolaus Hazi, asociat cu A. Ruszo, în perioada 1862-1876, la Reşiţa producea bere, în 1878-1892, Anton Fessler, iar la Bocşa Montană au activat Franziska Panajoth (1878-1893) şi Michael Panajoth (1900-1917). Toate aceste făbricuţe, cu producţie modestă, au avut o existenta scurta. Doar Fabrica de bere Ciclova a cunoscut o îndelungată, fiind a doua fabrica cu traditie si cu o activitate indelungata din România actuală, după “Timişoreana”.

Localitatea Ciclova Montană este situată la circa 3 km de Oraviţa si a avut o lungă tradiţie minieră şi industrială. Deja în vremea romanilor, acolo fuseseră atestate exploatări de aur, argint şi cupru. Din 1717, austriecii au reluat activitatea minieră la Oraviţa şi Ciclova Montană. Aici  a fost ridicat şi primul furnal bănăţean pentru topirea minereurilor neferoase. Pentru aceste activităţi industriale au fost aduşi, pe lângă românii localnici, specialişti din Bavaria, Tirol, Stiria şi Boemia, zone cu vechi tradiţii în producerea berii. Prin urmare, nu după mult timp a fost construită şi fabrica de la Ciclova Montană. Primele lucrări au debutat în 1726, iar în 1728 fabrica începea să producă bere, satisfacand cerinta locala de consum. La început mica fabrică de bere se afla în subordinea mânăstirii romano-catolice din localitate, situata în apropiere de moara Seydl. Mânăstirea romano-catolică a fost fotografiată în 1933 de Leo Haas, care în 1930 se întorsese din insula Sumatera şi se stabilise la Ferdinand (Oţelu Roşu). El a străbătut în continuare Banatul şi a făcut numeroase fotografii până către anul 1950.

La începutul secolului al XIX-lea, un rol foarte important înevolutia economica a localitatii, l-a avut farmacistul şi botanistul Karl August von Knoblauch. Acesta s-a născut la Reşiţa la 28 ianuarie 1797. Bunicul său venise în 1768 ca geolog şi inspector mineralog din Saxonia la Bocşa. După studii de farmacologie la Viena (1814-1818), a obtinut diploma de magistru în farmacie, motiv pentru care Karl August von Knoblauch s-a întors în Banat, unde a analizat resursele minerale de la Oraviţa şi din împrejurimile acesteia. A analizat si comparat compoziţia chimică a izvoarelor de la Ciclova şi de la Pilsen. În 1818 a inaugurat fabrică de bere la Ciclova împreună cu tatăl său, la poalele mânăstirii. Dar în 1821 ei au vândut-o bavarezului Johann Fischer, cu care se va declansa o lungă perioadă glorioasă din istoria fabricii, până în 1936, cand  berarii Fischer vor da un nou avant acestei afaceri. In aceasta perioada, Knoblauch a preluat fosta farmacie a lui Johann Lederer din Oraviţa, înfiinţată în 1796, incepand astfel sa creeze o traditie pe parcursul a cinci generaţii, mai exact până în 1949. Această farmacie montanistică, transformată între timp în muzeu,  este recunoscuta ca cea mai veche farmacie si a rămas cunoscută drept “farmacia Knoblauch”.

Dupa ce s-a stabilit la Ciclova Montană, Johann Fischer a luat fabrica de bere în arendă, iar mai apoi,. impreună cu soţia sa Viktoria, au cumpărat-o de la Knoblauch. Un rol important în istoria fabricii din Ciclova l-a jucat Michael Georg Fischer, fiul lui Johann şi al Viktoriei Fischer.

El a renovat fabrica pe locul în care s-a găsit până de curând şi a extins  toate amenajările. A fost căsătorit cu Julianna si au avut impreuna trei copii. În 1864, acesta a construit cel mai mare depozit la poalele dealului.

Pe atunci berea era produsă prin fermentarea ingredientelor reci pe cale naturală, ca la vin, adică fără drojdie, iar berea nu era  filtrată, limpezirea ei făcându-se prin decantare. Pentru ca materia tulbure să nu se agite în timpul transportului, butoaiele erau transportate catre pietele de desfacere cu un fel de sanie atât vara, cât şi iarna.Michael Georg Fischer a avut trei copii: Luise, care era căsătorită cu Alois Ortmayer, Kornel Fischer şi Gisela, căsătorită cu Robert Bähr. Kornel Fisher a devenit din 1882 asociat în conducerea fabricii.

Datorita lui, fabrica a fost modernizata. Tot atunci au fost construite şi pivniţele de mare capacitate pentru stocarea berii. Berea de Ciclova era livrată pe piaţă mai ales în oraşele apropiate Biserica Albă şi Cuvin, dar era transportata inclusiv la Curtea din Viena, rivalizand  cu renumita marcă Pilsen. Către 1900, fabrica emitea jetoane din zinc nichelat, jetoane care indicau valoarea monetară. Pe partea opusa jetonului era trecut numele firmei emitente. Cifrele de pe jetoane reprezentau capacitatea butoaielor predate vânzătorilor de bere, care trebuiau să dea o garanţie pentru butoaiele primite. Acestia aveau obligatia să returneze butoaile goale fabricii.

Reclama fabricii in perioada 1905 - 1910

În perioada 1896-1918 fabrica se numea “M.G. Fischer’s Nachf.” si producea aproximativ  17.000 hl - 21400 hl de bere spre sfarsitul perioadei. Kornel Fischer a avut doi copii: Cornelia şi Robert care era căsătorit cu Irma Unterreiner.

În 1988, urmasii familiei trăiau la Ciclova Montană, Timişoara, Rosenheim, Oraviţa, Bocşa, Pfalzgrafenweiler şi în Australia. Mărcile de bere produse până la primul război mondial se numeau “Salon” şi “Hercules”, iar un butoi costa 3 forinţi şi 6 creiţari. După încheierea primului război mondial, Fabrica de bere Ciclova a intrat intr-o perioada de declin. Pieţele sale tradiţionale de desfacere se aflau acum în Banatul iugoslav, iar taxele vamale faceau  exportul de bere nerentabil.Apoi a urmat criza economică din 1929-1933, care a lovit puternic şi această unitate. După încheierea crizei, fabrica se afla intr-o situatie precară, fapt care a determinat proprietarul din acel moment, respectiv Casa de Păstrare S.A. din Oraviţa, să o vândă fabricii de bere din Timişoara.

Firma “Timişoreana” a cumpărat mica fabrica de bere şi a închis-o, transferând echipamentul de berărit la Timişoara. Asa s-a încheiat şi activitatea familiei Fischer în domeniul fabricării de bere de la Ciclova, ultimul proprietar al fabricii provenind din această familie. Berarul Kornel Fischer isi purta batranetile în anii 1980 într-un azil de bătrâni din Rosenheim (Germania). El a lăsat un manuscris în care a descris fabrica şi a desenat schiţa acesteia. Fabrica a fost desfiinţată pentru circa patru decenii, iar in vechiul depozit construit de Michael Georg Fischer în 1864-1865 erau ţinute în acest timp brânzeturi.

Afis de promovare a sortimentelor de bere

In 1975 “Timişoreana” a redeschis o secţie a sa la fabrica de bere din Ciclova Montană. Pe o etichetă din iulie 1975 a berii blonde speciale “Caraşul” se preciza faptul că redeschiderea avea loc după aproape 45 de ani. În 1977 se produceau la Ciclova Montană două tipuri de bere: “Caraşul” (cu o concentratie de alcool de 12,5%) şi “Ciclova” (13%), fiind urmate apoi şi de alte mărci: “Semenic”, “Crivaia”, “Montana”,“Carpaţi”,“Bastion”, bere blondă şi brună. Producţia ajunsese la 123.000 hl în 1990, iar in 1970 rivaliza cu berea “Azuga".

Ciclova” (13%), fiind urmate apoi şi de alte mărci: “Semenic”, “Crivaia”, “Montana”,

“Carpaţi”,

În perioada 1984-1986 a inceput să se producă şi berea brună “Hercules”. După revoluţia din 1989, fabrica era cunoscuta sub denumirea de S.C. Montana S.A., producând berea “Montana”. Apoi şi-a schimbat denumirea în S.C. Cantara S.A. In perioada care a urmat  a fost preluată în proporţie de 60% de un partener german, drept urmare, la Ciclova se producea în anii 1990 berea “Montana Pilsener” pasteurizată. 

Etichetele şi capacele erau produse în Germania, iar pe ele scria: “Produs de calitate sub control tehnic german.

Fabrica dispunea acum şi de o serie de logo-uri,realizate intr-o maniera grafică modernă. Ea a fost retehnologizata cu noi utilaje  cumpărate din Germania. Acum berea produsă avea un preţ rezonabil şi era foarte apreciată de clienţi. Camioanele venite din ţară pentru a cumpăra bere de la Ciclova Montană aşteptau la rând câteva zile pentru a încărca.

Si cum o minune la romani nu tine mai mult de cateva zile, ultimii 4-5 ani inainte de anul 2000 au fost marcaţi de scandaluri dese, în care erau implicaţi investitori şi politicieni locali. În ciuda încercărilor de revigorare, fabrica nu şi-a mai reluat activitatea, instalaţiile sale s-au degradat, iar componentele metalice au fost vândute la fier vechi. Acum în acel loc se mai găsesc doar nişte ruine care mai amintesc de un brand local cu care banatenii inca se mai mandresc.Aceasta a fost povestea celei de-a doua fabrici de bere ca durată de existenţă de pe teritoriul României. fara indoiala ca a fost o fabrică cu o bogata tradiţie in spate, care a cunoscut de-a lungul timpului momente glorioase, dar şi periaode de decăderi . Ceea ce ne doare este faptul ca Banatul, zona cu tradiţie in fabricarea berii, a ramas fara brand-urile care i-au onorat numele.

Pe internet, istoria fabricii este sintetizata in cateva cuvinte:
“Între anii 1727-1728 se construieşte fabrica de bere, despre care se spune că furniza bere pentru curtea din Viena. În urma dezvoltării uimitoare a industriei miniere la Ciclova trebuie amintită şi existenţa fabricii de bere, care prima dată este menţionată în anului 1728". Vechea fabrică de bere s-a găsit nu departe de moara Seydl, chiar sub stînca, linga Biserica Romano-Catolică, unde şi astăzi sevăd ruinele ei".

Daca aveti curiozitatea de a persevera in cercetare, in mod cert veti gasi materialele domnului Mircea Rusnac despre Banatul de Munte, inclusiv despre Berea Ciclova.  Materiale dansului au stat la baza realizarii acestui articol. Este regretabil sa concluzionam faptul ca inca un brand banatean, desi a rezistat istoriei, nu a rezistat prezentului.