Stiti si voi expresia frantuzeasca „noblesse oblige”, cum
ar spune englezul „nobility obliges”; chiar si romanul a invatat intre timp
ca „obrazul subtire cu cheltuiala se tine”. Pentru cei care se incapataneaza sa
nu priceapa le voi spune mai simplu: nobletea trebuie sa fie insotita de fapte
care o onoreaza. Cei care aveau constiinta acestei apartenente aristocratice nu
numai in privilegii, ci si in obligatiile fata de societate sunt demult tarana.
Noua patura instarita a societatii noastre nu are nici noblete, nici
constiinta, nici fapte pe masura statutului la care aspira. Nobletea le vine intocmai
ca si hainele marimea 32 pentru o namila de 56. Partea proasta este ca nici
macar nu isi dau seama de aceste inadvertente in efortul lor de a se convinge
cat de stimati si apreciati sunt. Omul „mic”, croit de imprejurari si nu de
educatie are nevoie sa creada ca este stimat, chiar si atunci cand nimeni nu da
nici macar o para chioara pe el. Exemplele sunt atat de multe astazi, incat ai
senzatia ca asta suntem: un popor sortit intotdeauna sa poarte haine second
hand, cu sapte masuri mai mici! Astazi rugineam in pat intre 17 stranuturi,
cefalee si dureri musculare. Stiti cum se zice: gripa si amorul de trateaza cu
patul. Si iti trece fie in 7 zile, fie intr-o saptamana! Azi, ca si ieri, mi-am
luat laptoul in brate si dai si alearga pe net! Si-am gasit un articol superb,
despre ce a insemnat si a fost odinioara aristocratia romaneasca! Uneori am
senzatia ca abia acum sunt la scoala si invat ceea ce ar fi trebuit sa imi fie
demn model inca de acum 30 de ani! Am avut exemplul concret al faptului ca
nobletea care obliga presupune mai multe indatoriri fata de cei saraci decat
drepturi in lumea celor bogati.
Imaginati-va ca, pana prin 1947, Romania a avut aristocratia ei, ghidata
dupa principii si obligatii, dar si dupa drepturi si privilegii. O aristocratie
care, constienta tocmai de privilegiile ei, nu se dadea in laturi sa ajute
poporul si tara in momentele sale de criza sociala si financiara. In acele
vremuri nimeni nu traia ostentativ, pentru ca educatia presupunea austeritatea
in gestica, in cuvinte, in comportamente vadite. Ca si acum, doar parvenitii
dadeau cu mucii in fasole, iar aristocratia se regrupa precum albinele in stup
si il izolau. Nu era de-al lor. Constiinta apartenentei la aceasta clasa
sociala se facea tot prin rafinament: balul debutantelor, organizat anual de
catre clasa aristocratica, era un bun prilej prin intermediul caruia parintii
isi prezentau tinerii si tinerele care
implinisera varsta de 16 ani „lumii bune”. Ei deveneau un fel de ucenici pe
langa cei care organizau actiuni de binefacere, de strangere de fonduri, de
implicare in actiuni umanitare, iar dineurile si balurile organizate in mediul
familiar lor aveau rolul de masurator si potentator al relatiilor financiare. Ei
reprezentau o galerie de modele comportamentale pentru cei care aveau sa le
calce pe urme, dar si celor are caror priviri se ridicau cu speranta catre ei.
Aristocratia romaneasca s-a croit dupa modelele europene, imprumutand aceeasi
dinamica si verticalitate. Astazi, sunt personaje de poveste, intr-o realitate
iesita din canoanele normale occidentale. „Aristocratia” prezentului este
lipsita de verticalitate, nu se poate mandri cu acte caritabile reale de vreme
ce averile au fost acumulate ilicit prin actiuni care sfideaza legea si principiile
crestine. Care nu inceteaza sa socheze prin opulenta afisata, prin educatia
mimata, prin sfidare si nepasare, prin acte de coruptie fatise si prin minciuna,
fuga de raspundere si nesimtire.
| Ce sa nu mai lungesc vorba, am avut norocul sa citesc
niste articole publicate in Cotidianul (http://www.cotidianul.ro/inalta-societate-romaneasca -in-marturisirile-sandei-tatarescu-negroponte-211204/) si in Jurnalul national (http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/viata-mea-e-un-roman/de-la-curtea- regala-la-plivit-rosii-56816.html) despre fiica celui care odata avusese privilegiul sa ocupe pentru mai multe mandate functia de prim-ministru, nimeni alta decat Sanda Tatarescu, una dintre domnitele frumoase ale Romaniei interbelice. Nascuta la Targul Jiu in anul 1919, Sanda a fost fiica lui Ghoerghe Tatarescu care a fost prin-ministrul Romaniei, de doua in timpuldomniei lui Carol al II-lea si o data intimpul lui Petru Groza. Mama ei, Arethia Tatarescu, a fost o femeie educata in stil occidental in Belgia, caresi-a canalizat toate eforturile catre cele 14 societatide caritate pe care le coordona. Sanda a absolvit scoala primara si liceul la Institutul Catolic de Maici Notre-Damme de Sion, luandu-si bacalaureatul simultan, in acelasi an, la „Scoala de fete Regina Maria” si la Institutul Catolic de Maici. Fetele absolveau atunci scoli renumite si invatau din dorinta de a fi educatesi de a intoarce privilegiul educatiei primite in favoarea tarii. Evident ca eraumultiple situatiile in care, tanara fiind, avusese oportunitatea de a se considera privilegiata. In amintirile distinsei doamne s-au conturat douaastfel de imprejurari evocate cu dor, dar si cu oarecare tristete: prima estebalul roz organizat in 1937 de sotia ambasadorului Frantei in Romania,
Madame Thierry, bal care era
organizat in incinta Ambasadei si care
sarbatorea obtinerea bacalaureatului de catre tanara domnita. Balul era anuntat pe tematica cromatica de „roz si negru” (parca se preconiza de- atunci conturarea unor destine in care viata le servise tonurile de roz la tinerete, lasand amaraciunea toata pentru restul vietii lor). Tinerele doamne aveau obligatia sa poarte rochii roz asortate la corsaj cu garoafe negre, iar domnilor li se impunea prezenta garoafei roz la buzunarul elegantelor costume negre. Un an mai tarziu avea sa plece la Londra sa isi definitiveze studiile si sa obtina recunoasterea in randul aristocratiei britanice, fiind primita de insasi Regina Elisabetha la curte. Cea de-a doua imprejurare a fost aceea in care, dupa absolvirea liceului, i-a fost daruita masina mult visata un Mercury alb, tapitata cu piele rosie. Sanda nu a mai apucat sa o vada si nici sa se urce la volanul ei, pentru ca soferul care o aducea acasa a intrat cu ea intr-un copac si a facut-o praf! Dupa absolvire, a plecat la Londra unde a studiat muzicologia si decoratiunile interioare. Atat ea, cat si fratele ei, Tudor, au fost incurajati de catre parinti sa invete mai multe limbi straine. In 1939, candrazboiul batea la poarta Europei, iar tatal ei fusese deja investit ca prim – ministru, Sanda a fost chemata in tara si la 21 de ani s-a maritat cu unuldintre prietenii din copilarie, cu avocatul stagiar Ulise Negropontes. Copiii familiei Negropontes, trei baieti si o fata, fusesera tovarasii ei si ai fratelui ei de joaca in timpul copilariei. Familia Negropontes era la origine de vita armeneasca, bogata, cu multiple ramificatii in Balcani si in restul Europei. Cand comunistii au venit la putere, o parte din ei au traversat oceanul si au ajuns in fruntea statului american. Doi ani mai taziu Sanda a nascut primul copil,Gheorghe, iar trei ani mai taziu, pe cel de-al doilea, Nicolae. 
Barbatul i-a plecat pe front, ea s-a
inscris la Crucea Rosie, fiecare incercand
sa fie util tarii. Cand Romania a intors armele impotriva nemtilor, Ulise a banuit ca urmau sa vina vremuri grele si s-a inscris la scoala pentru instalatori de gaze. Avea sa monteze pisoare ca sa poata sa si hraneasca familia lui, dar si pe a Sandei, insa la vremea aceea inca nu banuia nimic. In '49, Gheorghiu-Dej avea sa spuna in CC a PMR: „Toate jigodiile astea, prin insasi prezenta lor, prezinta un pericol.(...) Este timpul sa ii arestam pe toti, conducatori ai partidelor burgheze, liberali, sa arestam capeteniile, Alexandrini, Tatarescu. Nu facem galagie.” In 1950, comunistii l-au arestat atat pe tatal ei, cat si pe ea. Tudor a scapat pentru ca se afla la Paris studiind dreptul, dar a facut o criza atat de puternica afland de arestarea lor incat a fost internat intr-un azil de nebuni, iar in 1969 avea sa moara. Sanda a impartit celula cu o alta femeie acuzata si condamnata de canibalism. Comunistii le-au confiscat averea: fabricile, mosiile, casele si I-a mutat fortat intr-o camera in bordelul „Crucea de Piatra” despre care am povestit intr-o alta postare mai veche. Sanda a iesit dupa 3 ani, tatal,dupa 5 ani de temnita, insa, bolnav de tuberculoza, avea sa moara la cateva luni dupa eliberare. Timpurile erau grele din toate punctele de vedere, deoarece Sanda a trebuit sa faca fata atat mortii mamei, cat si fiului mai mic, Nicolae, dupa ce isi ingropase tatal si fratele. Cand a implinit 25 de ani, fiul cel mare s-a insurat cu fata istoricului renascentist Adrian Otetea si au plecat definitiv in Franta. Sanda a ramas in tara impreuna cu sotul ei si a lucrat pentru inceput la deratizare, iar mai apoi a dat lectii de franceza. La un an dupa revolutie, avea sa ramana singura. Inscrisa in PNL-ul renascut parca din propria cenusa, avea sa cunoasca o primavara spiritual tarzie la 70 de ani si, in entuziasmul noilor schimbari, avea sa isi cheme fiul in tara. Acesta, precaut, avea sa o aduca la realitate: „am prins radacini intr-o tara in care am fost primit cu bratele deschise. Daca rupi pentru a doua oara radacinile unui copac, acesta nu mai sta in picioare” si n-a venit inapoi. S-a stins in 2009 in tara, dupa ce reusise sa recupereze o parte din averea neamului sau, avere estimata la aproximativ 20 de milioane de euro, fiind unul dintre cei mai bogati oameni din Romania. Averea a impartit-o intre fiii si nepotii ei si-ai familiei Negroponte. La 85 de ani marturisea: „daca as face un bilant al intregii vieti, mi-am distrus 40 de ani in plina floare a varstei si am trait frumos si bine alti 40 de ani, foarte tanara si foarte batrana”. Iata interviul ei publicat in ziarul Cotidianul inainte sa moara: „Numele meu este Sanda Maria Negroponte născută Tătărescu; Sanda pentru că tatăl meu ţinea la un nume scurt care să nu-mi dea posibilitatea unor diminutive, era obsedat de această chestiune, Maria pentru că bunica maternă se numea Maria. Soţul meu avea obiceiul să spună: „Ai fost 20 de ani Tătărescu şi 50 de ani Negroponte”. Azi am depăşit cu mult această vârstă de 20 plus 50, căci am 86 de ani şi supravieţuiesc generaţiei mele poate pentru a da mărturie de multe lucruri pe care le-am trăit. 
Copilărie într-o societate aleasă
Am convingerea că toţi aceia care au vorbit de copilăria lor şi-au
amintit-o
cu drag, cu duioşie, cu tandreţe sau câteodată cu tristeţe. Eu mă situez printre cei care-şi amintesc de copilărie cu drag, cu regretul infinit că a durat atât de puţin. Când privesc în urmă am impresia că a trecut ca o săgeată. Nu am fost singurul copil. Am mai avut un frate cu patru ani mai tânăr decât mine şi el cu un nume scurt: Tudor. Ceea ce mi-aduc aminte foarte bine sunt minunatele veri petrecute la Poiana în Gorj, unde părinţii mei aveau o culă oltenească şi unde noi copii, alături de prietenii noştri, duceam o viaţă de vis. Atmosfera casei noastre era însă destul de austeră. Este un lucru foarte ciudat pe care îl trăiesc azi uitându-mă la tinereţea din jurul meu. Sigur, altă epocă, alte vremuri, alte preocupări. Noi duceam o viaţă mult mai simplă, mai fericită.
Noi ştiam într-adevăr să râdem, ştiam
într-adevăr să plângem, sau ştiam
într-adevăr să ne bucurăm de un fleac.
Am pomenit de Poiana Gorjului,
verile petrecute la Poiană. Mama mea era o femeie excepţională. Se vorbeşte de obiceişi îndeobşte de tatăl meu. A fost prim-ministru de două ori, ambasador în Franţa, apoi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri după al Doilea Război Mondial. A fost pe cele mai înalte culmi ale politicii. O mare parte din legislaţii, din 1923 până în 1940, fusese ori deputat, ori senator. Mama a avut delicateţea şi inteligenţa să se pună puţin deoparte. Păcat. Mama era înzestrată cu valori aproape tot atât de mari ca tatăl meu. A rămas orfană de tată la opt ani iar bunica mea i-a luat pe cei trei copii ai ei, a vândut o moşie şi a plecat în Belgia.
Şi mama mea a primit o educaţie
occidentală, în sensul bun al cuvântului,
neuitând nici o clipă că e româncă,
rămânand cu dragostea de ţară şi
aştepând să se întoarcă în România cât de repede. A venit din cauza celor doi fraţi care intrau în armata română, pentru că începea Primul Război Mondial; epocă când l-a cunoscut şi pe tata, foarte romantic. S-au îndrăgostit la mănăstirea Tismana şi s-au căsătorit la începutul războiului. Eu m-am născut în 1919. M-am născut în Târgu Jiu printr-un accident. Normal trebuia să mă nasc în Bucureşti, dar mama, făcând o excursie, m-a născut puţin prematur. Revin la acele veri minunate petrecute la Poiana Gorjului. Era atmosfera care ne înconjura. Am vorbit de amândoi părinţii mei pentru că mama era o artistă... aceasta explică cum mai târziu l-a adus pe Brâncuşi în România... tatăl meu era un om politic. Aveau prieteni fiecare în domeniul său. Veneau oameni politici ai vremii la Poiana, dar veneau şi artişti ai vremii. Aşa se face că la noi vara veneau Elena Văcărescu, Martha Bibescu, Miliţa Pătraşcu, dar şi mulţi oameni politici între care regele Carol al II-lea, Valentin Bibescu,
Titulescu etc. La noi în casă viaţa era o viaţă de intelectuali în orice domeniu.
Noi copiii aveam voie să asistăm la discuţii cu condiţia să nu scoatem o vorbă. Aşa ne-am obişnuit să ştim să ascultăm.
Aşa se face că, la o vârstă
foarte fragedă, eram un pic mai avansaţi decît
vârsta noastră. Tot la noi în casă am învăţat două lucruri importante: mesele nu erau foarte importante ca conţinut. La noi nu erau mese care durau ore. Părinţii mei considerau că mai important era conversaţia care a vea loc la masă. Se purta la un înalt nivel şi sigur nu se vorbeşte cu gura plină. Şi apoi, al doilea lucru, era foarte important pentru ei, care-şi iubeau Gorjul foarte mult, să facă excursii. Copilăria mea mi-o aduc aminte ca imagini, excursii şi picnicuri. Plecam dimineaţa de la noi de la culă şi raionam în jurul nostru. Aşa am amintiri dragi de la Adah Kaleh, insula care exista în mijlocul Dunării, care pentru mine era un vis, pentru că era ceva superb... aşa am amintiri de la toate mănăstirile din Gorj: Tismana, Polovragi etc. Aşa am amintiri cu excursii în munte: Molitivişul, Parângul, Retezatul. Erau excursii care dominau viaţa noastra, aşa încât ceea ce era mai presus de orice era modestia, decenţa, cu o notă elegantă, dar sigur, cu o notă de modestie, nu de exces sau de aparenţă. Părinţii mei nu ţineau deloc la o aparenţă de situaţie: prim-ministrul, doamna Tătărescu, nu! Aveam o viaţă bazată pe lucruri foarte serioase şi era puţin austeră.Îmi amintesc de lucruri la care mai ales tata ţinea foarte mult.
Aveam spre exemplu, în mijlocul salonului, pe o măsuţă, un
purceluş care era
o puşculiţă. Această puşculiţă era pentru noi doi, fratele meu si cu mine... trebuia să băgăm câte un leu de câte ori spuneam un neologism.
Adică „bonjour” În loc de bună ziua, „mersi” în loc de mulţumesc,
„cadeaux”
în loc de dar. Tatăl meu ţinea foarte mult să vorbim o limbă foarte
neaoşă,
românească. Mama mea, pe de altă parte, ţinea foarte mult să învăţăm
limbi
străine. Aşa se face că din momentul în care eu am intrat la şcoala
franceză,
Notre Damme de Sion, unde am făcut ultimele două clase primare şi
tot
liceul, iar fratele meu a intrat la Şcoala germană Sf. Iosif. 
La mijlocul anilor '40, în pragul deplinei maturităţi
Sigur că toată această contrazicere într-un anumit fel era făcută cu
duioşie
unul faţă de altul, dar cu severitate şi unul şi altul. La început,
în Bucureşti,
am locuit pe Strada Silivestru 55, unde exista o vilă modestă.
În 1935, când
mama, care era mai avută din familia ei, a vândut nişte case,
nişte terenuri
şi a construit o frumoasă vilă care este şi acum pe Strada Polonă 19. Şi eu îmi aduc aminte de tinereţea mea şi mai ales de adolescenţa mea din Strada Polonă. Regret faptul că de această casă sunt legate multe clipe minunate, dar şi multe amărăciuni. Noi am trăit fără să vrem epoca legionarilor, care-l puseseră pe tata pe lista neagră. Din Polonă 19, tatăl meu a fost arestat în 1950, iar noi am fost daţi afară cu confiscarea întregilor bunuri. Şi eu am fost arestată... încă o dată, de casele noastre se leagă amintiri dragi, dar şi amintiri triste.
Depăşind
o anumită epocă, până în 1933, când aveam 13 ani, sigur că nu am
decât amintiri plăcute. Începând cu vârsta mai conştientă, mai puţin
copilăroasă,
am şi amintiri foarte triste. Epoca legionară chiar a fost teribilă.
Erau
aproape de sfârşitul liceului şi fratele meu, care din clasa a V-a de liceu
se mutase într-un liceu românesc, la Cantemir. Şi de la Liceul Cantemir
într-o zi a fost adus acasă bătut îngrozitor de către legionari, plin de sânge, groaznic! Pentru părinţii mei a fost un şoc. Noi nu ştiam în epoca aceea ce înseamnă bodyguard, pază, trăiam liniştiţi... din clipa aceea s-a pus un văl de griji peste casa noastră. Când unul dintre cei doi copii întârzia seara începeau grijile: unde mergeţi, cât staţi, când vă întoarceţi. Noi nu am avut ceea ce este astăzi, o libertate totală a tuturor, care pleacă unde vor, şi nu ştiu părinţii când se întorc.
Pe când aveam 6 ani, am intrat în clanul Negroponte, unde erau patru
fraţi
(trei băieţi şi o soră). M-a legat toată viaţa şi copilăria de familia Negroponte şi pe urmă m-am căsătorit cu fratele cel mare al acestor patru fraţi... aşadar,
copilăria mea a fost strâns legată şi de familia Negroponte,
unde găseam
tocmai puţin superficial la epoca aceea, pentru că în preajma lor era mult mai plăcut: erau mai veseli, erau mai deschişi, nu se făcea politică, viaţa era complet alta. Făceau parte poate, şi ei şi noi, din o anumită clasă socială. Astăzi această clasă nu mai există şi poate că e bine aşa. Dar erau anumite reguli care par puţin superficiale astăzi, dar care erau o regulă de ţinută, de comportament, de prezentare, de conversare, în privinţa cunoştinţelor, în sistemul de a vedea viaţa, toate erau complet diferite de ceea ce este astăzi. 
Privilegiul aristocraţiei şi obligaţiile sociale
Părinţii mei însă totuşi mi-au oferit privilegiul celor care mi-au
fost părinţi.
Am vorbit de mama mea, care era excepţională, mama mea avea 14 societăţi de binefacere şi se ocupa de aceste societăţi. Eram obligată să merg cu mama... să dau un exemplu. Una dintre societăţile sale se afla lângă Bucureşti şi avea ca scop să îngrijească de tinere fete orfane. Să nu uităm eram imediat după marele război. Se urmărea să li se dea o carieră, să li se dea posibilitatea de muncă. Mergeam cu mama, deşi eram o fetiţă neştiutoare. Mergeam cu mama in casele oamenilor săraci unde depistam pe aceia care aveau nevoie să intre în orfelinat. Aşa se face că, cu toate că eram fată de prim-ministru, am venit acasă într-o zi cu părul plin de păduchi. Se întâmplau tot felul de lucruri neaşteptate, dar asta era viaţa. Pe de altă parte am avut privilegiul de care astăzi mă întreb, dar şi când am fost în închisoare sub regimul comunist, când am fost condamnată ca duşman de clasă, m-am întrebat oare am trăit adevărat?
De exemplu,
pe vremea aceea, era obiceiul, ca tinerele fete, de 16-18 ani,
să iasă în lume. Era un privilegiu şi se dădea un bal. Acest bal mi-a fost dat mie, tatăl meu fiind prim-ministru, de către ambasadoarea Franţei, doamna Thierry, şi era un bal în negru si roz. Cavalerii purtau o garoafă roz la butonieră iar fetele erau îmbrăcate în roz cu o garoafă neagră la corsajul rochiei. Încă o dată vă spun, era alternanţa asta, între realităţi pe care le trăia ţara mea, şi de care eram obligată de către părinţii mei să iau cunoştinţă, şi să fiu conştientă, şi anumite privilegii, pe care indiscutabil, vrând-nevrând, societatea bucureşteană fiind ceea ce era, profitam de ele. Tot aşa, terminîndu-mi liceul cu două bacalaureate, unul francez la Notre Damme de Sion şi unul român, la care ţinea tatăl meu, la Liceul Regina Maria. I-am spus tatălui meu că le voi lua în acelaşi an, lucru pentru care am cerut prima mea maşină. Spun asta pentru că nu vreau să se spună că am dus o viaţă de călugăriţă, nu! Nicidecum, am profitat de viaţă din plin. Dar vreau să vă spun realităţile. Am luat bacalaureatele amândouă, am primit maşina, care era un Mercury foarte frumos, de culoare albă şi scaune capitonate în roşu. Şoferul nostrum, când a trebuit să o ducă la Târgu Jiu, pentru că acolo ne aflam noi, după ce i-a scos sigiliile în vamă, a făcut-o zob! A intrat într-un pom şi a fost din fericire ejectat pentru că maşina era decapotabilă, astfel ar fi fost omorât pe loc. Cine a fost cel mai fericit de acest incident? Tatăl meu, care mi-o dăduse contrar dorinţelor lui. Ceea ce culminează în viaţa mea a fost prezentarea de la curtea Angliei. În 1938, tatăl meu este numit ambasador la Paris iar el a ţinut foarte mult să plec la Londra, să-mi definitivez studiile acolo, fiind speriat şi de revirimentul legionar din epocă.
Am făcut la Londra o şcoală care se numea „finishing school”, adică
un
sfârşit de şcoală, nu pentru diplomă, ci pentru cunoştinţe. Era după
bacalaureat. Şcoala era la „Monkey Club”, deci „Clubul Maimuţelor”, de fapt
trei maimuţe care se aflau pe frontispiciul şcolii: a nu vedea rău, a nu vorbi rău, a nu auzi rău. Era o şcoală foarte agreată, era o viaţă de şcolăriţă, dar de un înalt nivel. Doamna care avea grijă de mine, care era patroana, ca să zic asa, lady Ascott, soţia fostului prim-minstru englez, lordul O. Ascott. Şi îmi spune: „Ştii, prin situaţia tatălui tău, cred că-ţi obţii să fii printre debutantele de la Curtea Angliei”. L-a obţinut, apoi a urmat pregătirea pentru curtea Angliei, îmbrăcămintea specială, penele de pe cap, multe lucruri care făceau parte din decorul acesta. Şi apoi noaptea prezentării, care a fost ceva de vis. Care sigur, când o povestec azi, sau când îmi aminteam în închisoare, spuneam, „nu, nu sunt eu! E clar nu se poate să fi trăit!”. Şi totuşi am trăit. Dacă vrei, viaţa mea a fost precum dinţii de ferăstrău. Când foarte sus, când foarte jos. Foarte jos, când a venit regimul comunist. Atunci au început ororile. Foarte sus, când tata a fost ambasador la Paris, când mama, dorind să nu-şi părăsească dragile ei instituţii de binefacere, era mai mult la ţară. La Paris tata se considera ostracizat, nu-i plăcea poziţia de ambasador, însă eu eram
încântată: baluri după baluri, recepţii, primiri, totul ca într-un
vis... până în
1940. La Notre Damme de Sion, profesorii erau călugăriţe, iar acest liceu era de fapt un institut, care avea filiale în lumea întreagă, unde intrau maici, întâi de toate, diplomate, fiecare cu o altă specialitate şi fiind oameni de înaltă cultură, aşa încât eu nu pot să spun că maicile erau călugăriţe neştiutoare, erau încă o dată, cu diplome.
Aveam o maică care se ocupa de clasa noastră... era o
parte şi de decor căci
aveam o uniformă cu un cordon de culoare diferită în
funcţie de clasă, apoi
mici decoraţii pentru fiecare materie... era o emulaţie oarecum. Au existat uniforme făcute la Notre Damme de Sion; exista şi tendinţa de catolicizare a elevelor, dar era o bună disciplină, severă... purtam fuste lungi, iar pe coridoare trebuia să stăm într-o linişte perfectă. Când ieşeam în recreaţie nu se auzea o vorbă... era o disciplină. Eu eram semi-internă, adică dejunam la şcoală şi după-amiaza luam întotdeauna trei-patru ore de meditaţii deoarece clasa trebuia să fie perfect pregătită pentru a doua zi. Nu se putea trage chiulul! Şi nu se putea trage chiulul pentru că atmosfera era de aşa natură... dorinţa de a fi printre cei mai buni era sinceră. Sincer doream să fim premiante. Şi sincer era ceva la care ţineam. Aveam senzaţia unui concurs real pentru toată viaţa. Nu mai spun că învăţai şi să te porţi. Şi să te ţii, să te controlezi... era în fond o disciplină de viaţă puţin militară, dacă vreţi. A fost foarte bine, pentru că după această experienţă am văzut viaţa mult mai sever... mi-am dat seama că viaţa nu-i foarte amuzantă şi că trebuie să fie bine studiată. Era un mic contrast care începea să se prevadă a ceva veni... bietele mele măicuţe, în timpul războiului au fost bineînţeles nevoite să inchidă liceul care avea trei sucursale: Bucureşti, Galaţi şi Iaşi. Şi când după 1989 am vrut să regăsesc Notre Damme de Sion la Paris,mi s-a spus că nu mai există decât câteva case unde măicuţele, care mai erau în viaţă, foarte bătrâne, aşteptau să părăsească în linişte această lume.
Adică Notre Damme de Sion nu mai
exista. Îmi pare tare rău, trebuie să
recunosc. Dar aşa e viaţa. Suntem în 1939. Tatăl meu este rechemat de
Carol II şi este numit iar prim-ministru. Dumnezeu parcă a vrut mereu ca bietul tata să fie prim-ministru, de câte ori era un prim-ministru asasinat. Prima dată I.G. Duca... Când a fost tata rechemat, părinţii mei simţeau că vine războiul şi nu au vrut să rămân singură ca româncă în Anglia şi m-a rechemat spre marea mea părere de rău, pentru că mă ataşasem foarte mult de „finishing school”.
Am
revenit în ţară, mi-am regăsit prietenii, familia Negroponte şi am decis
de comun acord, eu şi cu Ulise Negroponte, cel mai mare dintre fraţi, să ne
căsătorim. Se întâmpla în 1940. A fost o căsnicie bazată pe o mare prietenie
şi pe o înţelegere extraordinară care a durat 50 de ani fără pată, doar
momentul în care am fost obligată să fac acei ani de închisoare, mai târziu.
Curând a început războiul iar tatăl
meu, după ce a semnat cedarea
Basarabiei, şi-a dat a doua zi demisia. Carol
II a fost ulterior nevoit să abdice...
soţul meu era mobilizat şi a plecat pe
front iar eu, ca să nu stau degeaba,
m-am inscris ca voluntară la Crucea
Roşie, care avea drept scop aducerea
răniţilor de la Otopeni la Notre Damme
de Sion, care devenise acum spital.
Şi a mers aşa ani de zile.
23 august 1944 şi anii care au urmat
Îmi amintesc... cumnatul meu, care era prieten cu regele Mihai, se
afla la
palat, atunci pe 23 august 1944. Am trăit cu emoţie arestarea
generalului
Antonescu, cu toate că generalul Antonescu, din punct de vedere
politic, îl
considera adversar pe tatăl meu, totuşi pentru noi reprezenta un
general
român, de care, oarecum, toată lumea era mândră. Dar trebuie să recunoaştem că toatăţara era antigermană în momentul acela. Arestarea lui Antonescu era inerentă.
Îmi amintesc acele momente, îmi amintesc intrarea
ruşilor în ţară. Iată un
fapt divers: mama era o colecţionară de scoarţe şi costume olteneşti. La 23 august ea se afla la Poiana. Se spunea că ruşii intră prin Filiaşi şi Craiova şi că vor avansa. Şi atunci familia mea s-a refugiat la Târgu Jiu. În casa unde era mama, a văzut tancurile ruseşti intrând în Târgu Jiu acoperite cu scoarţele de la Poiana. Devastaseră ruşii Poiana, o prima oară. Îngrozitor şi trist. Eu eram lângă Bucureşti, la socrii mei, cu fiul meu cel mare, care venise intr-o permisie. Trăiam într-o contradicţie pe care nu mi-o pot explica nici astăzi: eram fericiţi că eram de partea aliaţilor, dar eram înspăimântaţi de către ruşi. Toată ziua auzeam că ce bine că am scăpat de nemţi, iar seara începea fiecare să spună cum a fost atacat de câte un rus. Cum a fost cu „davai ceas”... era o dualitate pe care încă nu o înţeleg... Apoi în 1946, tatăl meu este chemat de Petru Groza să participe la guvernare. Această parte a vieţii tatălui meu este încă pentru mine inexplicabilă azi. De ce a acceptat să facă parte din guvernul Petru Groza?
Tata spunea:
„Trebuie să câştigăm timp, să avem dârzenia, puterea să
rezistăm pasiv, nu
activ, pentru că o să treacă şi asta”. Nu şi-a dat seama că
epoca va dura
atâta vreme. A spus: „România contrarie”. Tatăl meu intrând
în guvern, încetul cu încetul, încerca întâi să se opună la toate legile care au venit mai târziu, la toate arestările care au venit şi ele mai târziu, a ajutat mulţi oameni să plece din ţară, să se refugieze. Eu zic, sacrificiul tatei nu a fost inutil.
Când a intrat în guvern mama a spus: „Eu nu. Nu vreau să aud
nimic. Nu
vreau să ştiu că soţul meu este cu ruşii”. Atunci a intrat fiica în joc şi toate recepţiile au căzut în seama mea. Încet, încet au cunoscut pe fiica lui Tătărescu, şi în momentul când a fost arestarea întregii familii Tătărescu în 1950, au fost 11 arestaţi din familie: fraţi, cumnaţi, cumnate. În momentul arestării au fost trei femei din familia Tătărescu, două mătuşi şi cu mine.
Sanda Maria Negroponte (născută Tătărescu) la începutul anilor 2000.
Familia Negroponte au fost mari
prieteni ai familiei regale. Două luni înainte
de abdicarea regelui Mihai,
unul dintre cumnaţii mei, Teodor Negroponte, a
fost arestat pe stradă, dus
într-o casă conspirativă, vai de capul lui, îmbrăcat
în uniformă rusească şi
dus în Rusia. Acolo i s-a făcut un proces inventat...
era traducător de limbă
engleză la Comisia Aliată de Control şi l-au tratat de
spion. În fond era prieten cu regele Mihai şi nu au vrut să fie aproape de rege. Ceilalţi, în afară de soţul meu, care fiind căsătorit cu mine nu a putut să plece, cumnatul meu, cumnata mea, Ioana Negroponte născută Focşanu, cumnata mea, Zizica Negroponte necăsătorită, şi soacra ei, au plecat ajutaţi de către familia regală. Harry Negroponte cu Zizi au fost ca doamne de onoare, cumnata mea, Varia şi cu fiul mic, de cinci ani, au fost luaţi de trenul regelui Mihai. Familia Negroponte a dispărut deodată cu regele Mihai. Noi nu am avut voie să plecăm. Mai mult decât atât, soţul meu făcea o cură de ape la Karlovy Vary, de unde am fost chemaţi ca să rămânem zălog aici când tata a plecat împreună cu mama la pacea de la Paris în februarie 1947. Începând cu 1940, când m-am căsătorit, evenimentele au fost înfiorătoare. Nu ne puteam închipui nici noi că vom trăi ce am trăit. Eram în domiciliu forţat, anii 1948-1950, din cauza tatălui meu. Locuiam în Polonă cu Securitarea alături... ceva groaznic, dar încă eram în casa noastră, deşi nu era foarte agreabil. Tatăl meu a fost arestat în lotul oamenilor de vază ai ţării, unde erau generali, oameni politici, preoţi, înalţi prelaţi, tot ce avea ţara mai bun... În acea noapte securitatea a uitat ordinul de arestare pe biroul tatălui meu... era în ruseşte! Au venit a doua zi şi au recuperat ordinul.
Până la arestarea mea au mai trecut două luni.
În aceste două luni nu am
avut dreptul să ieşim din casă. Pe 30 iunie 1950 au venit cu urlete, cu ţipete,
cu strigăte: „Afară! Luaţi un schimb şi luaţi
paturile de servici. Nimic altceva!”.
Ne-au percheziţionat de parcă eram deja
arestaţi. Eu care îmi adorasem ţara
şi mi-o ador în continuare, ţară pe care nu am părăsit-o într-o singură zi, să fiu tratată ca duşman de clasă. Nu înţelegeam ce era duşman de clasă. În fine, rezumăm. Am fost dusă într-un lot de 16.000 de arestaţi la Ghencea. Un loc de triere. Eram câteva femei, soţii de oameni politici, surori, fiice etc. Dar erau şi de la ţară, mai-marii satelor. Oamenii care erau de o anumită notorietate în satele noastre. Arestaţi într-un mod brutal: cu urlete, cu ţipete, cu confiscare. Nu s-au gândit o clipă, ce facem cu hoarda asta de oameni, cărora le luăm tot, îi aruncăm în stradă şi din ce vor trăi? Pentru că una din primele întrebări pe care mi-am pus-o atunci a fost: „Doamne, din vor trăi?”. Era vorba de soţul si fiul meu, care rămăseseră acasă. Pentru că noi trăiam din vânzări. Aveam obiecte de artă şi trăiam din vânzarea lor. Şi încropeam o lună de zile. Iar acuma că erau toate confiscate! Soţul meu a fost aşa de realist! A înţeles, ca avocat cum era, stagiar lângă un mare avocat de vază, nu o să mai facă nimic. Şi a făcut o şcoală de maiştri, de instalatori de gaze. Eu când am venit din închisoare l-am găsit pe soţul meu un bun instalator de apă şi de canal. Instalând closete! Şi-a dat seama şi cu asta a câştigat o biată pâine, vai de capul lor... Când am revenit din închisoare, am fost trimişi într-un loc groaznic, într-un loc pe care nu-l pot numi casă. Era o bojdeucă lângă Crucea de Piatră.
Era un loc a
căror pensioare erau cu noi; ca să ne înjosească mai rău, ne-au
pus cu
femeile uşoare în acelaşi loc şi în aceeaşi cămară. O situaţie nu
numai nedreaptă, venită dintr-o răzbunare pe care nu am înţeles-o şi de altfel nu o înţelegea nimeni. Ca probă este că, statistic, atât a vrut să ştie tatăl meu, din simplă curiozitate, câţi comunişti erau în momentul 23 august 1944: numai 800! Inexistent! Este ceva care am trăit atât de contrariu, numai din această nenorocire că am avut neobrăzarea să intrăm în Rusia; o răzbunare rusească pe care am suportat-o cât am putut. Elita ţării apoi a murit, ori a fugit, ori a fost aşa distrusă, încât la un moment dat nu mai erau decât firimituri. Totuşi aş zice... am trăit revoluţia... poate a fost ziua cea mai fericită a vieţii mele! Iată viaţa mea foarte pe scurt. Simt obligaţia acum la sfârşit să vă spun că port o mare recunoştinţă părinţilor mei. Am avut pentru ei, mai ales pentru tata, o mare admiraţie. Nu am avut faţă de ei un moment de revoltă, graţie educaţiei lor, am avut curajul să nu cedez sub nici o presiune şi sunt mândră de lucrul acesta. Dacă aş face un bilanţ al întregii vieţi, mi-am distrus 40 de ani în plină floare a vârstei şi am trăit frumos şi bine alţi 40, foarte tânără şi foarte bătrână.”
sandei-tatarescu-negroponte-211204/ )
|
