Localitatea Bobda apare mentionata pentru prima data in secolul 13 sub denumirea de Pabd. Desi in 1695 Bobda a fost aproape complet distrusa, ea a fost reconstruita dupa regulile austriece, cu strazi drepte, perpendiculare unele pe celelalte, cu case frumoase dispuse de-a lungul drumurilor. Localitatea a apartinut de-a lungul timpului mai multor grofi bogati: Ioan de Meca, Imre Docy, familiei Pető, baronul Iuliu Csávossy (Csávossy Gyula). In secolul 19, ultimul dintre ei a fost expropriat si o mare parte din avere a fost impartita locuitorilor din Bobda. Povestea insa este mai veche si incepe din vremea stramosul familiei, Ignácz, care s-a stabilit in comitatul Torontal la inceputul secolului 19. Acesta a cumparat localitatea Granicerii in anul 1854, iar in 1867 a fost innobilat.
Dr. Ignácz a fost jude al raionului Novi Bečej, iar pe blazonul sau scria: „Laborantes Deus adjuvat.”
Baronul Csávossy Gyula a fost urmasul sau si era o persoana eleganta care intotdeauna se imbraca in ton cu moda timpului sau, in haine de rosu inchis, asortate cu blana de nurca, butoni din corali si alte ornamente specifice secolului 19. Familia sa detinea peste 10.000 de acri de pamant si ocupa un loc in Casa Magnatilor, echivalentul Austro-Ungar al Camerei Lorzilor din Anglia.
El si-a construit aici in 1860 un castel cu 42 de camere decorate cu mult gust si rafinament, parcuri cu trandafiri, alei umbroase strajuite de copaci falnici si umbrosi, acareturi multe, frumos amplasate in care se odihneau herghelii de cai valorosi. Cand a intalnit-o pe Josephine von Spiegelfeld, acesta avea deja 10 copii din primul mariaj si era de ceva vreme vaduv. Jozefa era mai tanara decat el, fiind nascuta in Innsbruck si crescuta in zona Tirolului. Tanara, frumoasa, educata, destinul i l-a scos in cale pe unul dintre cei mai bogati grofi din Banat. Desi nimic nu prevestea ca tanara ar fi avut intentia de a parasi Germania, cand Jozefa l-a intalnit pe Gyula Csávossy, indragostita peste urechi, l-a urmat.
In 1892, cei doi s-au casatorit pe domeniul de la Bobda, ceremonia desfasurandu-se in parcul ce inconjura castelul. In timpul casniciei lor, Jozefa i-a nascut lui Gyula doi fii, József (1894) si Endre (1897). In 1904, Gyula Csavossy a fost innobilat si ridicat la rang de baron de Bobda si Ciavos, iar Jozefa, mandra baroneasa. Din pacate, casnicia lor nu a fost lunga, in 1911, Jozefa, dupa o indelungata suferinta, s-a stins din viata, fiind urmata doar dupa cateva luni de baronul Gyula Csávossy.
Amandoi au fost ingropati in Maosoleul familiei Csavossy din Bobda. Dupa incheierea Primului Război Mondial, o data ce Banatul trece in administratia romaneasca, nobilii maghiari si-au parasit mosiile luand calea exilului. Ultimii descendenti ai falimiei Csavossy au decis in 1925 sa paraseasca Romania si sa plece in Canada. Dupa moartea baronului si a sotiei sale, urmasii lor , nestiind sa gestioneze averea, au intrat in datorii si obligati, in final, sa vanda proprietatile. Dar cum noul proprietar nu a putut sa isi plateasca datoriile la banca, acesta a demolat castelul si l-a vandut caramida cu caramida si bucata cu bucata. Tot in perioada de glorie, vis-a-vis de castel a fost construit un mausoleu dupa modelul bazilicii din orasul ungar Esztergom.
Baronul a comandat superbe vitralii la "Institutul de Arta Crestina in folosul Bisericii"din Munchen. Ele au fost realizate de catre un mester priceput care lucra pentru Curtea Imperiala si se numea Mayer’sche Hofkunstanstalt.
Atat el, cat si ceilalti membrii ai familiei Csávossy au fost inmormantati in criptele din subsolul mausoleului. Toate lespezile mormintelor au fost facute din marmura neagra. Dupa ce urmasii familiei Csavossy au pasasit Banatul, acestia au donat Mausoleul locuitorilor Bobda care l-au folosit ca lacas de cult romano-catolic. In perioada in care mausoleul a functionat ca si biserica romano-catolica, a pastrat multe dintre lucrurile cu care baronul dotase lacasul: statui, ornamente si manere mestesugit faurite, covorul rosu, gros si lung, o orga impunatoare, amplasata la etaj, clopotele masive, superbele icoane si picturi. Mausoleul familiei Csavossy a fost profanat prima data in anul 1946, cand criptele si sicriele in care isi dormeau somnul de veci Jozefa şi Gyula au fost sparte. Batranii din Bobda inca povestesc nepotilor despre mirarea care i-a incercat cand au vazut trupurile celor doi morti. Fusesera atat de bine imbalsamati incat puteai crede cu usurinta ca murisera cu o zi inainte. Atunci s-au furat putinele bijuterii si bagati inapoi in sicriele sparte. Dupa Revolutie, mormintele au fost din nou vandalizate, sicriele deschise, marmura furata, oasele imprastiate.
In cele din urma, un bun crestin le-a adunat si ingropat in cimitirul satului, fara onoruri si fara placa de marmura. Astazi, turistul curios poate admira cu tristete un lacas care si-a pastrat frumusetea sfidand timpul si nepasarea umana. Cupola inca mai rezista stramba, sprijinita pe sceletul metalic. Vitraliile au fost scoase si nimeni nu stie sa spuna unde au ajuns. Hotii au venit de-a lungul anilor si au furat tot ce se putea fura, iar ce nu au putut, au distrus: au spart orga, au vandalizat altarul, au desprins tabla de pe cupola.
Sa nu se bucure nimeni, sa nu-si mai aminteasca nimeni. Mausoleul de la Bobda a fost unul dintre cele mai mari si mai frumoase lacase de cult din pusta Banatului. Locuitorii inca vorbesc cu respect si astazi despre “biserica baronului”. Dupa Revolutia din 1989 si acest monument avea sa fie abandonat. Satenii s-au revoltat o perioada si au convins nemtii plecati din sat sa ii ajute sa renoveze lacasul. Acestia au trimis banii, vreo 30.000 de marci germane, schelele au fost inaltate si au facut umbra degeaba pamantului timp de doi ani! Dar mausoleul n-a vazut decat colbul imprastiat de vant, iar banii au luat calea buzunarelor celor care aveau obligatia si datoria sa se ingrijeasca de renovare. Nemtii s-au suparat si alti bani nu au mai trimis.
Astazi, printre ramurile salcamilor, se zaresc gaurile din acoperis, turla stramba, obosita si ea sa reziste impotriva indiferentei, doar clopotele mai amintesc de vremurile apuse. Peretii scorojiti inca mai pastreaza interiorul grandios, in mijlocul caruia zac aruncate vechile banci pe care stateau odinioara, piosi, enoriasii. Singurele care au scapat au fost doua din cele trei turle ale bisericii si clopotele, fiind prea grele si prea sus ancorate ca sa poata fi si ele furate sau daramate. Nici cripta n-a scapat. Doar sus pe frontispiciu, ca o sfidare dumnezeiasca, troneaza inscriptia: „Fie ca ajutorul divin să rămână întotdeauna cu noi”. Regimul s-a schimbat din nou! Cine a sperat in mai bine, a sperat degeaba. Pana ce si comunismul nu fusese atat de nemilos ca exemplul unei democratii gresit inteleasa.
