„Tarile şi natiunile sunt diferite. Asemanatoare si diferite. Romania intra si ea, fireste, in acest joc al asemanarilor si deosebirilor. Nu cumva este totusi si mai diferita? Cu alte cuvinte, nu se situează oare mai „excentric", sub tot felul de aspecte, in raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativa normalitate europeana? Modul extravagant in care s-a derulat psihodrama politica din vara anului 2012 a lasat impresia ca tara e defecta. Desigur, cei care privesc din afara sunt mai impresionati decat romanii, obisnuiti cat de cat cu ei insisi, dar si printre romani exasperarea creste. Ceva nu merge in Romania, si nu doar sus, in clasa politica, si nu doar de ieri, de alataieri. Sa fie un blestem? Nu, e doar o istorie.
….(domnitorii romani puteau sa ii bata din cand in cand pe regii Ungariei sau ai Poloniei, ramaneau insa vasalii acestora, nedepasind conditia de “principi”, si nici n-ar fi visat nici un moment sa isi spuna regi).
Intarzierile se depasesc uneori. Dar, in genere, ierarhiile nu se rastoarna atat de usor. Cand esti in urma, ai “sanse” mari sa ramai tot acolo. Situarea la margine a teritoriului care alcatuieste astazi Romania este o trasatura care explica multe, si poate fi urmarita secole de -a randul. Pentru grecii antici, ca si pentru romani, lumea civilizata se sfarsea, mergand spre nord, la Dunare. De altfel, pentru romani, Dunarea forma in Europa centrala si Rasariteana frontiera care separa Imperiul de lumea “barbara”.
Iar atunci cand Occidentul se aseaza in avangarda mersului istoriei, tarile romane – se putea altfel? - se afla tot la margine.
Principatele romane au, “indiferent de unde am privi, o conditie de frontiera. Aici se intalnesc la un moment dat cele trei mari imperii: Imperiul otoman, Imperiul habsburgic, Imperiul rus. Intre ele, principatele romane, diminuate, devastate, ocupate periodic, raman in fiinta lor singurele tari mici care supravietuiesc in aceasta parte a istoriei.
E greu de spus cat “sange roman” au romanii, dar ca au mai mult sange slav decat roman este de domeniul evidentei (de fapt, “sange roman” nu au practic deloc, in Dacia nu s-au instalat colonisti de la Roma, ci “provinciali” romanizati in buna masura, dar nu romani la origine.
Limba romana “ este, evident, o limba romanica, totusi cea mai putin latina dintre limbile latine.
...romana are o puternica incarcatura slava: o multime de cuvinte, adesea esentiale...
Pe locul urmator se situeaza cuvintele de origine turca, unele provenind probabil de la cumani (inclusiv atat de “romanescul” cioban)...
Se adauga cuvintele grecesti, unguresti (neam, pronuntat frecvent in spirit autohtonist, e de sursa maghiara) si de diverse alte origini.
… romanii ortodocsi au scris timp de secole cu caractere chirilice, precum slavii ortodocsi, dar au folosit initial slava veche ca limba de cultura: in biserica, in cancelaria domneasca, in primele scrieri religioase sau istorice (si asta pana in 1600). In realitate, “slava veche” este “mediobulgara” (care nu e numita asa de autorii romani fiindca ar dovedi o stare initiala de dependenta fata de un vecin pe care, mai recent, romanii se invatasera sa il trateze cu condescendenta)
Bulgaria a jucat la inceputul Evului Mediu un rol asemanator cu cel pe care il va avea Franta, mai tarziu, in sec al XIX-lea, in procesul modernizarii societatii romanesti. Modelul ulterior este cel turco – fanariot, desavarsit in secolul al XVIII-lea. Romanii (fireste, elita) continua sa scrie cu caractere chirilice, acum insa in limba romana, folosesc ca limba de cultura limba greaca si se imbraca in vestminte orientale, oarecum turcesti
Un stat puternic este “un stat care reuseste sa puna principiile de guvernare si interesul colectiv deasupra intereselor personale si de grup.
Pana la urma, in fruntea tarilor romane ajungea cine putea. Cu pretul conflictelor interne si al interventiilor din afara, solicitate adesea de competitori
Mihai Viteazu “fauritorul primei uniri si marele simbol national al romanilor ramanea fiul unei grecoaice (asadar nici macar roman) si al unui tata necunoscut (eventual un “gelep”, negustor strain, daca am da crezare spuselor cronicarului Radu Popescu). C.C. Giurescu avea sa transeze disputa, asigurand ca Mihai “e in primul rand fiul faptelor sale”
Fapt e ca si Eminescu este un “occidentalizat”, avand ca sursa de capetenie poezia si filozofia germana (…) Eminescu i-a cucerit pe romani prin uluitoarea muzicalitate a poeziilor sale. In traducere, aceasta misterioasa calitate se pierde si nu e de mirare ca Eminescu, ca “produs de export” este aproape inexistent".
In secolul 19, tara “era o societate alcatuita aproape in intregime din tarani si boieri. Activitatea ei economica principala era agricultura, o agricultura de altfel extensiva, putin performanta, dar care ajungea de bine, de rau, sa-i hraneasca prost pe tarani si ceva mai bine pe boieri.
In secolul al XIX-lea, tarile romane, apoi Romania reprezinta una dintre destinatiile emigratiei europene. Sunt straini care vin aici fiindca intrevad aici o viata mai libera decat in imperiile vecine: greci si bulgari din Imperiul otoman, evrei din Rusia tarista
...in societatea romaneasca totul era de facut, romanii aveau nevoie de competentele lor sau, oricum, in lipsa unor capacitati proprii, trebuiau sa ii accepte. Aproape toti se asaza la orase, unde se apuca de treaba... si de castig.
Printre meseriasi si comercianti, romanii erau minoritari. Burghezia tarilor romane, in segmentul ei economic, debuteaza cu o mare majoritate neromaneasca. Nici macar in perioada interbelica, in ciuda unor oarecare recuperari, romanii nu reusesc sa atinga nivelul majoritar in sectoarele economice.
Pana pe la mijlocul secolului al XIX-lea, medicii autohtoni se numarau pe degete; aproape toti erau veniti din afara. Carol Davila, cel mai renumit dintre ei (de origine incerta, oarecum francez, in orice caz nu roman!) a organizat intregul sistem sanitar al tarii , precum si invatamantul medical.
Arhitectii noului Bucuresti, pe cale de a deveni “micul Paris”, sunt initial aproape toti straini, francezi indeosebi.
Tot straini sunt primii artisti care introduc in principate maniera occidentala de pictura; astfel, italienii Schiavoni si Levaditi, cehul Chladek (maestrul lui Grigorescu). Pana la ei, nu practicasera aceasta arta decat zugravii de biserici, cu subiecte religioase tratate in stil bizantin.
Prima modernizare a tarilor romane e opera generalului rus Pavel Kiselefff (un rus el insusi foarte occidentalizat) care, in urma razboilui ruso-turc din 1828 – 1829, incheiat cu pacea de la Adrianopol, s-a aflat in fruntea ambelor principate, in calitate de guvernator.(…) Gratie lui, in buna masura, principatele sunt prinse intr-un sistem legislativ si institutional modern, incununat prin Regulamentele Organice, prima constitutie pe care au cunoscut-o Romania".
…Regele Carol I “ s-a dorit a fi , in lunga sa domnie (din 1866 pana in 1914) un model de rigoare si de ordine : exact ceea ce nu prea corespundea traditiei romanesti. Prima lectie pe care a dat-o a fost aceea a punctualitatii. Boierii romani nu cunosteau inca virtutiile orei exacte: le-au aflat acum de la un carmuitor german. (…) A fost in primul si in primul rand un om al datoriei, corect, ordonat si metodic.
Poate ca merita consemnata , in acelasi context “regal”, si lectia de rezistenta si de consecventa pe care regina Maria a dat—o mult prea “schimbatorilor” romani in timpul Primului razboi Mondial. “Nu ma poti intelege, generale – i-a spus ea generalului Averescu, cand totul parea ca se prabuseste, iar romanii se considerau deja invinsi. Eu sunt englezoaica, si englezii nu obisnuiesc sa piarda.” Inca o atitudine de retinut. Din pacate, atitudinile nu se invata: ele pornesc din interior, Peste tot oamenii politici romani au procedat intelept atunci cand au decis sa aplice principiul dinastic si sa apeleze la un principe strain. (…) Numai asa putea fi infranata dezordinea teribila intrata de mult in firea si comportamentul boierimii romane.
La fel de caracteristica este si reactia prim – ministrului Lascar Catargiu cans s-a intrevazut, un moment, posibilitatea unei “contaminari” romanesti a familiei regale (idila dintre principele mostenitor Ferdinand si Elena Vacarescu): “Majestate, aiasta nu se poate!”,, a zis el pe “moldoveneste”. Toate ca toate, dar dinastia sa ramana deasupra mediului romanesc, inca neasezat, deasupra neastamparatei clase politice.
Sunt cateva trasaturi care se contureaza acum si care pot fi urmarite pana in prezent. Mai intai complexele, mai precis complexul de inferioritate. Daca ar fi sa pun un diagnostic societatii romanesti, aceasta e prima maladie pe care as identifica-o. Romanii isi descopera “neinsemnatatea”.
Sunt cateva exagerari punctuale si o exagerare de ansamblu. Printre cele punctuale: batalia de la Rovine, incheiata cu biruinta lui Mircea cel Batran, ramane de fapt un episod foarte nesigur; la Calugareni, Mihai Viteazu a pierdut mai curand decat a castigat (retras in munti, avea sa reia ofensiva cu un consistent sprijin transilvanean…adica unguresc), iar Stefan cel Mare , oricare i-ar fi fost victoriile de etapa, pana la urma a pierdut razboiul cu turcii (ca si o parte din teritoriul Moldovei, sudul Basarabiei).
Romanii aveau insa nevoie de o istorie eroica, tot asa cum aveau nevoie de origini marete, pentru a compensa frustrarile prezentului.
O prima alunecare spre autoritarism s-a petrecut inca din zorii statului roman, prin lovitura de stat (1864) a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Carol I a fost suficient de echilibrat pentru a nu abuza de prerogative: le-a folosit tocmai pentru a-i invata pe romani ce poate fi un stat bazat pe reguli, mai mult decat pe persoane si aranjamente.
Obisnuinta supunerii e de asemenea o mostenire. Romanii au deprins-o timp de veacuri de la taranul plecat in fata boierului pana la domnitorul prea plecat in fata Inaltei Porti. “Capul plecat sabia nu - l taie” este unul dintre cele mai des pomenite proverbe romanesti.
In 1938, jumatate dintre profesorii si conferentiarii universitari erau inscrisi intr-un partid politic, in marea majoritate la liberali sau la national-taranisti, principalele partide guvernamentale (nici unul insa la socialisti, partid fara sanse de guvernare, si cu atat mai putin la comunisti).
Anii 1930 aduc o viiata culturala efervescenta. (…) Proza si poezia romaneasca, de la Sadoveanu si Rebreanu la Arghezi si Blaga, cunosc acum perioada cea mai fasta. Isi fac debutul romanesc Mircea Eliade, Emil Cioran si Eugen Ionesco. (,,,)…. literatura si arta romaneasca produc acum o “avangarda” care da in buna masura tonul avangardei europene. Constantin Brancusi este incontestabilul initiator al sculpturii secolului al XX-lea(…) Tristan Tzara inventeaza dadaismul
Indiferent de mitologia eroizata (faptele marete ale strabunilor), romanii au mai mult o cultura a compromisului decat a rezistentei sau aplicarii neabatute a principiilor.
In 1914, Romania era aliata cu Austro-Ungaria si Germania. In 1916, a declarat razboi Austro-Ungariei si Germaniei. In 1918 a incheiat pace separata cu acestea si tot in 1918, cateva luni mai tarziu, a redeschis ostilitatile impotriva lor. In perioada interbelica, a fost aliata cu Franta si Marea Britanie. In 1941, a intrat in razboi alaturi de Germania. In 1944, a intors armele impotriva Germaniei…Toate intorsaturile mentionate se justifica prin argumente de oportunitate politica, in functie de interesul national (…) Credibilitatea Romaniei a ajuns la un punct foarte scazut. Polonia sau Ungaria au dus o politica mult mai riscanta si au platit in consecinta in repetate randuri. Dar credibilitatea lor se situeaza la o cota mult mai inalta decat a Romaniei. Ca si respectul care le este acordat.
Romanii au cedat rand pe rand in fata ultimatului sovietic, abandonand Basarabia si nordul Bucovinei, in fata “arbitrajului”germano-italian, renuntand in favoarea Ungariei la jumatate din Transilvania, dupa care retrocedarea Cadrilaterului aproape ca nici n-a mai contat. Fara nici cea mai mica rezistenta, Romania pierde o treime din teritoriu.(…) Argumentul romanesc – valid in felul lui - a fost salvarea statului, fie si intre hotare diminuate. Cum ramane insa cu onoarea?"
La inceputul perioadei comuniste, claselor de jos “li s-a oferit o promovare sociala, aproape instantanee la care nici n - ar fi visat. Au avut si satisfactia de a vedea cum in timp ce ei urca, altii, fata de ei fusesera pana atunci atat de sus, coboara sau se prabusesc…
Vechii intelectuali au dat tonul. (…) Multi dintre ei il ridicasera in slavi pe Carol II. Sustin pe fata , fara sa sovaie, politica Partidului , combat cat pot aceeasi politica in cercul lor intim si sus urmariti pas cu pas de Securitate, care stie toate aceste lucruri, dar nu ia nici o masura fiindca sunt, totusi, intelectualii de vaza ai regimului (exemple de intelectuali vechi de prin rang deveniti falsi intelectuali noi : sociologul si esteticianul Mihai Ralea, istoricul literar si scriitorul G. Calinescu, lingvistul Alexandru Rosetti, arheologul Constantin Daicoviciu, scriitorul Victor Eftimiu… Nu l-am uitat pe Mihail Sadoveanu, incontestabil cap de lista…
…in Romania comunista n-a existat o productie clandestina de carte (fenomenul “samizdat”, pornit chiar din Uniunea Sovietica). A fost un acord tacit intre regim si intelectuali. Regimul a acceptat ca intelectualii, scriitorii cu deosebire, sa spuna adevarul pe jumatate, iar acestia s-au resemnat si ei sa minta pe jumatate (macar prin omisiune, criticand micile neajunsuri, dar ocolind marele neajuns: comunismul insusi).
Jocul incorect avea in Romania o buna traditie, comunismul a desavarsit-o. Oamenii s-au deprins sa gandeasca una si sa spuna alta.
Pachetul de tigari Kent sau, la pretentii mai mari, “cartusul”, continand zece pachete, au devenit simbolul, ironic prin meschinaria lui, al acestei societati “paralele”. De multe ori tigarile cu pricina nici nu erau consumate. Profesoara primea “cartusul” de la un elev caruia ii facea favoarea de a-l trece clasa sau de a-i pune o nota mai buna, dupa care il transmitea, sa zicem, medicului care o trata. Medicul, la randul lui, avand copii la scoala, il dadea unei profesoare (poate nu chiar aceleiasi!). Lasand gluma la o parte, simbolistica tigarii Kent ascundea un transfer de bnuri (sustrase , evident, de la stat) si de bani de o amploare considerabila. Oamenii se invatasera sa fure cat mai mult si sa munceasca cat mai putin: o “dubla” specializare care se deprinde usor (si la care, apoi, se renunta greu!). “ Voi va faceti ca ne platiti, noi ne facem ca muncim”
In anii’80, odata cu mizeria finala a comunismului, aproape tot ce e strain capata un aer de superioritate. Asa se face, pentru a da un exemplu-limita, ca studentii arabi din Romania, majoritatea palestinieni, adica nu chiar printre cei mai bogati din lume, fac figura de mici bogatasi cu cei cativa dolari ai lor in buzunare. Romanii din sudul tarii se pun temeinic pe studiul limbii bulgare, odata ce isi rasucesc antenele astfel incat sa sa prinda programele bulgaresti de televiziune, in timp ce Iasiul privea spre Chisinau, iar timisorenii, privilegiati, aveau de ales – suprema delectare – intre sarbi si unguri.
Ceausescu a transferat cate ceva din prerogative…propriei familii, instituind astfel comunismul dinastic. Elena Ceausescu, in calitate de sotie, a ajuns sa aiba sub control o parte insemnata a treburilor statului si partidului, intitulandu-se pe deasupra cu nerusinare, la cele trei clase primare ale ei, academician si “savant de renume mondial”, iar fiul, Nicu Ceausescu, era perceput drept mostenitor prezumtiv si chiar multi dintre romanii care sperau intr-o liberalizare a regimului, asteptau sa se petreaca succesiunea: trista solutie!
Romanii insa nu au protestat nici cand lucrurile au devenit mai grave, si de la an la an mai grave, dupa 1980. Magazinele alimentare se golisera (iar alergarea dupa mancare devenise sport national!), iarna , "la bloc" , se suferea cumplit de frig si se mai intrerupea si curentul electric, pentru ca serile sa devina cu adevarat sinistre.
Cand Ceausescu a inceput sa darame bisericile care nu-si mai gaseau locul in noul peisaj urban (sau in cel mai bun caz sa le deplaseze si sa le ascunda), Biserica Ortodoxa nu s-a opus in vreun fel. (...) Ce s-ar fi intamplat in Polonia daca regimul comunist s-ar fi pus sa darame bisericile? Absurdul unei asemenea ipoteze spune tot ce e de spus despre o imensa diferenta.
…comunismul nu s—a pranbusit din ratiuni filozofice. S-a prabusit din ratiuni “alimentare”: n-a mai avut la un anumit moment dat cum sa asigure “painea cea de toate zilele”.
Cand Ion Iliescu , noul lider al Romaniei, l-a acuzat pe Ceausescu (si au fost printre primele cuvinte rostite de el dupa preluarea puterii) ca “a intinat nobilele idealuri ale comunismului”, nu a comis o gafa de proportii, asa cum am fi poate tentati acum sa judecam, ci s-a adresat unei majoritati care nu gandea, in fond, diferit.
In 1990, fireste, nu s-a votat pentru comunism sau impotriva comunismului, s-a votat pentru sau impotriva lui Ion Iliescu si a cursului initiat sub egida lui. (…) Iliescu n-a fost preferat comunismului, se poate totusi considera ca prea putini dintre cei cu adevarat ostili comunismului au fost capabili atunci sa puna stampila pe numele lui Iliescu. Acesta a obtinut 85% din voturi.
Concluzie: romanii anticomunisti s-au dovedit a fi o minoritate.
“Revolutia in direct” s - a dovedit o uriasa manipulare (si un export masiv de minciuna in intreaga lume). Procesul sotilor Ceausescu a fost o nedemna si sinistra parodie. Minciuna sfruntata s-a aratat a fi si desfiintarea Partidului Comunist. Vechii comunisti au devenit peste noapte noii democrati… O asemenea strategie nu s-a mai aplicat in nici o alta fosta tara comunista. In Romania, Frontul Salvarii Nationale, devenit in cele din urma Partidul Social Democrat, poate fi socotit , mai ales de adversari, succesor al Partidului Comunist, dar in actul lui de nastere nu scrie asa ceva.
Cert este ca “elita” comunista a decis sa ramana, cu orice pret, stapana peste tara. Dupa ce competitia puterii si a averii va fi fost incheiata, se putea deschide si portita unei democratii mai putin “originale”. Pana atunci, orice lovitura era permisa si justificata prompt prin aparatul de dezinformare. Asa s-au petrecut lucrurile cu mineriadele. In cateva randuri, minerii “indignati” de dezordinea din Capitata si-au luat batele si au venit sa ii linisteasca pe oameni. (…) Democratia “originala” gasise o solutie nu mai putin originala: minerii, aparatorii cu bata ai statului de drept. (…) Iar strainatatea a descoperit cu stupoare o Romanie tulbure, unde orice se poate intampla si unde e greu sa separi adevarul de minciuna.
Asta a insemnat o industrie aparent impresionanta, sustinuta prin mari investitii, dar deficitara in ceea ce priveste productivitatea, calitatea, eficienta si adaptarea la cerintele pietei.
Romania ramane pe ultimul loc din Uniunea Europeana, la concurenta cu Bulgaria. Din secolul al XVI-lea pana astazi, romanii par sa bata pasul pe loc: n-au urcat nici o treapta, comparativ cu celelalte tari europene.
Excelenta si impostura fac astazi casa buna in Romania. (…) Mai in gluma, mai in serios, se poate spune ca in Romania nu ajunge profesor universitar doar cine nici in ruptul capului nu vrea sa ajunga.
Tinerii abandoneaza satele si pleaca in masa la lucru in strainatate. Satul s-a destructurat si a ajuns sa semene tot mai mult cu o margine de oras. (…) Daca satul nu mai e sat, nici populatia oraselor nu s-a integrat decat partial in cultura de tip urban. In spatiul acesta de “tranzitie”, de anevoioasa, de nesfarsita tranzitie, se intinde, triumfatoare, mahalaua. Ea risca sa acopere o buna parte a Romaniei. Incultura si prostul gust sunt pacatele minore ale acestui mediu social. (…) Virtutile cele mai pretioase ale unui anume individ de mahala sunt smecheria si agresivitatea. Iar ultima lui grija respectul pentru celalalt si pentru binele comun. Nu lipseste nici fondul muzical: melodia inconfundabila a manelelor, pe cale de a deveni un soi de muzica nationala.
Romanii, in medie, nu sunt probabil mai putin instruiti decat occidentalii. Sunt insa, cu siguranta, mai putin educati. Instructia inseamna asimilarea unui sistem de reguli: de la regullile elementare de comportare in familie si societate pana la o minima constiinta cetateneasca. Absenta comportamentului civic este uluitoare la romani. Se vede din cele mai mici gesturi. Romanului nu ii pasa de celalalt si, daca uneori sa intampla sa-i mai pese, de comunitate chiar nu ii pasa deloc.
Romania este o tara extrem de eclectica, facuta din bucati de tot felul. In acest eclectism sta in fond farmecul ei, atata cat este. Bucuresti, “micul Paris”, e mai curand , prin dezordinea lui arhitecturala, un anti – Paris. Poate ca acesta este brand-ul autentic al Romaniei: faptul ca nu are nici unul.
Exista un fel de “rusine “ de a fi roman (desi, daca ar fi ceva rusinos, este tocmai aceasta “rusine”). Se ajunge pana intr-acolo incat, aflati in strainatate, unii compatrioti isi ascund originea, prezentandu-se ca fiind de alt neam. O doamna (din elita intelectuala) mi-a marturisit (sub pecetea tainei, asa ca nu-i dau numele!) ca , fiind in Italia, s-a dat drept poloneza. Vreunei poloneze i-ar trece prin cap sa-si zica romanca? Prea multi tigani, dupa gustul romanilor, dar, din pacate, - descopera tot ei de la un timp – prea putini germani, poate prea putini evrei. Cine e de vina? N-au vrut romanii si nu vor in continuare sa-si spuna “stat national unitar”?
Lucrul cel mai anevoios este sa pornesti in Romania o actiune colectiva. Romanului, chiar cand nu-i place ce se intampla, tarii si lui insusi, inghite galusca si cauta, pe cat poate, solutii individuale de iesire din impas. S-a putut constata recent, atunci cand, dintr-o singura taietura, li s-au redus salariile cu nu mai putin de 25%. (…) Problema e reactia oamenilor, adica lipsa (aproape) de reactie. Cele mai drastice reduceri in alte tari nu depasisera 5%; suficiente pentru a scoate, ca in Spania sau in Grecia, sute de mii de oameni in strada. In Franta, ar fi o gluma doar sa ne inchipuim ca i-ar putea trece cuiva prin cap sa micsoreze salariile, sa zicem, cu un procent. Proiectul de ridicare a varstei de pensionare (oricum, in Franta, printre cele mai scazute) cu doi ani a provocat proteste de amploare. Romanii au scrasnit din dinti, dar au stat linistiti. (…) O adunatura de doua, trei sute de oameni, a ajuns sa fie considerata in Romania un protest de anvergura.
Urmeaza o alta povestioara, legata de aderarea la Uniunea Europeana. “As vrea sa o vad si pe asta – mi-a spus pe atunci un diplomat polonez – cum ar fi sa se faca Uniunea Europeana fara Polonia!” Cert este ca polonezii au negociat cu cerbicie fiecare punct al aderarii, lasand aproape impresia ca nu atat vor ei sa intre, cat ceilalti nu mai pot fara ei. (…) Aflati intr-un proces similar de aderare, romanii nici n-au cracnit, au acceptat tot ce li s-a cerut. Fiindca, ce e drept e drept, niciodata romanul nu se supune pur si simplu, ci se supune , iar dupa aceea se face ca nu a priceput prea bine.
Pas cu pas, Traian Basescu – “presedintele jucator”, cum s-a definit el insusi, a tesut cu migala o panza a puterii asigurandu-si autoritatea nemijlocita asupra principalelor institutii ale statului. Guvernul a ajuns sa fie o anexa a Presedintiei, anexandu-si la randul lui Parlamentul, unde a obtinut necesara majoritate parlamentara prin “ruperea” unui numar potrivit de deputati si senatori din partidele de opozitie (…) Plictisit sa discute la nesfarsit proiecte de lege, guvernul s-a decis sa le treaca, pe banda rulanta (au fost mai mult de o duzina, practic toate legile importante) prin asumarea raspunderii, ceea ce a anulat orice dezbatere si orice solutie de compromis, Parlamentul devenind un fel de birou de inregistrare.
A incalcat Traian Basescu constitutia? Daca nu in litera, a incalcat-o in spirit, inclinand-o prea tare spre ceea ce ar fi un regim prezidential. Oricum a jucat la limita, trecand uneori si dincolo de limita…Comisia Europeana si diversi alti factori politici europeni nu s-au suparat insa pe presedinte, ci pe cei care au incercat sa il dea jos. Si ei au jucat tot la marginea Constitutiei si a legilor, fiindca, inca o data, asa se joaca in Romania.
S-a vorbit de “puci” sau de o “lovitura de stat”. A fost “lovitura de stat” tot atat cat a fost si regimul lui Basescu “dictatorial”… adica nici deloc, dar nici prea mult.
….presedintele Romaniei a primit vizita presedintei Lituaniei. Aceasta l-a lasat fara replica, transmitandu-i urmatorul mesaj, scurt si esential: “Maturizati-va si fiti responsabili”. Cu totul inedit in raporturile oficiale la un asemenea nivel. Dar nimeni nu se mai incurca in formule protocolare, atunci cand se adreseaza reprezentantilor Romaniei. Ceea ce arata cat de jos a ajuns tara sau cel putin perceptia asupra ei. Maniera in care romanii se joaca cu regulile, prefacandu-se ca le respecta, pentru a le ocoli mai bine, este de natura sa-i exaspereze pe occidentali, care si-au cladit civilizatia tocmai pe fundamentul asumarii si respectarii unui sistem de norme si de reguli".
