Povestea unei iubiri desavarsite: Stefan Augustin Doinas si frumoasa balerina

Baga cheia in usa si o deschise prelung. Spatiul se casca neprimitor, ca o gura de hau, sperand sa o inghita. Era sambata seara, trecut de ora 10, si, in vreme ce pipaia cu mana dupa intrerupator, avea senzatia neplacuta ca isi cauta soarta cu nerabdare si apasare. Isi scoase pantofii din picioare si ii lasa in locul obisnuit de dupa usa si intra in living. Ce goala si rece este casa fara tine, isi zise in gand. Se aseza pret de cateva secunde pe fotoliu, isi trecu degetele rasfirate prin parul carunt si se gandi pret de-o fractiune de secunda: pana aici! Deschise usa de la dormitor, se aseza la oglinda, lua pamatuful, il trecu usor peste praful din pudriera, intinse cu grija si atentie cateva fire de fard, isi atinse usor lobii urechilor cu parfum, se uita pret de cateva secunde la chipul sau tras in care ochii se cascau de atata suferinta si o priveau insistent dincolo de pojghita argintie. S-a ridicat incet, si-a indreptat spatele. Toata povara lumii trebuia sa o care pe umerii ei. A deschis usa biroului unde odinioara el obisnuia sa scrie. S-a asezat pe scaun, a luat stiloul si a scris, pe o coala alba de hartie, cuvintele care veneau de la sine: ” Domnul meu si Dumnezeul meu, iarta-ma! Doinas, dulcele meu, o prea mare iubire ucide”. A-mpaturit cu grija hartia, a asezat-o cu grija la vedere si s-a intors in dormitor. A tras sertarul noptierei, a deschis flaconul cu luminal, a varsat pastilele in palma, le-a dus la gura si le-a inghitit. S-a asezat in liniste pe pat, a stins lumina si a asteptat.

Daca nu ati crezut ca exista si dragoste ca-n filme, ei bine – va trebui sa credeti! Si sa sperati ca poate-poate unora dintre voi o sa vi se-arate! E foarte adevarat ca nu toata lumea are parte de una asemanatoare, dar este o consolare ca exista unii care au parte de ea. Daca esti iubit pret de-o jumatate de secol, atunci chiar poti muri linistit si impacat ca Dumnezeu nu numai ca te-a iubit, dar te-a si rasfatat ca pe un privilegiat la sanul lui. Precis va intrebati care este fericita pereche. Raspunsul este simplu: poetul Stefan Augustin Doinas (Stefan Popa)  si superba balerina Irinel Liciu (Silvia Lia Voicu), aceea care i-a fost sotie, iubita si amanta. De data aceasta povestea va incepe cu sfarsitul, mai exact cu anul 2002 cand, la varsta de 80 de ani, poetul trecea in nefiinta, iar sotia isi lua ramas bun de la dragostea ei de-o viata. Ea avea 74 de ani, dar in sufletul ei gol de orice sentiment stia ca dincolo de ziua aceea nu avea cum sa mai vina alta. Nu avea nici puterea, nici indemanarea, nici speranta cu care sa o astepte si sa o umple. S-a dus acasa , s-a aranjat cum numai divele adevarate stiu sa o faca pentru intrarea pe scena la ultimul spectacol si s-a sinucis. In zori, menajera avea sa o gaseasca lungita pe pat. Pe biroul poetului, mazgalite pe o pagina erau asternute ultimele ei cuvinte intr-o declaratie de dragoste dureros de frumoasa in toata plenitudinea disperarii.

In urma cu 44 de ani, Irinel era prima balerina la Opera Romana, cu o cariera in ascensiune, absolvise cursurile de balet din Moscova si Leningrad, se invartea in cercurile selecte ale Bucurestiului anilor 1955 si se considera o femeie implinita. Cu o figura exotica, feminina si suava, dragastoasa si intotdeauna bucuroasa in prezenta oamenilor dragi, Irinel Liciu strangea in preajma ei puzderie de admiratori, de la fetele lui Gheorghe Gheorghiu Dej pana la Gabriel Popescu, partenerul ei de scena cu care forma cel mai celebru cuplu de balerini ai Operei din Bucuresti si care, desi homosexual fiind, publicul il banuia a fi si partenerul ei de viata. Desi era cel mai bun balerin al Operei Romane, tocmai orientarea sa sexuala avea sa duca la arestarea lui in 1965. Dupa ce a fost eliberat, in timpul unui turneu la Paris unde amandoi au inregistrat un succes fulminant, Gabriel avea sa ramana definitiv in capitala Frantei. Doinas era la inceput de drum, prea putini auzisera de el, iar originea lui era una modesta,  provenind dintr-o familie de tarani chiaburi din judetul Arad. Statea in gazda la un balerin al Operei din capitala, nimeni altul decat varul viitoarei sale sotii, si astfel a avut ocazia sa o intalneasca pe aceea care avea sa il iubeasca in viata si dincolo de ea. Barbatul cu alura absenta, mereu imbracat in negru, care isi ascundea privirea dupa ramele groase de ochelari exercita asupra tinerei balerine o fascinanta atractie. La inceput a contemplat-o de la distanta, pana cand pasiunea i-a lovit pe amandoi si au ramas legati pentru totdeauna. Armata Rosie cucerise Bucuresti-ul, iar comunismul isi arata fata sa urata in diverse forme si situatii. In 1957, Doinas avea sa fie arestat pentru „omisiune de denunt” la doi ani de puscarie ca nu turnase un coleg de redactie la Securitate, care isi invitase colegii sa participe la un protest anticomunist. Irinel nu a pregetat sa bata la toate usile ca sa il scoata cat mai repede, mai exact dupa un an. In perioada de ancheta si detentie a fost obligat sa semneze un acord cu organele represive si sa devina colaborator. In 1958, imediat dupa eliberarea lui, cei doi s-au casatorit si s-au mutat in singura casa in care aveau sa traiasca amandoi, situata pe strada Bratianu nr 32. Irinel a fost aceea care a intretinul familia si a incercat din rasputeri reabilitarea lui ca poet. Pe masura ce Doinas marca succes dupa succes, Irinel aparea tot mai rar pe scena, pana cand, intr-un final, s-a retras de tot. Si cum perfectiunea este un ideal, pe masura ce Doinas intra in gratiile sistemului comunist, a inceput si sirul lung al tradarilor conjugale. Toti vorbeau pe la colturi spunand despre el: „mare poet, dar ii cam plac servitoarele” . Virgil Nemoianu, un apropiat al familiei Doinas, avea sa declare intr-un interviu acordat criticului Daniel Cristea-Enache: „Casatoria dintre Irinel Liciu si Doinas nu a fost lipsita de furtuni maritale, mai ales in primii zece ani. Era vorba aici despre legatura intre doua personalitati extrem de bine conturate, definite si destul de net diferite; oameni care se iubeau, dar care erau totusi altfel! In consecinta, a luat nastere o intreaga dialectica complexa. Irinel a renuntat curand (si fara urma de regret sau resentiment!) la stralucita ei cariera artistica si la gloriile vietii publice. Cerea insa implicit un echivalent: o modificare oarecum asemanatoare a partenerului conjugal. Modificare pe care a obtinut-o, dar nu fara greutati si dispute. O casatorie crestina in integritatea si seninatatea ei, o simbioza totala, s-a instalat abia in a doua jumatate a acestei uniuni, care atunci a devenit chiar simbiotica, dupa ce fusese numai pasionata (de ambele  parti, de fapt) in prima jumatate(...)  Doinas era de un debordant erotism, de o puternica sexualitate pe care el, uneori, o lega de creativitatea sa poetica: subconstient, alteori chiar articula verbal aceasta convingere. Am devenit curand un intim al familiei Doinas, mergeam adesea seara de seara, uneori ca sa lucram, caci citeam impreuna, traduceam, am publicat, mai tarziu am scris o carte (singura monografie de pana acum parca – nici mie nu imi vine sa cred!), l-am introdus in enciclopediii importante in Apus. Doinas era copil de la tara (fie el chiar de „chiabur”), iar inca pe la 30 de ani si ceva era un om, da, destul de necioplit. Nu din punct de vedere intelectual: cunostea multa literatura (universala, ca si romana), cunostea istoria filosofiei in chip serios, ca doar avusese studii excelente, cu oameni de valoare, cu colegi de valoare. Dar abia cand s-a casatorit a inceput sa se modeleze personalitatea lui, cea noua, si anume in chip decisiv sub influenta sotiei sale, asa cum spuneam. Zone intregi existentiale: artele, muzica, gustul de sine, comportamentul social, manierele, moda, toate acestea au fot insinuate sau chiar impuse de Irinel Liciu. Apoi a devenit mult mai deschis politic si existential decat fusese in trecut. Doinas a fost, sigur, un liberal inca din tinerete, dar ideologic era cam indiferentist, da, acesta e cuvantul. Irinel, care era mult mai „progresista”, l-a facut sa accepte cu normalitate perfecta grupuri care in Romania de atunci nu erau prea tare „prizate”: inclusiv homosexualii, evreii si altii. Sigur, el era potential deschis spre astfel de acceptari, deci nu a fost vorba aici de o lupta intre ei.(...) Deci era vorba si despre nivelul ideal, si despre nivelul concret-fizic. Oricum, alt motiv de conflictualitati. Si alt domeniu biografic-literar aproape complet ignorat. Cineva care nu-l cunoastea bine a facut o observatie buna: te uitai la el si ti se parea ca e un om caruia i-ar fi fost imposibil sa spuna ceva ce nu poate fi inteligent” . Irinel a ramas muta in durerea si dezamagirea ei profunda si chiar a avut intentia de a-l parasi la un moment dat. Poetul, se pare, s-ar cam fi speriat putin si ar fi scris una dintre cele mai frumoase poezii ale sale:

„Astazi ne despartim”.

Astazi nu mai cantam, nu mai zambim

Stand la inceput de anotimp fermecat,

astazi ne despartim

cum s-au despartit apele de uscat.

Totul e atat de firesc in tacerea noastra.

Fiecare ne spunem: - Asa trebuie sa fie...

Alaturi, umbra albastra

pentru adevaruri gandite sta marturie.

Nu peste mult timp tu vei fi azurul din mari

eu voi fi pamantul cu toate pacatele.

Pasari mari te vor cauta prin zari

ducand in gusa mireasma, bucatele.

Oamenii vor crede ca suntem dusmani.

Intre noi, lumea va sta nemiscata

ca o padure de sute de ani

plina de fiare cu blana vargata.

Nimeni nu va sti ca suntem tot mai aproape

si ca, seara, sufletul meu,

ca tarmul care se modeleaza din ape,

ia forma uitata a trupului tau...

Astazi nu ne sarutam, nu ne dorim.

Stand la inceput de anotimp fermecat,

astazi ne despartim

cum s-au despartit apele de uscat.

Nu peste mult timp tu vei fi cerul rasfrant

eu voi fi soarele negru, pamantul.

Nu peste mult are sa bata vant.

Nu peste mult are sa bata vantul.

Cu toate astea, cei doi au ramas si au imbatranit impreuna. Irinel a ales sa traiasca in umbra sotului ei mai bine de 30 de ani, traind alaturi de el intr-o viata discreta si plina de afectiune. Cand Doinas a decedat in urma unui infarct, ea si-a asumat trecerea in nefiinta alaturi de cel care i-a fost si intuneric si lumina, si dragoste si ura. Au fost inmormantati in cimitirul Bellu, pe Aleea Academicienilor. Gabriel Popescu, partenerul tineretii ei artistice, s-a intors din exil si le-a ridicat un mic monument funerar.

Gestul ei asumat si consumat prin sinucidere este exemplul unei iubiri care a preferat sa moara decat sa traiasca in absenta ei. La moartea lor, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca aveau sa scrie despre ei:”Intr-un secol ca acela prin care am trecut, cand tragicul a luat proportiile stiute si colective, cum sa te mai slujesti de cuvantul patat de sangele atator nevinovati?Totusi nu exista altul. O moarte la varsta lui Doinas ar putea parea normala daca poetul din el s-ar fi aratat epuizat, incheindu-si ciclul. Dar nu era. Ceea ce da insa apelativului totala sa justificare este sinuciderea lui Irinel Liciu. Ca fiinta aceasta fragila (nu era nevoie sa o vezi dansand, pentru a fi izbit de mladioasa sa eleganta gata parca sa se franga prin excesele sale) a gasit forta neagra a unui astfel de gest ne dezvaluie parca groaza in care s-a zbatut. Irinel Liciu iti lasa impresia ca se poate sparge. Asa a si facut: s-a spart singura in intunecimea primei ei nopti solitare”. Sa mai spuna cineva ca nu exista iubire adevarata! Sau????
Bibliografie:

http://www.revista22.ro/in-memoriam-stefan-augustin-doinas-si-irinel-liciu-118.html
enciclopediaromaniei.ro
convorbiri-literare.dntis.ro
http://adevarul.ro/cultura/arte/irinel-liciu-stefan-augustin-doinas-sinucidere-
1_51a0c28ac7b855ff56262671/index.html