Amurgul iubirilor pesimistului realist - Emil Cioran si Friedgard Thoma

Va mai amintiti celebrele citate din operele si interviurile lui Emil Cioran in care descrie singuratatea in termeni apocaliptici? Un nihilist melancolic, obsedat de problemele existentiale, autorul silogismelor amaraciunii, al tratatului de descompunere, care si-a scris opera stand cototat pe culmile propriei sale disperari? In pargul toamnei, logosul si-a schimbat verbul si s-a incarcat de emotie. Ce uimiti am fost cei care il iubeam si il citeam sa gasim in amurgul vietii un alt fel de context, liric, delicat, introvertit. Citatele de dragoste, venite din partea unui pesimist care vorbea despre tot ceea ce este lumesc in termenii unei realitati greu digerabile, ofereau emotie si invitau la meditatie:

"De chinurile iubirii te poţi scăpa' dizolvându-le în muzică. în felul acesta, îşi pierd într-o imensitate vagă tăria lor fierbinte. Când pasiunea-i prea intensă, sinuozităţile wagneriene o destramă în infinit şi-n locui chinului precis te legeni vaporos într-o disoluţie orizontală, te-ntinzi tomnatic pe deşertul unei melodii...Wagner - muzică a nesfârşitei neîmpliniri - se acordă suspinului arhitectural şi cenuşiu al Parisului. Aici piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete şi dorinţi..., iar străzile se întâlnesc spre a-şi împărtăşi taine, ce nu sunt totuşi străine unui ochi întristat. Şi când azurul împânzit al Parisului pare a-şi fi condensat aburii în sonorităţi, tălăzuirea de motive wagneriene se-ntâlneşte undeva cu cerul. Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al pietrei (...) Tot mai mult mă conving că oamenii nu-s decât obiecte: bune sau rele. Atât. Şi eu sunt oare mai mult de un obiect trist? Câtă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din neliniştea ta o culme? O materie căreia îi e ruşine de ea însăşi rămâne tot materie... Şi cu toate acestea... într-o lume de mărăcini, parcă sunt o salcie ce-şi plânge crengile spre cer. Când mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima? Şi verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide când sângele a orbit? Ce negură spintecă măruntaiele şi ce ziduri se dărâmă în ţesuturi? Şi oasele spre cine urlă în văzduh şi văzduhul de ce-mi apasă mâhnirea grăbită înspre nimic? Şi ce chemare spre înec îmi împinge gândurile spre ape moarte? Dumnezeule! pe ce frânghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să-mi sfărâm trup şi suflet? Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Şj le au, fiindcă n-ar avea ce face cu absenţa lor de fiecare clipă. Numai poetul este cu el şi în el. Şi lucrurile nu-i cad toate perpendicular pe inimă? "În fapt, m-aţi vindecat de plictiseală! Vremea care a trecut de la apariţia dvs. a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele dvs. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiété continuă cu privire la nestatornicia dvs, dar nu mă pot consacra liniştii. Mai bine iadul cu dvs. decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil". 

Cioran avea atunci 70 de ani, iar muza sa, " blestemul sau indispensabil" cum avea sa o numeasca, jumatatea varstei lui si se numea Friedgard Thoma. Cititoare fidela a scrierilor sale, tanara nemtoaica, mama unui fiu de 10 ani, profesoara de franceza si doctoranda in filozofie, a facut greseala de a-i scrie scriitorului o scrisoare pe adresa editurii, contrariata de maniera in care Cioran  "scria obraznicii tonifiante, dar care n-aveau asupra mea nici un efect distructiv“. Surprinzator, Cioran i-a raspuns vreme de 10 ani. Si, cine nu crede in iubire, ar trebui sa aiba grija! Vorba englezilor: ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa ti se-ndeplineasca! Dar, zic eu, mai bine ai avea grija si la ironia vietii, ca, de nu esti atent, iti face-n ciuda si-ti arata ca nu decizi intotdeauna ceea ce ti se intampla. Cioran avea o legatura veche cu Simone Boue care, desi neoficializata, era considerata ca un pseudo-mariaj. Asta nu l-a impiedicat pe Cioran, in perioada senecturii, sa se indragosteasca lulea de tanara aspiranta intr-ale spiritualitatii. Iata cateva dintre scrisorile pe care cei doi si le-au trimis in perioada 1981-1991:

"Draga Friedgard,
…M-am gandit la Dumneavoastra si la tot ce ar fi putut sa se intample in noapxea de joi…daca nu v-ati fi impotrivit. V-am auzit suspinand si plangand. Mai bine de o ora in mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie incat a trebuit sa ma scol ca sa nu-mi pierd mintile. Am discutat prea mult si am inteles dependenta mea senzuala de Dumneavoastra in toata claritatea ei abia dupa ce v-am marturisit la telefon ca as vrea sa-mi ingrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastra. Ce mortale pot fi anumite lucruri...Acum as vrea sa ma adun putin, mi-e frica de decepxii viitoare si de gelozia teribila. Imaginea inevitabila a convietuirii Dumneavoastra cu prietenul in timpul acelor blestemate zile de Pasti si dupa aceea, este mai mult decat pot suporta. Ca sa ma sustrag acestui chin trebuie sa incerc sa-mi depasesc obsesiile si pe cat imi e posibil sa ma gandesc altfel la Dumneavoastra. …EMC"

"Lausanne/Ouchy, 12 mai, 1981
Chere Friedgard,
Va mai amintiti de plimbarea atat de apropiata pe marginea lacului ? Din cauza frigului, azi dimineata nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodata in viata nu am varsat atat de multe, fara cea mai mica posibilitate de a rade. Nu mai inteleg ce caut pe  lumea asta in care fericirea ma face si mai nefericit decat nefericirea. Pentru mine ati devenit atat de importanta, incat ma intreb cum va sfarsi intalnirea noastra. As vrea sa evedez cu dumneavoastra intr-o insula parasita si sa plang toata ziua… Cum as fi putut sa-mi imaginez ca voi suferi atat din cauza Dumneavoastra ?…Tot ceea ce ma tine departe de Dumneavoastra e exil….Si totusi declinul meu datorita Dumneavoastra imi este necesar si nesperat.
Al Dumneavoastra Cioran"

"Koln, 14.05.1981, ora 16
Dragul, dragul meu calator,
Tocmai ati telefonat cu vocea Dumneavoastra  febrila, aspra si trista. Cum as putea sa ripostez la scrisoarea Dumneavoastra atat de coplesitoare din Lausanne-toate formularile frumoase palesc  in fata adevarului Dumneavoastra de pe malul lacului.Cercul se ingusteaza atat de mult, as vrea sa arunc totul in aer: sotia sau prietena Dumneavoastra care e cu ochii numai pe noi( si pentru mine a fost o lovitura sa aflu ca aveti o legatura atat de stransa): pe urma prietenul meu, Walter, de care trebuie sa ascund totul. As dori-ca sa-l citez pe Lenz-sa var lumea dupa soba, pentru ca totul e asa de mic, asa de stramt. Dar pana si cele doua zile intense cu Dumneavoastra mi-au fost prea aproape sau Dumneavoastra mi-ati venit prea aproape… In cuvinte si scrisori ma simt mai acasa cu Dumneavoastra decat in gestica nonverbala a afectiunii.M-ati aruncat in imediatetea univoca a unei relatii fizice, cand eu voiam duplicitatea erotica a legaturii spirituale…
A Dumneavoastra, Friedgard"

Pe 26 mai 1981, Cioran ii raspundea:
"Am incercat-prin toate mijloacele-sa Va uit.Dar, vai, nu mi-a reusit.C"

 

„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi...dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeuna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie „perversă” pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare”. 

„De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră şi nu mă pot gândi la nimic altceva. Aş vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi: Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele...”

„A sunat telefonul. Vreau să sper că aţi sunat Dumneavoastră. Venea de undeva dintr-o lume atât de îndepărată şi atât de apropiată ca – pentru mine cel puţin – dintr-o fericire fără fund. Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aş dori să mor împreună cu Dumneavoastră cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu. Fireşte trebuie să fiţi şi Dumneavoastră de acord şi să renunţaţi pe veci la linişte...Aş avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse...”

„Starea de a fi singur era religia mea. Şi, într-adevăr, eu m-am simţit întotdeauna singur – fireşte, cu unele execepţii: cea mai ciudată e cea de acum. Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată. După ce am vorbit ani în şir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea trebuia să fiu pedepsit într-un fel, şi chiar sunt, dar nu regret”.

„Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”.

„Cât regret că nu am aşternut pe hârtie în fiecare zi, nu, în fiecare ceas, de când vă cunosc, ce reprezentaţi pentru mine! Cele mai contradictorii impresii pe care o fiinţă le-a simţi vreodată. Şi totuşi, puse cap la cap, ar putea avea o unitate, o secretă convergenţă: frica teribilă că v-aş putea pierde”.

„Ieri noapte, când mă plângeam de proba rupturii care e lozul meu, mi-ai spus ceva curios: „Altfel v-aţi fi plictisit”. Şi e adevărat. În fapt, m-aţi vindecat (deocamdată?) de plictiseală. Vremea care a trecut de la apariţia Dumneavoastră a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută şi atât de impregnată de Dumneavoastră, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele Dumneavoastră. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiete continuă cu privire la nestatornicia Dumneavoastră, dar nu mă pot consacra liniştii. Pur şi simplu, nu sunt în stare să trag concluziile susceptibilităţii mele. Mai bine iadul cu Dumneavoastră decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil”.

"Draga Friedgard, e dimineata devreme. N-am putut sa ma zvârcolesc în pat ca un vierme, a trebuit sa ma scol, ca sa va trimit o lista a pacatelor mele. Ieri mi-am accentuat lehamitea, un cafard cumplit. Cerul era nefiresc de albastru, am facut o plimbare inutila, am vrut chiar sa intru într-o biserica (Saint Sévérin), mi-am cumparat o carte despre Trappisti si n-am putut s-o citesc (...) Mai bine de o ora în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit sa ma scol ca sa nu-mi pierd mintile. Am înteles dependenta mea senzuala de Dumneavoastra în toata claritatea ei abia dupa ce v-am marturisit la telefon ca as vrea sa-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastra. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Ati fost oarecum speriata când v-am vorbit de o înclinatie perversa pe care mi-o stârneste trupul Dumneavoastra. Pervers nu a fost cuvântul potrivit; am vrut sa spun arzatoare".

"Ati devenit centrul vietii mele, zeita unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire si nefericire întâlnita vreodata. Dupa ce am vorbit ani în sir cu sarcasm despre asemenea... lucruri ca iubirea, trebuia sa fiu pedepsit într-un fel, si chiar sunt, dar nu regret. Punctul principal al programului meu e disolutia". Iar curând apoi: "Desi am iubit viata patimas, am gasit-o totusi lipsita de sens. Acum mi se pare total lipsita de sens - fara Dumneavoastra".

” Intins pe covorul balcanez si plin de amintiri exacte, m-am lasat prada unor ganduri nebunesti (!) din care nici cvartetul lui Schumann n-a reusit sa ma smulga. Doar vocea Dumneavoastra a putut sa faca aceasta minune.Iata am si devenit un alt om – cel care a ras atat de mult impreuna cu Dumneavoastra in timpul acestei intamplari unice.Niciodata nu am prevazut ca in acest moment al existentei mele cineva ar fi putut sa joace un asemenea rol.Oboseala parea a-mi fi singura camarada.Ea chiar si este, dar, din fericire, ii faceti o concurenta periculoasa..Sunt vulnerabil si nimeni nu ma poate rani atat de usor ca Dumneavoastra.E de ajuns un cuvant.Indispozitia care a pus stapanire pe mine azi dupa masa a fost ingrozitoare.Mi-ati spus unele lucruri neplacute in cafeneaua aia blestemata – inaintea despartirii! Dar sa nu mai vorbim despre asta."

"Azi la trezire voluptatea de a-mi aminti.Si apoi, imediat vocea Dumneavoastra. De cand va cunosc cred in PROGRES – din cauza telefonului. Desi nu am devenit un adorator al mersului inainte, vreau sa spun ca nu as judeca niciodata un scriitor dupa ideile lui politice. Imi este indiferent daca Chateaubriand a fost reactionar sau nu, ma intereseaza femeile din jurul lui, mai ales sora sa, Lucile, si apoi gracila Madame de Beaumond. Ultrapolitizarea spiritelor e o catastrofa fara egal. Mai bine diletantism decat ideologie, mai bine sa nu depinzi de nimic. Dar de ce nu sunt vizavi de Dumneavoastra un diletant?Ochii, ochii Dumneavoastra au facut din mine un fanatic. Ce dulce* cadere.
Al Dumneavoastra C.
*data viitoare am sa folosesc un adjectiv mai bun”

N-ar trebui sa ramaneti cu impresia ca viata lui ar fi fost una austera, pentru ca ar fi total neadevarat! Cioran a iubit femeile atat in generalitatea speciei, cat si in particularitatea formei gratioase, dar doar una i-a fost aproape mereu, indiferent de stare, de declaratie, de timp si moment: Simone Boue, o femeie frumoasa, desteapta, cu o cariera stralucita, cu venituri frumoase, care isi permitea sa intretina financiar si sa iubeasca in modul sau unic si devotat un filozof original. Nici macar tanara nemtoaica nu a avut indrazneala de a-si publica intreaga corespondenta cu Cioran pana cand Simon nu a plecat din aceasta viata. Opt dintre scrisorile lor nu le veti gasi in carte si nici in interviurile pe care aceasta le-a dat ulterior aparitiei cartii! O sentinta judecatoreasca spune ca , in cazul publicarii lor, Friedgard ar fi obligata sa plateasca mostenitorilor de drept ai lui Cioran o despagubire de 50.000 de euro! M-am intrebat: oare ce contin aceste scrisori??? Nu vom sti niciodata. Intimitatea , ca si curiozitatea, are pretul ei! Cioran intotdeauna si-a "adjudecat" rolul scriitorului singuratic, condamnat la o asceza autoimpusa, iar Simone a acceptat tacuta si ingaduitoare negarea prezentei sale in fata presei si a lumii intregi. Constienta de existenta altei femei in viata lui Cioran, Simone a acceptat sa isi intalneasca rivala si a avut curajul sa o placa. Gestul a marcat-o pe Friedgard care, din acel moment, n-a mai acceptat perpetuarea erotismului in relatia lor, obligandu-l pe filozof sa isi readuca sentimentele in limitele unei prietenii fara alte implicatii decat cele intelectuale. Cioran avea misterele sale, iar unul dintre ele era tocmai relatia lui cu Romania, tara pe care o iubea si o ura in egala masura. El a refuzat sa mai vorbeasca romaneste si si-a scris opera in franceza. Vorbea rareori despre simpatiile sale politice din tinerete si mai putin despre drumul pe care o apucase Romania.

Daca v-am starnit curiozitatea, va recomand sa cititi cartea  „Pentru nimic in lume. O iubire a lui Cioran“, in traducerea Norei Iuga, publicata in 2005 la editura Est. Desi Gabriel Liiceanu nu a fost de acord cu publicarea corespondentei lui Cioran cu tanara Friedgard, eu cred ca merita citita. Liiceanu respecta intimitatea unuia dintre cei mai iubiti scriitori romani si francezi, eu imi hranesc curiozitatea din operele si din viata lor privata. Decat articolele din Cancan, mai bine mai invatam ceva util! Spun eu!