“Fiecare ceașcă de ceai
reprezintă o călătorie imaginară” – Chaterine Douzel
Asa o fi gandit si imparatul Chinei, Shennong, dupa ce, dintr-o greseala, a
descoperit ceaiul. Trecuse demult faza cu umbra si copacul, apa si cu bolul.
Desi China a descoperit ceaiul, Japonia a fost tara care l-a transformat in
arta. Ceaiul a fost un motiv si un prilej pentru dezvoltarea turismului boem de
vreme ce artistii se inghesuiau in ceainariile asiatice pentru ceea ce avea sa
devina mai tarziu prilej de „five o’clock” european.
Unul dintre artisti, Lu
Yu, a scris tratatul „Obiceiurile
ceaiului” („chanoyu” - desi termenul in sine se traduce prin „apa fierbite
pentru ceai”). Ritualul reprezenta o „cale”
spirituala, o traire rafinata impartasita intr-un cadru estetic impreuna cu altii. Taina
armoniei, „chado”(calea ceaiului), era
modalitatea prin care spiritul era adus in acord trupul, purificandu-se. Instrumentele
delicate de care se folosea gazda, kimonourile imbracate, miscarile studiate
ale corpului, maniera in care invitatii stateau asezati, felul in care gazda
turna licoarea in cesti, gesturile, mimica, conversatia dintre participanti, totul era impartit in etape
obligatorii ce se cereau executate si bifate in organigrama ritualului. Invitatii faceau plecaciune in fata cestii, o roteau apoi cu o precizie
matematica, dupa care sorbeau licoarea cu inghitituri mici si rare, fara sa
uite ca, la final, sa stearga marginea cestii cu degetele.
Asia apreciaza
ceaiul alb, atat de rar si delicat in savoare, dar consuma mai mult ceaiul
verde si ceaiul oolong. Astfel, ritualul misterioasei bauturi si-a inceput pelerinajul: din China in
Japonia, iar din Asia pana in Europa nu a mai fost decat pret de-o corabie ratacita
prin Orient, care aproviziona negustorii medievali europeni cu mirodenii rare. Cei
care aveau sa implementeze ritualul „ceaiului vorbit” au fost olandezii, care
si-au extins casele cu o camera dedicata tot ceaiului. Asa cum grecii "discuta cafeaua", olandezii fac conversatie de salon in jurul cestii cu ceai, in salonul... ceaiului! Cea care a introdus ceaiul in Anglia a fost
Infanta portugheza Catherine de Braganza, cea care avea sa devina sotia regelui Charles al II-lea, in anul 1662. In acea perioada, in Portugalia, nobilimea adoptase si exersase obiceiul de a bea o ceasca cu ceai ("a cup of tea"), obicei pe care si ei il preluasera din coloniile pe care le guvernau in Asia. La casatorie, infanta a fost urmata de multe nave incarcate varf cu comori, unele venind direct din porturile Tanger din Maroc si Bombay din India! Dupa ce a traversat marea care leaga Portugalia de Anglia, ea ar fi cerut, epuizata, o ceasca cu ceai. Mirati, englezii i-au oferit in schimb un pahar cu ...bere! Se spune ca ea ar fi fost de fapt initiatoarea "ceaiului de la ora 5", dar cum unii contrazic aceasta afirmatie, o lasam si noi suspendata in incertitudine. Catherine a adus inclusiv furculita in Anglia, impunand astfel folosirea acesteia la masa de seara in detrimentul mancatului cu mana! Dar sa revenim la ceai! Ea
obisnuia sa isi invite zilnic prietenele
de la curte sa bea ceaiul impreuna, devenind astfel un obicei la moda in randul aristocratiei londoneze. Pe vremea aceea, adica in 1669, ceaiul era adus din Olanda, de la Batavia, care il importa direct din China. Tot in timpul domniei ei, Parlamentul avea sa introduca taxa pe ceai. Prima
ceainarie in Regat a fost deschisa la Oxford in 1650, iar 50 de ani mai tarziu,
deja existau peste 2000 de pravalii in care se putea bea un ceai sau o cafea.
Ca sa isi mentina clientela, negustorii pregateau foi volante, adica,
news-papers, pe care scriau ultimele
stiri. Se zice ca asa s-a nascut si
dezvoltat microbul jurnalistic, dar si ceea ce avea sa devina mai tarziu presa scrisa.
In Anglia secolului 17, ceaiul devenise bautura
traditionala si, daca nu ma credeti, la Londra inca rezista eroic prima
ceainarie deschisa in 1706 de catre Thomas
Twining la adresa Strand 216, nu departe de Westminster, iar berea, ginul si
cafeaua aveau sa fie definitiv detronate.
Prima ceainarie se numea Tom’s Caffe
House si a devenit in scurt timp locul de intalnire al barbatilor din lumea
buna care veneau nu numai sa bea ceaiul de la ora cinci, ci si pentru mica
barfa de dupa amianza sau pentru afaceri.
Micile ceainarii aveau sa apara dupa aceea ca ciupercile dupa ploaie si
fiecare avea clientela specifica: cele frecventate de poeti, ofiteri samd. Ceea
ce facea diferenta dintre ele era calitatea ceaiului, la care Thomas nu facea
rabat. Obrazul subtire doar cu cheltuiala se tine. Cand a deschis-o, el avea 26
de ani si a avut grija ca de-a lungul anilor sa mentina calitatea atat a
produselor, cat si a serviciilor, daca tinem seama ca in 1706, 100g din ceaiul
cel mai fin costa 160 de lire.
Si pentru ca nu era de bonton ca doamnele sa isi
bea ceaiul in local, Thomas a gasit rezolvarea instituind obiceiul ca sa le fie
adus ceaiul direct la trasura! Regula le interzicea sa intre in ceainarie, dar
nu mentiona absolut nimic cu privire la servirea lui afara, in fata ceainariei.
In 1734 a aparut primul jurnal „Lista lui Loyd”, denumit dupa numele unuia
dintre proprietarii de ceainarii, care mai poate fi lecturat si astazi pe
internet ( http://www.lloydslist.com/ll/news/
). In 1749, fiul lui Thomas, Daniel, a exportat
primul lot de ceai in America, onorand comanda guvernatorului orasului Boston. Americanii
aveau sa fie aceia care au ambalat prima data ceaiul in pliculete, atent dramuind
cantitatea, special pentru uzul in ceainarii. Inventatorul pliculetului cu ceai se numea Thomas Sullivan si detinea o ceainarie in New York. Cativa ani mai tarziu, tot ei
aveau sa prepare pentru prima oara ceaiul cu gheata.
Si ca sa nu existe nici un fel de confuzie,
trebuie mentionat ca cel mai vechi logo comercial apartine tot Ceainariei
Twinings, logo creat in 1787. In 1800,
Ducesa de Bedford a implementat obiceiul ceaiului de la ora cinci, renumitul
deja „Five o’clock”, baut in portelanuri delicate aduse tocmai din China.
Apunea
o era si isi facea loc alta noua. In 1837, Regina Victoria a desemnat Twining
ca fiind furnizorul Casei Regale Britanice si asa a ramas de-a lungul timpului.
Englezii indulceau ceaiul cu zahar sau miere
si il aromau cu lapte, rom sau lamaie, obicei pastrat pana in zilele noastre.
Dar nu numai Anglia a preluat si
dezvoltat ritualul ceaiului. In Rusia, ceaiul a ajuns in perioada Tarului
Alexis, adica prin 1618, dar a devenit o bautura populara abia in perioada Ecaterinei
cea Mare.
Celebrele Samovare cu cesti agatate de jur imprejur, prepara ceaiul
negru, puternic aromat. Spre deosebire de englezi, rusii il serveau dimineata
sau dupa amiaza, asortat cu prajituri, dulceata si biscuiti cu gem. Si de regula,
preferau ceaiul negru. Si nu o sa-mi permit sa inchei acest material fara sa mentionez ceaiul de
menta turcesc, servit din caydanlik in celebrele cescute de sticla in forma de
cupa de lalea, cu margini aurite.
In aceasta tara, ceaiul si cafeaua la nisip inca se
bat pentru suprematie, dar sunt si veritabile simboluri ale ospitalitatii si
prieteniei. Si nu e frumos sa refuzati tratatia atunci cand va este oferita de catre un turc! Tineti seama!
Fie ca este alb, negru, verde sau oolong, ceaiul are nenumarate proprietati
pentru care merita consumat. Si, daca nu ma credeti, intrebati-i pe irlandezi!
Ei sunt cei mai mari consumatori de ceai, adica 2.71 kg/an pe cap de locuitor!
Asta da performanta. Iar daca va spun ca dupa apa, ceaiul este urmatoarea bautura consumata pe glob, urmata la diferenta considerabila de ...bere! Dar asta este deja alta poveste! Sa ne auzim cu bine! La un five o'clock???
